Despre cei din afara Bisericii Ortodoxe – Sfântul Iosif de Petrograd (1901)

Epistolă a Sfântului Iosif din Petrograd (+1937)

Noi toți, fiii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, atunci când întâmpinăm nedumeriri cu privire la învățătura de credință, nu trebuie să ne lăsăm călăuziți de propria noastră înțelegere, care poate fi greșită, ci să ne ținem de îndreptarele statornicite. Aceste îndreptare se găsesc, înainte de toate, în cartea numită Pidalionul (Kormceaia). Aceasta este o culegere de Canoane ale Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice și Locale, precum și ale unora dintre Sfinții Părinți. La sfârșitul acestei cărți, în capitolul intitulat „Despre apostazia Romanilor, cum s-au despărțit de credința ortodoxă și de Sfânta Biserică de Răsărit”, Papa Romei și adepții săi, care pe nedrept se numesc Catholici, sunt numiți eretici. Cât despre celelalte confesiuni creștine protestante, acestea s-au îndepărtat și mai mult de Ortodoxie.

În Pidalion, în capitolul al 10-lea, Canonul al 6-lea al Sinodului Local din Laodiceea cuprinde următoarea hotărâre a Sfintei Biserici cu privire la eretici: „Nu se cuvine ca ereticii să intre în casa lui Dumnezeu.” Iar în Canonul al 33-lea al aceluiași Sinod din Laodiceea se spune: „Nimeni să nu se roage împreună cu ereticii și cu cei care s-au despărțit de Biserica Sobornicească.” Dar care este învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii noastre Ortodoxe despre erezie? În Patrologia Episcopului Ignatie Briancianinov ni se vorbește despre Avva Agaton. Odată, câțiva frați au venit la el, dorind să-i pună la încercare smerenia și răbdarea. L-au mustrat pentru mândrie, clevetire și desfrânare. Bătrânul a recunoscut în sine toate aceste patimi și i-a rugat cu lacrimi să se roage pentru el. Însă, când l-au numit eretic, bătrânul a spus că nicidecum nu este eretic. La întrebarea lor, a răspuns: „Pentru că erezia înseamnă despărțirea de Dumnezeu. Ereticul este despărțit de Dumnezeul Cel viu și adevărat și s-a unit cu diavolul și cu îngerii lui. Cel care este despărțit de Hristos — desigur, prin învățătura mincinoasă pe care o mărturisește despre Hristos — nu-L mai are pe Dumnezeu, Căruia să-I poată cere iertare pentru păcatele sale, și este pierdut în toate privințele.”

Și dacă lucrurile nu ar sta astfel, dacă ereziile sau învățăturile mincinoase, ca urmare a libertății de gândire, nu ar avea o însemnătate atât de vătămătoare în Sfânta Biserică a lui Hristos, atunci Sfântul Apostol Pavel nu ar fi adresat primilor creștini asemenea avertismente: „Luați aminte să nu vă fure cineva mințile cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după stihiile lumii și nu după Hristos” [Coloseni 2, 8]. Și încă un cuvânt: „Sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am binevestit-o, să fie anatema!” [Galateni 1, 7-8].

Cu toate acestea, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, datorită iubirii de oameni care îi este proprie, îngăduie rugăciunea pentru cei care s-au despărțit de ea, adică pentru eretici, după cum se poate vedea în același Pidalion, în capitolul al 15-lea, Canonul al 66-lea al Sinodului Local din Cartagina. Dar pentru ce anume trebuie să ne rugăm? „Să ne rugăm ca ei să-și părăsească rătăcirile și să ajungă la cunoașterea adevărului.” De asemenea, într-o altă carte, Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii Sobornicești și Apostolești de Răsărit, în partea întâi, la sfârșitul răspunsului la întrebarea 92, se îngăduie rugăciunea „pentru eretici și schismatici, ca aceștia să se întoarcă la credința ortodoxă înainte de sfârșitul vieții lor”. Aceasta este rânduiala Bisericii Ortodoxe. De pildă, în rugăciunile de pomenire de la sfârșitul Psaltirii, ne rugăm astfel: „Luminează-i pe cei care s-au depărtat de credința ortodoxă și sunt orbiți de eresurile cele pierzătoare, cu lumina cunoștinței Tale, și-i adu la Sfânta Ta Biserică cea Apostolească și Sobornicească.”

Să înfățișăm acum câteva dintre cugetările noastre. Din cele arătate mai sus se poate înțelege că Biserica noastră Ortodoxă îngăduie să ne rugăm numai pentru ereticii aflați încă în viață, nu însă și pentru cei adormiți, iar rugăciunea trebuie să fie îndreptată exclusiv spre întoarcerea lor la credința ortodoxă. Atunci când, prin rugăciunile Sfintei Biserici, un eretic se întoarce la credința ortodoxă, rugăciunea Bisericii pentru el va fi cu totul alta, și anume pentru mântuirea sufletului său.

Cum dobândește omul mântuirea? Una dintre condițiile esențiale ale mântuirii este pocăința. Pilde în acest sens găsim în Sfânta Evanghelie. Vameșul s-a îndreptățit prin pocăință [Luca 18, 10-14]. Fiul risipitor s-a întors la Tatăl său prin pocăință [Luca 15, 11-32]. Tâlharul cel bun, răstignit împreună cu Domnul Iisus Hristos, a intrat, de asemenea, în rai prin pocăință [Luca 23, 40-43]. Într-adevăr, Domnul a spus despre Sine că a venit pe pământ ca să-i cheme pe păcătoși la pocăință [Matei 9, 13]. Iar toți oamenii au nevoie de pocăință. „Căci toți au păcătuit”, după cum spune Apostolul, „și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” [Romani 3, 23]. Însă un necredincios sau un eretic, chiar dacă ar încerca să-și mărturisească păcatele înaintea unui preot ortodox, pocăința sa nu ar avea putere lucrătoare. Citim în Mărturisirea Ortodoxă, partea întâi, întrebarea 113: Ce trebuie să păzim în Taina Pocăinței? Răspuns: „Mai întâi de toate, trebuie să ne încredințăm că cel care se pocăiește este creștin de credință ortodoxă și sobornicească, căci pocăința fără credința cea adevărată nu este pocăință și nu este primită de Dumnezeu.” Dar toate acestea au fost spuse despre „creștinii” vii care mărturisesc o credință mincinoasă, adică despre eretici. Ce se poate spune însă despre sufletele celor care au plecat din această viață?

Deși Catehismul creștin ortodox amplu al Bisericii Sobornicești Ortodoxe de Răsărit afirmă, în partea a doua, că sufletele celor adormiți pot fi ajutate să dobândească fericita înviere prin rugăciunile făcute pentru ele, mai ales prin cele legate de Jertfa cea fără de sânge a Trupului și Sângelui lui Hristos, aceasta se referă la sufletele creștinilor ortodocși și ale celor care au murit în credință. Dar ce nădejde de mântuire poate avea sufletul celui care a mărturisit o credință greșită și a murit în rătăcirile sale, fără să fi adus înaintea Domnului o pocăință sinceră? Și cum și pentru ce ne-am putea ruga pentru un asemenea suflet? Nu este cu putință să ne rugăm pentru mântuirea lui („Dă-i, Doamne, odihnă împreună cu sfinții…”); căci, în timpul vieții sale, ereticul nu s-a lepădat de rătăcirile sale și nu a adus înaintea Domnului o pocăință sinceră. Este prea târziu să ne rugăm pentru întoarcerea sufletului la pocăință, deoarece sufletul, după despărțirea de trup, nu se mai poate pocăi, întrucât viața viitoare nu este vremea pocăinței, ci a răsplătirii.

Trebuie să luăm în considerare și următorul lucru: de ce ar fi rânduit Biserica Ortodoxă slujbe speciale pentru primirea romano-catolicilor și protestanților în sânul Bisericii Ortodoxe, dacă ar fi fost deja cu putință să ne rugăm pentru mântuirea sufletelor lor fără asemenea rânduieli? Sfânta noastră Biserică cere însă în mod statornic ca orice eretic care dorește să intre în comuniune cu ea să mărturisească în mod public învățătura creștină cea curată. Mai mult decât atât, dacă ar fi fost cu putință să ne rugăm prin rugăciunea Bisericii pentru mântuirea sufletelor ereticilor adormiți sau chiar pentru ușurarea suferințelor lor din viața de după moarte, atunci, fără îndoială, ar fi fost rânduite ectenii sau cereri speciale pentru ei în timpul slujbelor Bisericii Ortodoxe. Însă nu există nimic de acest fel în toate slujbele noastre bisericești. Dimpotrivă, în Duminica întâi a Postului Mare, când prăznuim biruința Ortodoxiei, Sfânta noastră Biserică rostește anatema, adică îndepărtarea din comuniunea ei, asupra tuturor ereticilor și apostaților de la Ortodoxie, prin urmare și asupra latinilor sau romano-catolicilor, precum și asupra protestanților. Cum ar putea, așadar, Biserica să-i dea anatemei și, în același timp, să se roage pentru ei?

Pentru a întări cele spuse, vom cita aici cuvintele vrednicului de pomenire ierarh, răposatul Mitropolit Filaret al Moscovei. El spune: „Una este să ne rugăm pentru unirea Bisericilor de alte confesiuni cu Biserica Ortodoxă, în cadrul rugăciunilor cuprinzătoare care îmbrățișează întreaga lume, și alta este să-i pomenim pe cei de alte credințe în diptice (sinodice sau pomelnice) în timpul Sfintei Euharistii. Cei de alte credințe, prin însăși neortodoxia lor, s-au scos singuri din comuniunea cu Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. Acest lucru presupune nepomenirea lor în timpul Sfintei Euharistii și excluderea lor din diptice.” [Însemnări despre viața și vremurile Sfântului Filaret, Mitropolitul Moscovei, N. V. Sușkova, Moscova, 1868, Anexă, p. 162.]

Să observăm aici că expresia „excluderea din diptice” ne conduce la concluzia că numele creștinilor de alte credințe nu ar trebui pomenite în nicio slujbă bisericească. Căci cum am putea să-i pomenim, dacă sunt excluși din diptice?

Cineva ar putea spune: această judecată este foarte aspră. Ce putem face însă? Nu putem dobândi cu sila mila Domnului. Căci Dumnezeul nostru este Dumnezeu gelos [Ieșirea 20, 5]. „Că drept este Domnul și dreptatea a iubit” [Psalmul 10, 7]. Au existat împrejurări în care El a poruncit să nu ne rugăm pentru anumiți oameni. Astfel, El i-a spus Prorocului Ieremia despre poporul Său: „Tu, dar, să nu te rogi pentru poporul acesta și să nu înalți pentru ei rugăciune și cerere; să nu Mă rogi pentru ei, că nu te voi asculta” [Ieremia 7, 16]. Iar această poruncă a Domnului se referea la oameni care erau încă în viață și care, prin urmare, mai aveau încă posibilitatea de a se pocăi. Și prorocul nu a îndrăznit să nu asculte cuvântul Domnului, justificându-și rugăciunea pentru ei prin compătimire.

Totuși, atunci când vorbim despre acest lucru, ne referim aici numai la rugăciunea publică a Bisericii pentru creștinii de alte credințe decât cea ortodoxă. Într-adevăr, dacă o asemenea rugăciune ar fi îngăduită în Biserica Ortodoxă, ea ar duce în mod inevitabil la cele mai mari vătămări și la un rău fără de sfârșit pentru Ortodoxie. Să luăm, de pildă, în considerare câți creștini ortodocși sunt statornici în credința pe care o mărturisesc. Oare nu sunt cei mai mulți dintre ei slabi în credință, aceasta fiind atât de fragilă precum o scânteie, gata să se stingă în orice clipă? Iar dacă asemenea oameni ar auzi în bisericile ortodoxe rugăciuni pentru sănătatea sau odihna romano-catolicilor ori a protestanților, nu ar ajunge ei curând la concluzia că, așadar, nu contează ce credință mărturisește cineva, toate fiind la fel? Și, prin aceasta, îndepărtările de Biserica Ortodoxă s-ar înmulți, dacă nu în mod formal, cel puțin în sufletul omului. Iată care este cea mai mare tragedie: fără ca omul amăgit să-și dea seama, el ar putea rămâne ortodox numai cu numele, în realitate fiind eretic sau chiar necredincios.

De asemenea, creștinii de alte confesiuni, văzând că Biserica Ortodoxă se roagă pentru ei, ar putea ajunge la aceeași concluzie cu privire la egalitatea tuturor confesiunilor. Ba chiar, acest lucru i-ar putea împiedica pe cei de alte credințe să intre în Biserica Ortodoxă. „La urma urmei, ortodocșii se roagă oricum pentru noi”, ar spune ei.

Cu toate acestea, tocmai acest lucru îi preocupă pe unii oameni, care susțin că toți oamenii, indiferent de credința pe care o mărturisesc, se vor mântui; ba mai mult, afirmă că Domnul nu a precizat ce credință trebuie să urmăm. Acestea sunt născociri omenești mincinoase. Faptul că nu toți oamenii se vor mântui este limpede din Sfânta Evanghelie. Atunci când descrie înfricoșătoarea Sa Judecată, Domnul împarte cu asprime pe toți oamenii în două categorii: pe unii îi așază de-a dreapta Sa, primindu-i în Împărăția Cerurilor, iar pe ceilalți îi trimite „în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” [Matei 25, 31-46]. Numărul celor care vor moșteni Împărăția Cerurilor va fi mai mic; chiar și dintre ortodocși se vor mântui numai cei care vor trăi potrivit rânduielilor credinței ortodoxe. Acest lucru reiese și din cuvintele Domnului Însuși: „Că mulți sunt chemați, dar puțini aleși” [Matei 20, 16].

Cât despre cea de-a doua obiecție, potrivit căreia Domnul nu ne-ar fi arătat ce credință trebuie să urmăm, trebuie spus că aceasta este o defăimare adusă lui Dumnezeu. Oare nu a venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ tocmai pentru a le da oamenilor o învățătură limpede și amănunțită despre felul în care trebuie să creadă și să-și rânduiască viața potrivit acestei credințe? De aceea a spus: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” [Matei 5, 17]. Și tot El a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” [Ioan 14, 6]. Iar învățătura Sa este numită „cuvintele vieții veșnice” [Ioan 6, 68]. De aceea i-a chemat pe toți la Sine, zicând: „De însetează cineva, să vină la Mine și să bea” [Ioan 7, 37]. Și, de asemenea: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați…” [Matei 11, 28-29]. Iar după Învierea Sa, trimițându-i pe ucenici să propovăduiască, Domnul le-a poruncit să învețe toate neamurile să păzească toate câte le poruncise El [Matei 28, 20]. Sfinții Apostoli au consemnat toate poruncile Domnului, învățătura cea adevărată și învățătura morală în Sfânta Evanghelie și în epistolele lor. Mai târziu, Sfinții Părinți și dascăli ai Bisericii lui Hristos au tâlcuit în amănunt întreaga învățătură adevărată și învățătura morală cuprinse în Sfânta Scriptură, păstrându-le în întregime și în curăția lor, fără niciun amestec cu părerile și raționamentele greșite ale oamenilor. La început, această Biserică a lui Hristos era singura Biserică din întreaga lume. Abia în secolul al IX-lea papii Romei au început, după propria lor voie, să amestece învățătura cea adevărată a lui Hristos cu raționamentele lor mincinoase, prin aceasta Biserica Romei despărțindu-se de Biserica Ortodoxă de Răsărit. Odată cu trecerea timpului, Biserica Romei a adăugat tot mai multe rătăciri, până când s-a ajuns ca unii romano-catolici, nemulțumiți de aceasta, să se desprindă de ea și să-și întemeieze propriile biserici protestante, care s-au îndepărtat și mai mult de Ortodoxie.

Domnul a vorbit despre însemnătatea ascultării față de Sfânta Sa Biserică în Sfintele Evanghelii: „Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” [Matei 18, 17].

Să revenim însă la problema principală. Ce înseamnă faptul că noi, creștinii ortodocși, nu le cerem romano-catolicilor și protestanților să se roage pentru noi și pentru cei adormiți ai noștri, în timp ce romano-catolicii și protestanții, dimpotrivă, le cer adeseori creștinilor ortodocși să săvârșească slujbe de pomenire pentru rudele lor și altele asemenea? Care este pricina acestui fapt? Este limpede că pricina o constituie sărăcia lăuntrică a vieții duhovnicești din bisericile creștine apusene de alte credințe decât cea ortodoxă. Sufletul unui romano-catolic sau al unui protestant, însetat după mântuire, nu-și poate găsi în propria biserică împlinirea nevoilor sale duhovnicești celor mai înalte. De aceea, el se îndreaptă către Biserica Ortodoxă, singura care posedă toate puterile dumnezeiești necesare vieții și bunei-cinstiri [II Petru 1, 3]. Experiența confirmă acest lucru. Nu sunt rare cazurile în care oamenii de alte credințe, care au intrat cu sinceritate în Biserica Ortodoxă, au simțit, la scurt timp după convertirea lor și după ce s-au împărtășit cu Dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, mângâieri duhovnicești de neînțeles pentru mintea omenească, pe care nici nu și le închipuiseră înainte de a intra în Biserica Ortodoxă. Un alt argument care poate dovedi rătăcirea bisericilor apusene este faptul că apărătorii lor susțin întotdeauna cu înverșunare și amărăciune credințele lor greșite, împotriva Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Iar despre Dumnezeu se spune în Sfânta Scriptură: „Și locul Lui este în pace” [Psalmul 75, 2]. Prin urmare, acolo unde sunt pace și dragoste, acolo este Dumnezeu; iar acolo unde sunt vrajbă și amărăciune, nu poate fi harul lui Dumnezeu, și Domnul nu binevoiește în inimile înveninate.

Totuși, atunci când vorbim despre asprimea cu care Sfânta noastră Biserică Ortodoxă rânduiește pomenirea creștinilor de alte credințe, nu dorim să spunem că Sfânta noastră Biserică le poruncește fiilor ei să nu se roage pentru aceștia în niciun fel. Ea ne oprește numai de la rugăciunea făcută după propria voie, adică de la a ne ruga așa cum dorim și cum ni se pare nouă potrivit. Maica noastră, Biserica Ortodoxă, ne învață că toate trebuie să se facă cu bună-cuviință și după rânduială, inclusiv rugăciunea însăși [I Corinteni 14, 40]. Noi ne rugăm în timpul tuturor slujbelor bisericești pentru toate neamurile și pentru întreaga lume, de cele mai multe ori fără să știm sau să înțelegem noi înșine acest lucru. Mai precis, ne rugăm așa cum ne-a învățat Domnul nostru Iisus Hristos pe Sfinții Săi Apostoli să se roage în rugăciunea Sa: „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ!” [Matei 6, 10]. Această cerere atotcuprinzătoare îmbrățișează atât nevoile noastre, cât și pe cele ale rudelor noastre de sânge, chiar dacă acestea sunt de alte credințe decât cea ortodoxă. Îl rugăm pe Atotbunul Domn și pentru sufletele creștinilor adormiți de alte credințe, ca El să facă cu ele ceea ce este bineplăcut Sfintei Sale voi. Căci Domnul știe, în nemărginita Sa înțelepciune, mult mai bine decât noi cui și ce fel de milă să-i arate. Așadar, creștine ortodox! Oricine ai fi, mirean sau preot al lui Dumnezeu, dacă în timpul vreunei slujbe bisericești simți îndemnul de a te ruga pentru cineva apropiat ție, fie el Charles sau Edward, atunci, când citești sau cânți rugăciunea Domnească, suspină pentru el înaintea Domnului și spune: „Facă-se voia Ta cea sfântă cu el, Doamne!” Și mărginește-te la această rugăciune. Căci așa ai fost învățat să te rogi de Însuși Domnul. Și să crezi că o asemenea rugăciune a ta va fi de o mie de ori mai bineplăcută Domnului și mai folositoare sufletului tău decât toate pomenirile bisericești făcute după propria ta voie.

Toate cugetările pe care le-am înfățișat, întemeiate, după cum poate vedea oricine, pe Dumnezeiasca Scriptură și pe Tradiția Sfinților Părinți, ne conduc în chip firesc la următoarea concluzie: „A ne ruga pentru creștinii de alte credințe decât cea ortodoxă prin rugăciunea obștească a Bisericii, deopotrivă cu creștinii ortodocși, adică a le pomeni numele în biserici în același fel în care sunt pomenite numele creștinilor ortodocși, este potrivnic învățăturii și hotărârilor celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici a noastre.” Aceasta este învățătura pe care o mărturisim și rânduiala pe care o urmăm. Și nicidecum nu facem acest lucru din ură față de creștinii de alte credințe sau din lipsa dorinței de a le face bine, ci pentru că rugăciunile făcute după propria voie sau după socotința omenească pentru aceștia nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu și nu sunt de folos sufletelor lor, iar rugăciunea celui care se roagă astfel se poate preface în păcat. Putem vedea un exemplu limpede în această privință în persoana regelui Saul al lui Israel. La prima vedere, el a făcut un lucru bun atunci când, înainte de începerea războiului cu filistenii, s-a întors către Dumnezeu cu rugăciune și jertfă. Însă, deoarece a acționat din proprie inițiativă, fără să-l aștepte, așa cum i se poruncise, pe prorocul lui Dumnezeu, Samuel, nu numai că nu a dobândit bunăvoința și binecuvântarea lui Dumnezeu, ci a atras asupra sa mânia și pedeapsa Lui. Mai mult decât atât, putem adăuga că neascultarea este un păcat în sine și chiar un cusur de nesuferit între oameni. Există un proverb care spune: „Voia proprie este mai rea decât cea a unui împărat.” Vedem însă că împăratul îi pedepsește pe cei care nu se supun legilor împărătești. De ce? Pentru că omul care face numai după voia sa își aduce vătămare sieși, familiei sale și societății; un asemenea om este neplăcut. Și chiar oamenilor care voiesc să-și impună propria voință nu le plac cei care nu li se supun, iar dacă au posibilitatea, îi pedepsesc. Și totuși, cu toții dorim să trăim și să ne rugăm, fiecare după propria rânduială.

Acum să spunem câteva cuvinte despre rugăciunea particulară. În Biserica noastră Ortodoxă există o întâmplare bine cunoscută, poate chiar singura de acest fel, în care rugăciunea particulară a unui sfânt al lui Dumnezeu a ajutat sufletele unor oameni adormiți care nu fuseseră creștini, ba chiar ale unor păgâni. Iată cum povestea Avva Macarie Egipteanul despre sine: „Într-o zi, pe când treceam prin pustie, am găsit pe pământ craniul unui om mort. Când am lovit craniul cu o ramură de finic, acesta mi-a vorbit. L-am întrebat: «Cine ești tu?» Iar craniul mi-a răspuns: «Eu am fost mai-marele preoților idolilor și al păgânilor care locuiau în acest ținut, iar tu ești Macarie, purtătorule de Dumnezeu. Atunci când tu, milostivindu-te de cei care se chinuiesc în muncile iadului, începi să te rogi pentru ei, aceștia simt o oarecare mângâiere.» Bătrânul l-a întrebat: «În ce constă această ușurare? Și care este chinul vostru?» Craniul a spus: «Pe cât este cerul deasupra pământului, pe atât de adânc se află dedesubt focul, iar noi stăm în mijlocul focului, din picioare până în creștet. Niciunul dintre noi nu poate vedea fața celuilalt. Stăm cu toții cu fața întoarsă către spatele celui dinaintea noastră. Dar când tu te rogi pentru noi, fiecare dintre noi poate vedea fața celuilalt. Aceasta este mângâierea noastră.» Bătrânul a plâns și a spus: «Vai de ziua în care s-a născut omul!» Apoi bătrânul a întrebat: «Există și un chin mai cumplit decât acesta?» Craniul i-a răspuns: «Chinul celor care se află mai jos decât noi este și mai înfricoșător.» Bătrânul a întrebat: «Și cine sunt aceia?» Craniul a răspuns: «Noi, care nu L-am cunoscut pe Dumnezeu, suntem încă oarecum cruțați; însă cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu și L-au lepădat — prin înțelepciunea lor deșartă în cele ale credinței și prin viața lor nelegiuită — se află mai jos decât noi.» După aceasta, bătrânul a luat craniul și l-a îngropat în pământ.” [Povestiri vrednice de pomenire despre nevoințele Sfinților și Fericiților Părinți, Moscova, 1845.]

Din această istorisire a fericitului Părinte înțelegem, înainte de toate, că rugăciunea sa pentru păgânii care se chinuiau în flăcări nu era o rugăciune publică a Bisericii, ci o rugăciune particulară. Era rugăciunea unui pustnic singuratic, care se ruga în taina chiliei inimii sale. Căci, dacă nu le-ar fi vorbit altora despre această rugăciune, ea ar fi rămas necunoscută tuturor. Mai mult decât atât, această întâmplare poate constitui, într-o anumită măsură, un temei pentru noi, creștinii ortodocși, de a ne ruga în particular, acasă, pentru cei vii și pentru cei adormiți care nu au cunoscut credința, însă numai ca un temei și nicidecum ca un exemplu pe care să-l urmăm întocmai. Căci Sfântul nu ne-a spus în ce fel s-a rugat pentru păgâni și nici nu ne-a învățat o asemenea rugăciune. Această rugăciune nu poate constitui un exemplu pentru noi, deoarece Sfântul Macarie era un mare slujitor al lui Dumnezeu și, prin urmare, avea multă îndrăzneală înaintea Domnului. Cum am putea noi, cei care ne tăvălim în adâncul păcatului, să luăm drept pildă rugăciunea unui asemenea om al rugăciunii? Există un singur lucru pe care această întâmplare îl poate constitui drept pildă pentru noi: anume că Avva Macarie nu s-a rugat pentru păgâni după propria sa voie, ci așa cum îl învăța Duhul lui Dumnezeu, Care locuia în inima sa curată și Care nu numai că îl povățuia, ci îl și îndemna să se roage pentru întreaga lume, pentru toți oamenii, vii și adormiți. Acest lucru este firesc și caracteristic inimilor iubitoare ale tuturor sfinților lui Dumnezeu, după cum a scris Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Inima noastră s-a lărgit; în inima noastră nu sunteți la strâmtorare” [II Corinteni 6, 11].

Astfel, putem acum să admitem că este cu putință ca noi, creștinii ortodocși, să ne rugăm pentru creștinii de alte credințe — atât pentru cei vii, cât și pentru cei adormiți — prin rugăciune particulară, făcută în taina căminului nostru. Totuși, vă reamintim încă o dată că nu trebuie să ne rugăm după propria noastră voie, nu după cum socotim sau dorim noi, ca nu cumva să atragem asupra noastră mânia lui Dumnezeu în locul bunăvoinței Sale, ci potrivit îndrumării unor părinți duhovnicești încercați.

O întâmplare deosebit de grăitoare s-a petrecut în timpul vieții Cuviosului Leonid de la Optina (Leon, în schimă), care a trecut la Domnul în anul 1841. Unul dintre ucenicii săi, Pavel Tambovțev, avea un tată care murise în împrejurări nefericite și violente, prin sinucidere. Fiul iubitor a fost profund îndurerat la aflarea acestei vești și, de aceea, și-a revărsat durerea înaintea bătrânului, spunându-i: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, acum mă aflu pe cruce, iar durerile mă vor însoți până la mormânt. Îmi închipui veșnicia înfricoșătoare a păcătoșilor, unde nu mai există pocăință, și mă chinuie gândul la muncile veșnice care îl așteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăință. Spune-mi, Avva, cum aș putea să-mi găsesc mângâiere în această adevărată durere?”

Răspunsul bătrânului a fost: „Încredințează-te pe tine însuți și soarta părintelui tău voii Domnului, Celui înțelept și Atotputernic. Nu-L ispiti pe Cel Preaînalt cerând minuni. Străduiește-te să te întărești prin înțelepciune smerită, păstrând măsura potrivită a întristării. Roagă-te Ziditorului Celui Atotmilostiv, împlinind astfel datoria iubirii și a fiului.” Întrebare: „Dar cum să mă rog pentru asemenea suflete?”

Răspunsul: „Cu duh de bunătate și înțelepciune, în felul următor: «Caută, Doamne, sufletul cel pierdut al tatălui meu; dacă este cu putință, miluiește-l! Judecățile Tale sunt nepătrunse. Să nu-mi socotești această rugăciune a mea drept păcat. Ci facă-se voia Ta cea sfântă!» Roagă-te cu simplitate, fără să-L ispitești pe Dumnezeu, încredințându-ți inima în mâinile Celui Atotputernic. Desigur, nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă un asemenea sfârșit dureros; însă acum el se află cu totul în voia Celui Atotputernic, Care poate arunca și sufletul, și trupul în gheena focului și Care smerește și înalță, omoară și învie, pogoară la iad și ridică. În același timp, El este atât de milostiv, atotputernic și iubitor, încât toate însușirile bune ale făpturilor pământești nu sunt nimic în comparație cu bunătatea Sa cea mai presus de toate. De aceea, nu trebuie să te întristezi peste măsură. Vei spune: «Îmi iubesc tatăl și tocmai de aceea mă întristez fără mângâiere.» Pe bună dreptate. Dar Dumnezeu îl iubește incomparabil mai mult decât îl iubești tu. Așadar, trebuie să lași soarta veșnică a tatălui tău în seama bunătății și milei lui Dumnezeu. Căci, dacă El voiește să-l miluiască, cine I se poate împotrivi?” (Din Viața Cuviosului Leonid de la Optina, Leon în schimă.)

Această rugăciune, înfățișată aici, este o rugăciune particulară, de chilie sau de acasă, pe care încercatul în viața duhovnicească Stareț Leonid i-a încredințat-o ucenicului său. Ea poate sluji drept pildă pentru creștinii ortodocși care se roagă pentru cineva apropiat lor, care a fost creștin de altă credință decât cea ortodoxă. Un creștin ortodox s-ar putea ruga în felul următor: „Miluiește, Doamne, dacă este cu putință, sufletul robului Tău (numele), care a trecut la viața veșnică fiind despărțit de Sfânta Ta Biserică Ortodoxă! Judecățile Tale sunt nepătrunse. Să nu-mi socotești această rugăciune a mea drept păcat. Ci facă-se voia Ta cea sfântă!”

Nu știm și nimănui nu i s-a descoperit cât de folositoare poate fi această rugăciune pentru sufletul unui creștin adormit de altă credință decât cea ortodoxă. Experiența a arătat însă că ea alină durerea arzătoare din inima celui care se roagă pentru sufletul unei persoane apropiate lui, chiar dacă aceasta a murit în afara Ortodoxiei.

În încheiere, putem spune următoarele: să nu ni se tulbure inimile și să nu ne lăsăm înfricoșați de asprimea Canoanelor Sfintei noastre Biserici Ortodoxe! Din contra, îmbărbătați-vă, popor al lui Dumnezeu! Toate acestea nu trebuie să ne ducă la deznădejde cu privire la propria noastră mântuire, ci, dimpotrivă, trebuie să ne îndrepte sufletele către o pocăință cu inimă înfrântă și smerită înaintea Domnului, pentru păcatele noastre, câtă vreme ușile milei Sale nu s-au închis încă pentru noi. Căci, după cuvântul Psalmistului: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” [Psalmul 50, 18]. Și, cu cât rugăciunea este mai smerită și mai plină de osândire de sine, cu atât este mai plină de nădejde și mai lucrătoare.

Sursa: „Lectură folositoare de suflet”, octombrie 1901.

Traducere după: trueorthodoxy.org