Atunci când se studiază istoria Bisericii în lumina evenimentelor contemporane, Biserica Ortodoxă Rusă se află în centrul atenției, fiind punctul principal de referință pentru înțelegerea Ortodoxiei în zilele noastre. Hristos a rostit cu sfintele Sale buze cuvintele cele infailibile, că porțile iadului nu vor birui asupra Bisericii Sale. În secolul al XX-lea, când, într-adevăr, porțile iadului s-au deschis și șarpele Comunismului a ieșit pentru a ataca Biserica Rusiei, diavolul, în viclenia sa, a căutat prin aceasta să nimicească toate Bisericile Ortodoxe. Atacând cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe, el nădăjduia să nimicească întreaga Ortodoxie, căci Biserica Rusă, în cei o mie de ani ai existenței sale, dobândise o structură puternică și avea sub oblăduirea sa parohii în Europa, Asia, Africa și America.
După revoluția comunist-bolșevică din 1917 și Războiul Civil din Rusia, Biserica unică greco-rusă (denumirea sa oficială începând din secolul al XVIII-lea) s-a trezit împărțită din punct de vedere administrativ – mai întâi de linia frontului, iar apoi de granițele URSS – în două părți: (1) Biserica Rusă existentă în interiorul patriei și (2) „Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor” (ROCOR) sau „Biserica Rusă din Diaspora”. Pe măsură ce Biserica din Rusia a ajuns să fie prigonită, ea a dobândit un statut ilegal și a devenit „Biserica din Catacombe”. Silite de împrejurările politice să se despartă din punct de vedere administrativ, ambele părți ale Bisericii Ruse au rămas totuși una, duhovnicește și tainic: amândouă pomeneau puterea bisericească canonică în persoana Mitropolitului Petru de Krutițk. Mai mult decât atât, Întâistătătorii ROCOR – Mitropoliții Antonie, Anastasie și Filaret – se bucurau de o mare autoritate în rândul clerului și credincioșilor Adevăratei Biserici Ortodoxe din Rusia. Preoții din Catacombe care pierduseră legătura cu episcopii lor din Rusia îi pomeneau pe Întâistătătorii ROCOR în timpul sfintelor slujbe și chiar intrau sub jurisdicția acesteia atunci când aveau posibilitatea; (de pildă, în anul 1975, un grup de doisprezece preoți din Catacombe, care ofereau sprijin duhovnicesc câtorva zeci de parohii din Rusia, au fost primiți sub omoforul Sfântului Mitropolit Filaret, Întâistătătorul ROCOR). Epistolele Soborului și ale Sinodului erau transmise neîncetat în ambele direcții între Biserica Rusă din Diaspora și Biserica din Catacombe. Deși corespondența nu era ușor de realizat, ea a fost totuși menținută.
Episcopii ruși din diaspora, aflați în lumea apuseană, reprezentau glasul liber al Bisericii Ruse din interiorul Rusiei, Biserica din Catacombe, care era prigonită de sovietici. Ambele părți ale Bisericii Ruse au refuzat toate formele de colaborare cu puterea sovietică atee, care urmărea nimicirea deplină a religiei în țară. Până la sfârșitul anilor 1920, GPU („Direcția Politică Principală”, precursoarea KGB-ului) a reușit să desprindă de Biserica prigonită a Rusiei două grupări bisericești – înnoitorii și serghianiștii –, ambele supunându-se ateilor și căzând astfel din Biserica lui Hristos. Aceste grupări au fost recunoscute drept schismatice de ambele părți ale Bisericii Ruse (adică de Biserica din Catacombe și de episcopatul ROCOR). În 1943, în vreme ce războiul era în desfășurare, Stalin, din rațiuni politice, a unit ceea ce mai rămăsese din grupările schismatice ale înnoitorilor și serghianiștilor într-o nouă biserică oficială a URSS, căreia i-a atribuit denumirea de „Biserica Ortodoxă Rusă” („Russkaja Pravoslavnaja Tserkov”, sau ROC, care este actuala Patriarhie a Moscovei). Stalin a înființat, de asemenea, un Consiliu special pentru supravegherea acestei „Biserici Sovietice”, ai cărui membri erau ofițeri ai NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne; o altă instituție precursoare a KGB-ului). În mod nominal, în fruntea „ROC” sovietice se afla conducătorul schismei serghianiste (care își luase numele de la acesta) – Mitropolitul Serghie (Stragorodski), care, la cinci zile după „întâlnirea sa istorică” cu Stalin, a devenit, prin bunăvoința lui Stalin, „Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii”. Însă un Patriarh canonic putea fi ales numai de către Soborul Local, în prezența tuturor episcopilor, a clerului inferior și a credincioșilor. În 1943 însă, până la 150 de ierarhi se aflau încă în temnițe, lagăre de concentrare sau exil. Acestui grup extrem de restrâns de episcopi și clerici care îl recunoscuseră pe Mitropolitul Serghie i-au fost încredințate unele dintre bisericile închise în anii 1930, iar grupului i s-a îngăduit să înființeze instituții bisericești de „învățământ” și să publice o revistă „în scopuri oficiale”. În acest fel s-a constituit Patriarhia Moscovei (MP), „Biserica Ortodoxă Rusă” sovietică. Aceasta s-a extins treptat și, cu ajutorul autorităților comuniste, a luat locul Bisericii Ruse istorice în conștiința poporului rus. Între timp, adevărata Biserică Rusă – Biserica din Catacombe – a rămas în continuare prigonită. Aproape toți episcopii ei erau ținuți în temnițe și lagăre, împreună cu o parte însemnată a clerului care nu voia să intre în Patriarhia Moscovei. Locțiitorul canonic al Scaunului Patriarhal a fost împușcat de comuniști în 1937, deși cu doisprezece ani mai înainte fusese lipsit de către sovietici de dreptul de a conduce Biserica. Încă din anii 1930, în rândul creștinilor din Catacombe au început să se formeze grupări distincte, numite, de regulă, după numele episcopilor lor mărturisitori: de pildă, „iosifiții”, denumiți astfel după numele Mitropolitului Iosif (Petrovîh) al Petrogradului; „bueviții”, după Episcopul Alexie (Bui) și așa mai departe. Biserica din Catacombe nu avea absolut nicio legătură cu Patriarhia Moscovei. Clericii Bisericii Sovietice, la porunca GPU, îi urmăreau adesea pe preoții din Catacombe, pe activiști și chiar pe simpli credincioși și îi predau organelor securității statului, spre întemnițare și moarte.
Ca urmare a prigoanei neîncetate împotriva Bisericii din Catacombe în URSS, la începutul anilor 1990, Biserica din Catacombe a Rusiei nu mai avea propria sa ierarhie. Era firesc ca creștinii din Catacombe să se îndrepte către ROCOR, care păstra încă ierarhia rusă legitimă în curăția Credinței Ortodoxe. Mitropoliții Antonie, Anastasie și Filaret au călăuzit bine Biserica. Mulți preoți din Catacombe îi pomeneau în timpul sfintelor slujbe pe Mitropolitul Filaret, iar apoi pe Mitropolitul Vitalie, Întâistătătorii ROCOR din perioada 1965–1994. Parohiile „iosifiților” din Sankt Petersburg și din regiunea de nord-vest, precum și „bueviții” din regiunea Voronej și credincioșii din Catacombe din regiunea Moscovei erau păstorite de preotul Mihail Rojdestvenski (+1988). Câțiva preoți și ieromonahi, precum și un arhimandrit, ofereau sprijin duhovnicesc „dalinților” din regiunea Viatka, Tatarstan, Mordovia și Ciuvașia. Conducătorul ramurii lor, Arhiepiscopul Antonie (Galinski-Mihailovski), a adormit întru Domnul la Kiev, în 1976, lăsând în urmă un număr mic de preoți și un număr mare de credincioși. Politica regretabilă și lipsită de discernământ a ROCOR în Rusia a dus, în 1982, la hirotonirea întru arhiereu, de către episcopii ROCOR, a Arhiepiscopului Lazăr (Jurbenko), în care majoritatea credincioșilor din Catacombe nu mai aveau încredere.
Numai după începutul „perestroikăi” și după căderea regimului sovietic, când ROCOR a început să-și deschidă parohii legale pe teritoriul Rusiei, încrederea credincioșilor din Catacombe în Biserica din Diaspora a fost restabilită.
Prima mare parohie care a intrat sub jurisdicția Sinodului ROCOR a fost parohia Bisericii Sfântului Țar Constantin din Suzdal, care a fost subordonată direct Mitropolitului Vitalie. Aproape un an după intrarea sa în această jurisdicție, la 10 februarie 1991, la Bruxelles, întâistătătorul parohiei, Arhimandritul Valentin (Rusanțov), a fost hirotonit Episcop de Suzdal. În acea perioadă, comunitățile din Catacombe au început să intre în Biserica Ortodoxă Rusă Liberă, sau FROC (denumirea Bisericii canonice din Rusia aflate sub supravegherea ROCOR). Tot atunci, preoți și parohii părăseau Patriarhia Moscovei (MP) și erau, de asemenea, primiți în FROC. La Suzdal, împreună cu turma care părăsise Patriarhia Moscovei sub conducerea celui care era pe atunci Părintele Valentin, credincioșii din Catacombe din împrejurimi au devenit enoriași ai Bisericii Sfântului Țar Constantin și ai altor biserici ale FROC. Au fost întemeiate și noi comunități și parohii. Neîncrederea credincioșilor din Catacombe față de Arhiepiscopul Lazăr, care oferea sprijin duhovnicesc acelei părți neînregistrate și, prin urmare, „ilegale” a FROC, i-a determinat să se adreseze Episcopului Valentin de Suzdal. S-a statornicit obiceiul ca aceste comunități să-și trimită reprezentanții la Suzdal, pentru a afla cu exactitate ce era FROC, care erau ierarhia și clerul acesteia și dacă mărturiseau cu adevărat Ortodoxia cea adevărată. La Suzdal au venit reprezentanți ai comunităților „iosifite” și „bueviților” din Voronej și Sankt Petersburg, care au intrat în FROC. Actuala stareță a Mănăstirii Așezării Cinstitului Brâu al Maicii Domnului din Suzdal, Schimonahia Evfim ia, a venit la Suzdal din comunitatea credincioșilor din Catacombe din Voronej.
În anul 1992, un mare număr de comunități din Catacombe ale „galinților” din regiunea Viatka au intrat în FROC, iar protoiereul lor Valentin (hirotonit în 1965 de Arhiepiscopul Antonie [Galinski]) a devenit monah în 1997, primind numele de Antonie, și a fost hirotonit Episcop de Iaransk. Călugărițe din Catacombe au venit la Suzdal din diferite locuri, iar Episcopul Valentin a întemeiat pentru ele o mănăstire în cinstea Sfântului Ioan de Shanghai și San Francisco. (Sfântul Ioan fusese părintele duhovnicesc al Sfântului Antonie [Galinski] și păstrase corespondența cu acesta.)
În anii 1991–1993, credincioși din Catacombe din Caucaz au venit la Suzdal. Pentru a oferi sprijin duhovnicesc acestor comunități din Catacombe din Caucaz și din sudul Rusiei, monahul din Catacombe Serafim, care petrecuse mulți ani în munții Abhaziei, a fost hirotonit Episcop de Suhumi în 1994.
La Suzdal a venit și monahia Serafima (Sanina), o cunoscută mărturisitoare a credinței, care petrecuse 25 de ani în lagăre de concentrare și fusese organizatoarea parohiilor din Catacombe din Kuban și Ucraina. Ea a devenit stareța mănăstirii de maici din Catacombe din Suzdal, închinată Sfântului Ioan de Shanghai. După aceea, numeroase comunități din Catacombe din Ucraina și Bielorusia au intrat în FROC. Mai târziu, în 1998, a fost hirotonit propriul lor episcop – Preasfințitul Ilarion Suhodolski.
Numeroase călugărițe, fiice duhovnicești ale ieromonahului din Catacombe Serafim (Goloșciapov), au venit, de asemenea, la Suzdal din satele Kubanului. Una dintre ele, Maica Alexandra, a fost numită mai târziu stareță a Mănăstirii Sfântului Ioan de Shanghai, după adormirea întru Domnul a Schimonahiei Ioana (monahia Serafima Sanina).
Începând cu începutul anilor 1990, când au început să fie publicate arhivele declasificate ale Secției a V-a a KGB-ului (care supraveghea asociațiile religioase), numeroase comunități din Patriarhia Moscovei au intrat în FROC. Cu toate acestea, dezvoltarea rapidă a FROC a fost împiedicată de acțiunile anticanonice și provocatoare ale unor arhiepiscopi ai ROCOR, care au dus în cele din urmă la discreditarea ROCOR în Rusia și la conflictul dintre ROCOR și episcopii ruși ai FROC. Motivul unor asemenea acțiuni din partea acestor ierarhi ai ROCOR era iluzia lor cu privire la „adevărata renaștere duhovnicească” dintr-o Rusie îndepărtată și puțin cunoscută lor. De asemenea, concepția lor cu totul greșită despre Patriarhia Moscovei, pe care o considerau „Biserica-Mamă” căzută în captivitatea ateilor, era în contradicție cu mărturisirea de credință a Bisericii din Catacombe.
Reprezentantul desemnat al Sinodului ROCOR la Moscova, Episcopul de Cannes, Varnava (Prokofiev), a recurs în mod deschis la protecția organizației fasciste „Pamiat”, crezând cu naivitate că aceasta îi unea pe toți adevărații patrioți ai Rusiei și că era o organizație politică influentă, capabilă să „restaureze monarhia ortodoxă”. Episcopul Valentin, văzând că activitatea Episcopului Varnava ducea la discreditarea ROCOR, a refuzat să colaboreze cu acesta. Drept urmare, „Pamiat”, urmărind să dobândească controlul deplin asupra ROCOR în Rusia, a început lupta împotriva Episcopului de Suzdal, calomniindu-l înaintea Sinodului ROCOR. Organizația a fost sprijinită de unii dintre episcopii ROCOR, care de o vreme urmăreau unirea cu Patriarhia Moscovei și care au acaparat puterea în ROCOR, în timp ce bătrânul Mitropolit Vitalie își pierdea controlul.
În consecință, conflictele dintre conducătorii Sinodului ROCOR și episcopii din Rusia, care rămâneau statornici în concepțiile cu adevărat ortodoxe și cele ale Bisericii din Catacombe, s-au înmulțit. Episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse Libere, care se aflau sub jurisdicția ROCOR, adică Arhiepiscopul Lazăr și Episcopul Valentin, au fost înlăturați în mod necanonic din scaunele lor episcopale. După ce toate cererile lor pentru o judecată dreaptă și pentru respectarea sfintelor canoane au fost respinse, nu le-a mai rămas altă cale decât să se despartă administrativ de ROCOR și să formeze o Biserică autonomă, cu autoguvernare, în temeiul Ucazului Sfântului Patriarh Tihon și al Sfântului Sinod, nr. 362, din 20 noiembrie 1920. De asemenea, au hirotonit trei episcopi pentru Biserica Rusă: Teodor, Serafim și Agatanghel.
Un an mai târziu, după încercări nereușite de a găsi o modalitate acceptabilă de autoguvernare pentru parohiile rusești, la 11/24 februarie 1995, Sinodul ROCOR i-a suspendat în mod necanonic, dintr-o singură dată, pe toți cei cinci episcopi ai Bisericii Ruse. Această măsură era ilegală, deoarece fusese luată fără judecată bisericească, contrar cerințelor sfintelor canoane. Prin aceasta, Sinodul Episcopilor din Diaspora încerca să uzurpe puterea asupra Bisericii din Catacombe a Rusiei/FROC, o hotărâre care aparține numai Soborului Local Panrus.
Rezultatul a fost o schismă între Sinodul ROCOR și Biserica Rusă. Din 1921 până în 1991 a existat o unitate duhovnicească, iar din 1991 până în 1994 a existat și o unitate administrativă. Această unitate dintre partea rusă și cea din diaspora a Bisericii Ortodoxe Locale Ruse a fost ruptă din vina Sinodului ROCOR, care și-a schimbat cursul, a dorit unirea cu Patriarhia Moscovei și a ajuns să considere propriile parohii rusești un obstacol în calea acestei uniri. Acțiunile ilegale ale episcopilor ROCOR față de Biserica din Rusia i-au făcut răspunzători de păcatul provocării unei schisme. La Soborul Episcopilor ROCOR din 1994 a fost anunțată oficial o „nouă orientare” a ROCOR, care s-a manifestat, în special, prin acceptarea de către Sobor a învățăturii ecumeniste a (depunerii din treaptă) Mitropolitului grec Ciprian de Fili și a Sinodului său al Împotrivitorilor, precum și prin declararea deschisă a comuniunii cu Patriarhia oficială a Serbiei – membră a Consiliului Mondial al Bisericilor. Unirea cu Patriarhia Moscovei putea urma acum în mod logic.
În 1995, Arhiepiscopul Lazăr, mai slab din punct de vedere duhovnicesc, împreună cu Episcopii Veniamin și Agatanghel, s-a întors în ROCOR, iar în FROC au rămas numai trei episcopi, avându-l în frunte pe Arhiepiscopul Valentin. În mai 1995, secretarul de lungă durată al Sinodului Episcopilor ROCOR, cunoscutul istoric bisericesc și canonist, Preasfințitul Episcop Grigorie (Grabbe), a vizitat Suzdalul. El a aprobat pe deplin hotărârile episcopilor ruși de a se retrage din subordonarea administrativă față de Sinodul din Diaspora (ROCOR), în scopul păstrării curăției Credinței și a sfintelor canoane. El s-a împotrivit cu fermitate unirii ROCOR cu ereticul Mitropolit grec Ciprian de Fili, însă Mitropolitul Vitalie și Sinodul ROCOR l-au respins.
În cele din urmă, ca urmare a întâlnirilor repetate dintre Arhiepiscopul Berlinului, Marcu (ROCOR), și conducătorii Patriarhiei Moscovei (în special, cu însuși Patriarhul), Sinodul rus al Episcopilor și Patriarhia Moscovei au pus la cale un complot pentru caterisirea Arhiepiscopului Valentin, deși trecuseră deja ani de când acesta încetase să mai aparțină vreuneia dintre cele două grupări. Arhiepiscopul Valentin a devenit ținta lor deoarece se pronunța deschis împotriva unirii ROCOR cu Patriarhia Moscovei. Acest plan a fost pus în aplicare de către ROCOR în septembrie 1996, iar de către Patriarhia Moscovei în februarie 1997. Episcopii ruși au recunoscut aceste acțiuni ca fiind lipsite de orice valoare canonică, întrucât fuseseră îndreptate împotriva clericilor FROC, care nu erau membri ai ROCOR, iar Patriarhia Moscovei nu putea și nu poate fi recunoscută drept Biserică. Încă din 1994, Episcopul Grigorie (Grabbe), în raportul său către Mitropolitul Vitalie, numise asemenea „suspendări” și „destituiri” o „ilegalitate fără precedent”.
În octombrie 1998, „Biserica Ortodoxă Rusă Liberă” (FROC) a fost reînregistrată sub denumirea de „Biserica Ortodoxă Autonomă Rusă” (ROAC). În prezent, episcopatul ROAC este alcătuit din doisprezece episcopi. Întâistătătorul Bisericii a fost ridicat la rangul de Mitropolit în martie 2001.
Anul 2001 a adus o mare îmbunătățire a situației Bisericii în America. Din 1994, nicio ierarhie episcopală rusă autentică nu fusese prezentă în America. În cele din urmă, în 2001, Mitropolitul Valentin l-a hirotonit preot pe Părintele Dionisie McGowan pentru o parohie misionară din Virginia. Acest act, așteptat de multă vreme și primit cu bucurie, a arătat că episcopii ruși ai ROAC aveau intenția de a statornici Ortodoxia cea adevărată în Statele Unite. Aceasta a dus la întoarcerea Arhimandritului Grigorie și a enoriașilor săi în Biserica Rusă. Arhimandritul Grigorie părăsise ROCOR în 1994 și căutase adăpost la episcopii greci vechi-calendariști, care mărturiseau cu adevărat credința și fuseseră hirotoniți de ROCOR în anii 1960. El a fost primit în ROAC de către Mitropolitul Valentin și ales în unanimitate de Sfântul Sinod pentru a fi hirotonit episcop în America. În decembrie 2001, a fost hirotonit Episcop de Denver de către Mitropolitul Valentin, Arhiepiscopul Teodor și Episcopul din Catacombe Antonie, la Suzdal. În 2002 a fost numit episcop conducător al Denverului și statului Colorado și a fost însărcinat să slujească credincioșilor și să zidească Biserica în afara Rusiei, în calitate de Vicar al Soborului Ierarhicesc.
Anul 2002 a fost marcat de o nouă etapă a prigoanei împotriva Bisericii Ruse. În această perioadă, autoritățile civile, în complicitate cu Patriarhia Moscovei, au ales calea urmăririlor judiciare „legale” împotriva Întâistătătorului ROAC, cu scopul de a-l discredita în ochii poporului ortodox. În primăvara și vara anului 2002, la Suzdal, s-a desfășurat o dezgustătoare farsă judiciară, organizată de administrația regională din Vladimir împreună cu organele locale ale FSB (succesorul KGB-ului). Membrii organizației mafiote extremiste Nashe Delo („Fapta Noastră”) au luat, de asemenea, parte activă la aceasta. Deși presupusa „vinovăție” a Mitropolitului Valentin nu fusese dovedită, iar instanța nici măcar nu stabilise data „infracțiunilor”, Întâistătătorul ROAC a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendare. Întreaga această procedură rușinoasă a fost reflectată pe larg în mass-media, mai ales la televiziune. Organizatorii prigoanei împotriva Mitropolitului Valentin nu au obținut însă efectul scontat. Procesul judiciar nu a determinat nicio parohie să părăsească ROAC. Din nefericire, ROAC s-a supus unei situații și mai grave atunci când Întâistătătorul ei, din pricina nesocotirii Sfintelor Canoane, a provocat o schismă în anul 2004.