Luca al Crimeei – mărturisitor al bolșevismului și ecumenismului (partea I)

Partea întâia. Mărturisitor al bolșevismului, ”sfântul” Luca (Voino-Iasenețki)

Sub noua dictatură a securismului sub conducerea securistului V. Putin, în țară a fost anunțată restaurarea venerării timpurilor sovietice și a bolșevismului sângeros. Monumentele pentru călăii care au pus în scenă genocidul poporului rus nu numai că nu sunt înlăturate, dar au început să se restaureze. Ca un exemplu al acestui lucru este deschiderea solemnă a monumentului lui Dzerjinski în orașul Tiumen, care a fost însoțită de o campanie înșelătoare la televiziune pentru a justifica această fiară. Astfel de fiare au fost multe și în biserică. Dar, spre deosebire de ucigașii direcți, sarcina securiștilor bisericești (iar mulți dintre ei continuă să aibă rang și titlulatură în KGB) a fost îndoctrinarea populației în duhul bolșevismului, propaganda pentru străinătate cu privire la lipsa persecuției credinței în URSS, precum și cooperarea directă cu organele asupritoare, prinderea clerului de opoziție nedorit. Cel mai important dintre aceste noi Iude – mitropolitul Serghie (Stragorodski) în 1927 intrând în înțelegere cu bolșevicii, a făcut o revoluție în Biserică, împotriva voinței Întâistătătorului Bisericii Ruse, mitropolitul Petru și a episcopatului, anunțând cooperarea cu luptătorii de Dumnezeu și unirea „bucuriilor și necazurilor” lor cu bucuriile și necazurile Bisericii. Astfel, toți mucenicii pentru credință care sufereau în temnițe au fost declarați de către ei „criminali politici“, iar persecutarea Bisericii în Uniunea Sovietică „nu există“ ci este „o invenție a mincinoșilor“. Bolșevicii au oferit libertate completă de acțiune susținătorilor mitropolitului Serghie – „serghianiștilor” și i-a făcut biserica sovietică oficială, astfel Biserica Rusă ce nu era de acord cu ei a fost în mod automat declarată „contrarevoluționară”, bună pentru a fi împușcată. Prin urmare, Biserica a fost nevoită să meargă în catacombe iar o parte a ei se păstra în eparhiile din străinătate. În același timp biserica oficială Sovietică binecuvânta din amvon toate răutățile bolșevicilor, astfel încât deopotrivă cu ei s-au pătat și serghianiștii de sângele nevinovat al martirilor Ortodocși ce au fost uciși.

Biserica Rusă din Catacombe a dat naștere unor nenumărați sfinți, aproape toți fiind astăzi necunoscuți și tăinuiți. Aceștia sunt Teodosie de Caucaz, Xenia de Râbinsk, Teoctista de Voronej, Serafim de Harkov, Matrona de Anemniasevsk precum și mulți alți adevărați făcători de minuni, ale căror vieți nu mai era cine să le scrie… Unii dintre acești sfinți și-a însușit și i-a proslăvit patriarhia sovietică a Moscovei, dar slava și faptele lor nu le arată. Pentru a le contrabalansa, apostații și securiștii în sutană inventează și ridică în slăvi pe ai lor ”sfinți”, care toată viața lor s-au luptat cu Adevărata Biserică. Unul dintre aceștia a fost „arhiepiscopul de Crimeea” Luca (Voino-Iasenețki), în mod blasfemitor numit „mărturisitor”. Fiind prin natura sa un chirurg strălucit și un bun orator, dar fără rădăcină duhovnicească, el a fost unul dintre cei care în timpul persecuției a căzut duhovnicește și și-a folosit talanții săi pentru a sluji prigonitorilor și bolșevismului. În 1937, a fost arestat ca unul dintre „liderii” „organizației contra-revoluționare bisericești-monarhiste”. Însă nu a rămas ca și ceilalți, un mărturisitor, ci a luat calea compromisului și a se îndreptăți înaintea bolșevismului. Cazul a fost trimis spre investigație la Moscova și în cele din urmă a culminat cu faptul că toți participanții și martorii au fost împușcați, doar singur episcopul Luca a primit 5 ani de exil (nu de închisoare) în regiunea Krasnoiarsk, care la acel moment era o adevărată miluire, precum și se cerea pocăință în fața puterii sovietice și denunțare a celor ce-au fost de-un cuget cu el.

În anul 1943 episcopul Luca a fost printre primii care au fost chemați la Sinodul „bisericesc” convocat de Stalin, al cărui scop era crearea prin serghianiștii credincioși bolșevismului a Bisericii Ortodoxe a Toată Rusia moderne, în loc de vechea Biserică „Rusească”, pentru înșelarea poporului, care nu doreau să meargă după conducătorii sovietici. La acest sobor se admiteau doar slujitori ”verificați” ai bolșevismului și renovaționiști.

Apropo, în deciziile „soborului” se spunea: „Mișcați adânc de atitudinea binevoitoare a Liderului nostru național, Șeful Conducerii Sovietice I. V. STALIN, față de nevoile Bisericii Ortodoxe Ruse și față de lucrarea noastră modestă, slujitorii ei smeriți, aducem Conducerii mulțumirea noastră sinceră din partea a tot soborul, precum și asigurarea noastră plină de bucurie că mulțumită acestei atitudini, noi vom multiplica partea noastră de lucru în victoria a tot poporului  pentru salvarea patriei” (Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Nr. 01, 1943).

Din acest moment se începe cariera «arhipăstorului» Luca în rândurile clerului sovietic…

Toate articolele și predicile lui care au urmat, publicate fiind și în Jurnalul Patriahiei Moscovei, au fost umplute cu minciună și propagandă bolșevică și se îndrepta în primul rând asupra celor de peste hotare:

„În Marea Revoluție, în socialism și comunism”, scria Luca, „popoarele URSS au învățat noi principii de moralitate, bazate pe datoria față de patrie și stat, pe parteneriatul în muncă și în viață, în respectul reciproc … Este nemăsurat de mare lucrul dobândit de revoluție în distrugerea temeliei economice a răului public și a răului individual” (Mark Popovsky, Viața și trăirea Sf. Luca (Voino-Iasenețki), St. Pb. 2003).

„Prin răsturnarea puterii țarului, a proprietarilor de pământ și a capitaliștilor, popoarele din URSS, ca urmare a muncii tovărășești colosale, pașnice, au creat o nouă lume fără precedent în istorie, bazată pe fundamentele adevărului social și egalității universale… Ziduri răutăcioase și dezgustătoare au fost înălțate sub țarism între naționalități și între clase. Pentru asupritori, fiecare ”șatr”, ”kirghiz”, și orice ”străin” era o ființă inferioară… În fața muncitorului rus, a țăranului, a soldatului Armatei Roșii ce au construit primul stat perfect din istorie… deja toată lumea s-a închinat cu respect profund. Nimeni nu mai îndrăznește să-și bată joc de ”străin”, pentru că uzbekii, kazahii, azerbaidjanii eliberați, primind acces la învățământul superior precum și în conducerea statului, deja au arătat bogăția puterii lor duhovnicești în domeniul științei, a activității politice, în artă, poezie și muzică, au arătat curaj și eroism în apărarea Patriei socialiste… Iar toți cei mai buni reprezentanți ai umanității, toți aceia care flămânzesc și însetează după adevăr, reflectă acum asupra marelui adevăr socialist, realizat în statul sovietic, egalitatea universală și  distrugerea zidurilor naționale și de clasă, ce se realizează prin brava noastră Armată Roșie” (JPM, Nr. 9, 1944).

”Care este adevărata noastră atitudine față de Guvernul nostru, față de noul nostru sistem de stat? În primul rând, noi, clerul rus, trăim în pace cu Guvernul nostru și nu dăm binecuvântare preoților să participe la bandele contrarevoluționiste sau teroriste, așa cum sa întâmplat la Zagreb. Nu avem motive de dușmănie împotriva Guvernului, pentru că el a oferit libertate deplină Bisericii și nu se amestecă cu treburile ei interne” (JPM, Nr. 01, 1948).

Conducătorii bisericii sovietice, susținuți de o astfel de predică, călătoreau în jurul lumii după război agitând emigranții: „patria-mamă vă așteaptă cu brațele deschise”, „nu mai există persecuții de credință”. Mulți emigranți ruși ce au crezut acestei propagande false, s-au întors în URSS însă pe toți îi așteptau, în cel mai bun caz, zece ani de lagăr, de unde  foarte puțini mai reveneau la libertate li se punea o etichetă pe viață: articolul 58 – activitate contrarevoluționară.

Pe la sfârșitul anilor ’40, bolșevismul a organizat în străinătate o nouă formă de propagandă sub sloganul „luptei pentru pace”. Din nou, Biserica sovietică a început să joace un rol-cheie în această mișcare, declarând că „pacea bolșevică” este pacea lui Hristos propovăduită în Evanghelie..

”Apostolul Pavel exclamat: „Cât de binecuvântate sunt picioarele aducătoare de pace!” Însă discipolii săi din America, Franța și Anglia sunt pregătiți să zdrobească picioarele acele aducătoare de pace. „Pacea v-o las, pacea Mea v-o dau vouă”, – a spus Domnul nostru Iisus Hristos în convorbirea Sa de rămas bun cu ucenicii. În Statele Unite, aceste cuvinte ar putea fi considerate drept „gânduri periculoase”” – scria Luca în articolele sale (JPM, Nr. 11, 1950).

Sfântul de catacombă Varnava (Beleaev) a numit pe bună dreptate această învățătură „o nouă erezie”, iar articolele lui Luca „ticsite cu expresii din ziarele comuniste”.

Ca un agitator sovietic priceput și emoțional, Luca (Voino-Iasenețki) nu se scumpea în epitete, apărând pe călăul stalinist Vâșinskii sau calomniind guvernul ortodox Grec, sau pe cel Spaniol, unde, ca urmare a războaielor civile sângeroase, poporul și-a apărat dreptul de a trăi fără comuniștii care luptau împotriva lui Dumnezeu. Pe acestea Luca le numește „ororile fascismului”, „agitatori de război”. Neluând în seamă faptul că anume comuniștii-atei au declanșat războiul civil acolo.

Luca îl venera și pe însuși groaznicul luptător împotriva lui Dumnezeu Stalin. Singur find posesor al premiului Stalin pentru chirurghie, punea portretul acestui monstru lângă icoana Născătoarei de Dumnezeu. S-au păstrat dovezi grăitoare de lucruri și mai rele:

”În 1941, în Krasnoiarsk, după ce a intrat în camera chirurgului-consultant, doctorul V.A. Kluge a observat pe perete, lângă imaginea Maicii Domnului, un mic portret de-al lui Lenin. Această învecinare ciudată l-a făcut pe Kluge să-i adreseze lui Luca o întrebare rezonabilă:
– Îl considerați pe Lenin geniu?
– Da, răspunse Voino.
– Dar Lenin respingea religia. Cum îmbinați aceste fapte?
– Ei, bolșevicii, chiar și el, nu au reușit să înțeleagă sensul religiei. Așa cum un daltonic nu deosebește culorile. Ar trebui să ne fie milă de ei pentru asta …

În curând, totuși, portretul daltonicului Lenin a dispărut de pe perete. În schimb, angajata spitalului nr. 1515 K. N. Popova (Spiridovici) a văzut în camera chirurgului două portrete de-ale lui Stalin…” (Mark Popovsky, St. Pb. 2003 Viața și trăirea Sfântului Luca (Voino-Iasenețki).

Și aceasta se întâmpla în timplul în care Stalin continua execuțiile în masă ale clericilor și închiderea bisericilor în întreaga țară…

Firește, așa a fost atitudinea față de Stalin nu numai a lui Luca, ci și a întregii biserici staliniste. Iată ce se scria în 1949 în scrisoarea primită de Stalin din partea „clerului și laicilor Bisericii Ortodoxe Ruse”, semnat de „patriarh” și de toți episcopii, inclusiv de Luca:

”ÎNTRU TOT RESPECTATE ȘI DRAGĂ IOSIF VISARIONOVICI!

În ziua celei de-a șaptezecea aniversări, când sentimentul de dragoste și recunoștință la nivel național către dumneavoastră – Conducătorul, Învățătorul și Prietenul muncitorilor a atins o forță și o mișcare deosebită, noi, oamenii bisericii, simțim nevoia morală de a ne alătura vocea noatră puternicului cor de felicitări și de a Vă exprima acele gânduri și dorințe, care constituie o parte deosebit de prețioasă a patrimoniului nostru duhovnicesc…

Ca și toate interesele muncitorilor în general, vă aflați aproape de noi și de nevoile credincioșilor ruși care alcătuiesc Biserica Ortodoxă Rusă. Fiind martori la atitudinea Dumneavoastră față de aceste nevoi, în primul rând cu satisfacție profundă, acordăm omagiu drepturilor și îndatoririlor cetățenilor Statului Sovietic, întărite în Constituția Stalinistă. Printre aceste drepturi, nouă, oamenilor bisericii, ne este scumpă libertatea nelimitată și oportunitatea de a practica credința noastră ortodoxă, precum și deplina egalitate civilă a clerului nostru ortodox. Datorită Constituției Stalin, oamenii bisericii din țara noastră pot nu doar de a-și exercita liber idealurile bisericiești, ci și pot participa la viața publică și de stat.…

Și acum, simțind la fiecare pas al vieții noastre bisericești și civile rezultatele bune ale conducerii înțelepte a țării noastre, nu putem ascunde sentimentele noastre și, în numele Bisericii Ortodoxe Ruse, vă aducem, dragă Iosif Visarionovici, la împlinirea a șaptezeci de ani, recunoaștere profundă și Vă salutăm călduros cu această zi semnificativă pentru noi toți, care Vă iubim, și ne rugăm pentru întărirea puterii Dumneavoastre și vă trimitem o dorință de rugăciune pentru mulți ani de viață cu bucurie și fericire Patriei noastre mărețe,  binecuvântând slujirea Dumneavoastră a ei și să se inspire și ea din faptele Dumneavoastră ” (JPM, Nr.12, 1949).

Poți să numești acești oameni care au scris astfel de lucruri creștini? Nu un mărturisitor creștin a fost Luca al Crimeei, cu atât mai mult nici „sfânt”. La acea vreme, sfinții adevărați în URSS erau persecutați de regimul sovietic, zăceau în lagărele de muncă și închisori, precum și oamenii obișnuiți din fermele colective ce lucrau din zori până seara neplătiți fiind, în timp ce clerul superior sovietic binecuvânta toate atrocitățile bolșevismului, fiind asimilat pentru acest fapt nomenclaturii de partid a URSS, lucru pentru care a primit tot felul de alimente și beneficii materiale, de la delicatese alimentare și mașini personale până la tratament la sanatoriu.

Ca un comunist în sutană autentic, Luca a purtat fără milă un război cu Biserica Adevărată, defăimând-o și denunțând-o pentru ostilitatea față de bolșevism. Cu ocazia acordării ”patriarhului” sovietic unui alt premiu bolșevic, el a scria:

«Au trecut mai mult de șase ani de când i-a fost acordat pentru prima oară Ordinul Steagului Roșu de Muncă Patriarhului Alexei, iar guvernul i-a acordat din nou același ordin. Pentru ce? Pentru activitatea sa patriotică … Au fost lipsiți de patriotism arhipăstorii și păstorii, care și-au părăsit patria și turmele în anii marilor transformări și suferințe și au înfăptuit schisme bisericești în Sremkih Karlovțî, în Paris și München, în America de Nord,… Dorim Marelui nostru Domn și Părinte Alexei, să țină cu fermitate în mâinile sale cârma Bisericii, fără a lua în seamă la strigătele răutăcioase ale schismaticilor de peste hotare care se numesc pe sine „adevărații ortodocși”” (JPM, Nr. 12, 1952).

Luca a tăcut despre acei arhipăstori și păstor Ortodocși Adevărați care erau în catacombe și închisorile URSS ce nu recunoșteau „patriarhul” sovietic. Altfel, ar fi trebuit să recunoască persecuția Bisericii în URSS. Acei episcopi care, prin voia lui Dumnezeu, s-au dovedit a fi împreună cu Armatele Albe din străinătate pentru a hrăni milioane de imigranți albi – nu e cu putință de a fi acuzați de „non-patriotism”, pentru că ei au rămas cu turma lor, pe care nu puteau să o lase. Episcopii din străinătate au fost întotdeauna parte integrantă a Bisericii Ruse, ce nu au recunoscut cursul sovietic al mitropolitului Serghie din 1927 și apoi crearea bisericii sovietice. Ei erau monarhiști și în sensul creștin au înțeles sensul de a sluji patriei lor, așa cum a vorbit Sfântul Ioan de Shanghai [Maximovici]:

”Fie ca sabia care pedepsește ateii și călăii poporului rus să fie binecuvântată de Domnul și fie ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să păzească Patria de toate călcările asupra Credinței Ortodoxe, asupra integrității și a bunurilor sale” (Standard 1941, No. 30-31, p.8.).

În ultimul an, poporul nostru a început în cele din urmă să vadă natura diabolică a slujitorilor bisericii sovietice. Într-un astfel de impas pentru puterea securistă, a venit o comandă de sus: să se lanseze o companie în toată Rusia pentru a lăuda „sfântul” bolșevic Luca pentru a ridica autoritatea bisericii sovietice. Mai demult, fabrica PM ”Sofrino” a aranjat o producție în masă de icoane în urmă cu 17 ani a faimosului „sfânt”. Deja în decembrie, la vânzătorii de icoane au apărut în cutii de icoane ale lui Luca, ceea ce a fost surprinzător, pentru că înainte aceste icoane nu fusese produse deloc. După aceea, pe canalele TV ale patriarhiei Moscovei, s-au arătat emisiuni despre viața „sfântă” a lui Luca. La 24 ianuarie, i-a fost dedicat emisiune dedicată la Talk Show-ul ”Lasă-i să vorbească”. Acest spectacol a inclus femei vulgare cu sâni semi-descoperiți, fără cruci la gât, care au primit „vindecari” prin rugaciunile lui Luca. Conform principiului: ea s-a rugat și după un timp a conceput un copil sau s-a recuperat din boală. Dar un astfel de „ajutor după un timp” nu este o minune. Minunile sunt un miracol vizibil atunci când un handicapat din naștere sau un bolnav, sau un pacient la pat, devine sănătos într-o clipă sau începe să se recupereze brusc vizibil…

Dar oamenii obișnuiți, materialiști practicanți sau, mai rău, poporul sovietic, acest lucru nu-l pot înțelege. Ei sunt îndrumați de setea de minuni materiale și ajutor, iar nu de credința adevărată și de mântuire, astfel încât a doua zi oamenii cu mintea întunecată s-au dus în masă la bisericile sovietice și au cerut imediat icoane ale lui Luca, trimise dinainte în cantități mari parohiilor. Este de mirare cât de ușor în vremurile noastre oamenii cred în „sfinții” și „făcătorii de minuni” inventați: de la Matrona de Moscova, „tânărul” Slavik, Rasputin și Ivan cel Groaznic până la înșelătorii-„stareți” locali, chiar și Gheorghe Timashevsky, din vina căruia au murit probabil zeci de oameni. Și ar fi bine ca aceste minuni să fie pur și simplu o invenție a „admiratorilor” înșelați care vor să creadă într-o minune, și nu adevărate miracole făcute de demoni în conformitate cu credința bolșevică celor ce le caută sau din meritele demonice ale „făcătorilor de minuni”. În acest caz, aceste minuni se vor întoarce într-un mare rău. Istoria bisericii cunoaște foarte multe cazuri a oamenilor înșelați de diavol. De exemplu, Sf. Nikita de Novgorod, care a fost înșelat de diavol în formă de înger și a primit de la acesta „darul” profeției și învățăturii, ce prezicea viitorul și știa pe deplin întregul Vechiul Testament, a fost recunoscut pentru meritul său cel drept și minunat. Dar bătrânii Kiev-Pecersk au descoperit farmecul și s-au rugat pentru Nikita la Dumnezeu, iar acesta prin smerenie obținut sfințenia. În ultima noastră perioadă, când nu a mai rămas aproape niciun păstor adevărat, trebuie să fim și mai precauți cu privire la toate noile învățători și „minuni” și, în pocăință, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne călăuzească pe calea adevărată.

Traducere de pe: https://archive.fo/3sF5g

---

Partea a doua. Diverse pagini și imagini din arhiva vremii

Denunțarea vechiului cler de Catacombe. Din nota informativă a lui E. Jdanov, 1 iulie 1948, reprezentant al sovietului pentru relațiile cu BORu în regiunea Crimeei:

”Arhiepiscopul Luca m-a vizitat pe data de 22 aprilie a.c. după ce fusese primit de Președintele Comitetului Executiv Regional, tov. Krivoșein în ziua recepției generale cu privire la anumite plângeri.

[…]

Apoi Luca mi-a declarat precum că într-una din localitățile din raionul Bahcisaraisk trăiește ieromonahul Ippolit (Veriutin), fost Iosifit [după numele mitr. Iosif de Petrograd n. trad.], care nu-l recunoaște nici pe el ca arhiepiscop, nici pe Patriarh, care merge prin sate și face diverse treburi; mi-a cerut să iau măsuri prin care să i se interzică să facă acele treburi.

Trei sau patru zile mai târziu, ieromonahul Ippolit Veriutin a fost chemat la mine.

Bătrân de 80 de ani, trăiește în familia unui colhoznic din raionul Bahcisaraisk. În perioada ocupației nemțești a fost preot în satul Bazarcic – acum Pocitovoe <…>”

---

Partea a 3-a. Mărturisitor al ecumenismului

Nota traducătorului: Articolul de mai jos a fost scris de către un ziar ce aparține patriarhiei Moscovei. În locurile necesare se citi cu ghillimele de rigoare.

Dialogul inter-religios în Crimeea

La cea de-a 50-a aniversare a adormirii sf. Luca (Voino-Iasenețki)

În data de 11 iunie 2011 s-au împlinit 50 de ani de când a murit sfântul Luca (Voino-Iasenețki). Chirurg cu renume mondial, laureat al premiului Stalin, a petrecut mulți ani în închisori și exil pentru mărturisirea credinței, a fost un participant activ la restaurarea structurii Bisericii Ortodoxe Ruse în perioada postbelică.  Timp de mulți ani a reușit să combine activitatea științifică și practica medicală cu slujirea arhierească. Dintre numeroasele subiecte legate de personalitatea arhipăstorului, una din cele mai actuale este tema dialogului interconfesional. Cum a rezolvat aceasta sfântul, transferat fiind din Tambov în îndepărtata Crimee?

În anii de după război în Uniunea Sovietică factorul religios practic nu avea niciun influiență asupra vieții sociale publice. Este suficient să studiezi ziarele acelor ani pentru ca a te convinge de faptul că în acei ani în Uniunea Sovietică nu existau niciun fel de probleme religioase. Însăși religia, practic, de asemenea nu exista. Cel puțin – ca factor despre care ar fi avut sens să se vorbească în locurile publice sau la ocaziile semnificative din punct de vedere social.

Natura interacţiunilor asociaţiilor religioase se determina în cabinetele oficialilor. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că nu au fost atât de multe locuri legitime pentru întâlnirea reprezentanţilor diferitor religii decât – forumuri de pace, conferinţe internaţionale privind dezarmarea şi solidaritatea oamenilor muncii din toate ţările precum şi alte acţiuni similare din domeniul piarului.

În afara contextului internaţional, contactele inter-religioase nu doar erau descurajate, ci erau privite ca o ameninţare la adresa principiilor ateiste. Componenta religioasă, după logica ideologilor noii lumi, ocupa o mică parte în conştiinţa credinciosului sovietic. Discuţii serioase pe motive religioase nici nu putea fi vorba.

Cu toate acestea, forme de dialog ascunse au existat în URSS. În anticamere de bucătării, în discuţii pe holuri şi în scrisori private se discuta întrebări de interes pentru o anumită parte a credincioşilor. Uneori reprezentanţi ai diferitor confesiuni săvârşeau anumite gesturi semnificative. Când, de exemplu, în mijlocul anilor ’50 evreii din Evpatoria erau disperaţi să-şi înregistreze comunitate, ei au s-au adresat printr-o scrisoare patriarhului Alexei I, solicitând sprijinul acestuia (1). În acele condiţii dure patriarhul, desigur nu putea face prea multe pentru a-i ajuta. Dar a fost important însăşi sentimentul că nu eşti singur în opoziţie cu puterea ateistă.

În rapoartele reprezentanţilor Consiliului pentru afaceri a Bisericii Ortodoxe Ruse şi al Consiliului pentru  afaceri ale cultelor religioase sunt informaţii puţine despre dialogul aflat în desfăşurare. În centrul acestora, fără îndoială se afla arhiepiscopul Luca.

Sfântul considera că nu numai creştinii ortodocşi, dar şi credincioşii altor confesiuni pot rezista în faţa degradării duhivniceşti a societăţii. O întâmplare interesantă a fost păstrată în documentele Consiliului pentru afaceri religioase, despre faptul cum arhiepiscopul în 1948 „a sosit la casa de rugăciune a baptiştilior evanghelişti însoţit de două călugăriţe şi un preot”. A fost întâmpinat de presbiterul comunităţii Kostiukov. Luca a declarat faptul că a venit la ei ca la nişte credincioşi în Unul Dumnezeu şi speră la răspândirea credinţei în popor”(2). Imediat au fost luate măsuri: „Pentru admiterea la catedra arhiepiscopului Luca, Kostiukov a fost avertizat de către prezbiterii [săi] mai mari.” (3).

După această vizită, capul eparhiei Crimeei a încercat să meargă şi la adventişti. Dar comisarul SDRK a fost în alertă, astfel dorinţa conducerii adventiştilor de a se întâlni a căzut. Este demnă de remarcat atitudinea sfântului faţă de catolici. În rapoartele împuternicitului SDRPȚ s-a păstrat o scrisoare a unuia dintre preoţii catedralei Sfintei Treimi despre faptul „că Luca în mod ilegal îl punea să împărtăşească catolicii… Eu am făcut voia lui Luca doar pentru că, chemându-mă mi-a spus „Dacă tu nu-i vei spovedi şi împărtăşi pe catolici, nu-mi eşti de folos, te voi demite de la catedrală.” Tatăl lui Luca, din câte cunosc a fost catolic, nu mai bun decât el a fost şi Luca, de aceea nu întâmplător s-a înconjurat cu occidentali” (4). Aici cred că se merită de explicat faptul că în Crimeea postbelică nu exista nicio biserică catolică, prin urmare cerinţele sfântului erau dictate doar din considerente pastorale. În ceea ce priveşte preoţii ortodocşi din regiunile de vest ale Ucrainei, sfântul a apreciat pregătirea lor teologică şi îi primea cu multă bunăvoie în cler.

Sfântul Luca a căutat să stabiească relaţii bune cu catolicii şi cu protestanţii nu doar în Crimeea. A încercat să corespondeze peste hotare, undeva prin 1957, scriind scrisori spre Paris şi SUA (5). Cu toate acestea, scrisorile nu au ajuns la destinatar, ajungând în mâinile lui G.G. Karpov, preşedintele SDRPȚ. Din această întâmplare Luca a concluzionat. „Fiecare scânteie îşi cunoaşte vatra sa” [proverb rusesc n.tr.] A încetat să mai scrie străinilor. „Sunt complet în afara cunoaşterii vieţii bisericilor lumii catolice, anglicane, protestante şi ale altora.”, – se plângea vlădica. ”Bine ar fi fost dacă conducerea noastră ar da dreptul şi libertatea de a coresponda cu cei de peste hotare, nu doar patriarhului Alexei, dar şi nouă, episcopilor eparhiali” – îi spunea unui oficial al SDRPȚ (6).

Foarte aspru a reacţionat sfântul Luca în privinţa campaniei anticatolice a presei sovietice de la sfârşitul anilor 40. La 8 ianuarie 1949 scrie o scrisoare pe atunci redactorului „Jurnalul patriarhiei Moscovei”, mitropolitului Nicolae (Iaruşevici) şi îl critică pentru publicarea articolelor anticatolice din „Jurnalul patriarhiei Moscovei”: „Oare biserica catolică constă doar din papa şi cardinalii, doar Vaticanul, în privinţa politicii lor atârnându-ne cu toţii negativ? Oare biserica catolică nu este compusă din milioane de oamenii simpli cu inima curată? De ce ar trebui să-i ortrăvim cu articolele lui Ghermoghen (arhiepiscopul de Kazan Germoghen (Cojin) – redacţia), punând bariere păcătoase şi răutăcioase între creştini? De ce, de ce acest păcat greu spre bucuria vrăjmaşilor bisericii?”(7).

Sfântul nu a redus dialogul inter-religios al creştinilor. Din primele zile de şedere pe teritoriul Crimeei, sfântul Luca s-a străduit să stabilească relaţii normale cu evreii. Potrivit şefului departamentului Ministerului Securităţii de Stat a URSS în regiunea Crimeei, la începutul lunii martie 1947, arhiepiscopul a trimis scrisoare rabinului comunităţii din Simferopol. El scria că “printre cei care vin pentru vindecare la el sunt puţini evrei”. Dar pentru el, ca chirurg nu există diferenţă în privinţa naţionalităţii sau a religiei. Şi el cere ca “să aducă în atenţia populaţiei evreieşti că îi tratează pe pacienţi gratuit”.

Asemenea s-au întâmplat şi în alte locuri. Indicativ în acest sens este cazul lui A. M. Steinberg. Odată, în timpul numeroaselor călătorii ale arhipăstorului prin eparhie, fiind în Kerci în vagon a venit Arcadie Steinberg. Potrivit şefului departamentului de securitate al URSS din regiunea Crimeea, el „a sărutat mâna lui Luca şi l-a numit vindecător”. Se pare că la Taşkent sfântul i-a salvat mama de la o boală gravă.

Însoţitorul i-a spus lui Luca faptul că după expulzarea sa la spre nord, întreaga populaţie evreiască din Taşkent a fost îngrijorată. „Acum acest lucru nu se va mai întâmpla, – a continuat Steinberg, – dumneavoastră sunteţi laureat al premiului Stalin”. La aceata sfântul Luca a replicat: „Aceasta încă nimic nu înseamnă. Pe Kapiţa l-au exilat, de ce nu m-ar putea exila şi pe mine?” După care şi-a exprimat opina că binecunoscutul fizician, director al Institutului de Probleme Fizice al Academiei de Ştiinţe a URSS a fost plasat în arest la domiciliu pentru „refuzul de a lucra în domeniul energiei atomice, considerând că această problemă este extrem de distructivă şi imorală” (8).

În spaţiul public, arhiepiscopul Luca a luptat în toate privinţele împotriva antisemitismului enoriaşilor, alimentată de campania corespunzătoare a statului. La 3 aprilie 1948 el a ţinut o predică filosofică „despre faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost evreică”, fiind singura declaraţie în URSS a unui arhiereu al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Sunt cunoscute şi alte gesturi publice de solidaritate cu poporul evreiesc. La 9 mai 1947 la catedrală, vorbind despre Marele Război a Patriei, sfântul Luca a ţinut să spună: „Ţinem minte zilele teribile ale tiraniei asupra evreilor din oraşe, înşişi călăii germani erau îngroziţi şi tremurau, văzând atrocităţile.”

”Mulţi dintre noi sunt dezgustaţi de oameni care nu sunt ca noi, cu caracteristice mongolice, chinezeşti sau evreieşti”, – spunea Luca în predica „Despre samariteanul milostiv”, subliniind păcătoşenia unei astfel de reacţii (9).

La 27 aprilie, în ziua aniversării sale de 80 de ani, în timpul mesei festive, arhiepiscopul a cerut stenografului să aducă o telegramă de felicitare din partea evreilor. ”Luca a spus că comunitatea evreiască i-a trimis felicitări pentru că într-una din predici a vorbit despre misiunea importantă a poporului evreu”(10).

Mai marele sinagogii din Simferopol, Franklah, pe care arhiepiscopul cândva îl vindecase și îl salvaseră de la moarte, însuși a venit să-l felicite pe arhipăstor în zilele de sărbători bisericești. Iar când arhiepiscopul era bolnav, chiar se rugau pentru el în sinagogă.

Iată câteva momente care evidențiază atitudinea sfântului Luca față de islam. Aceasta avea loc în Tașkent la începutul anilor douăzeci: ”Pe neașteptate pentru toți, înainte de a începe operația, Voino-Iasenețki și-a făcut cruce, a făcut cruce asistentelor și pacientului. În ultimul timp făcea acest lucru indiferent de naționalitate sau de religia pacientului. Într-o zi, după ce a făcut cruce, pacientul, tătar după naționalitate – a zis chirurgului: ”Eu doar sunt musulman. De ce îmi faceți cruce?” Răspunsul a fost:”Chiar dacă religiile sunt diferite, Dumnezeu este unul. În fața lui Dumneu toate sunt una” (11).

Sfântul Luca cunoștea foarte bine coranul și știa să-l citeze în locurile potrivite. ”Noi ar trebui să luăm exemplul musulmanilor, care în fiecare sat și așezare obligatoriu sunt nu doar una, ci mai multe moschei mici” a afirmat sfântul (12)

Luca aprecia foarte mult religiozitatea musulmanilor și a evreilor. Într-o zi, la observația făcută de către un preot că Duminica este zi de odihnă, el a spus: ”Iată rușii sunt lași, căci tătarii niciunul nu ar fi ieșit să lucreze și nimeni nu le-ar fi putut face ceva. Dacă așa ar fi făcut cu tătarii sau cu evreii în timpul sărbătorilor lor, niciunul nu ar fi ieșit la lucru. Însă ai noștri, rușii, ortodocși – ca oile, se tem și neuitându-se la sărbătoare merg în întâmpinarea satanei” (13).

Și totuși sfântul Luca era departe de ecumenismul fără margini. El știa să ”deosebească duhurile”, simțea, înțelegea ”componenta duhovnicească” a situației. Și atunci când era vorba de prozelitism, sfântul nu se temea de cuvinte dure.

Sfântul era iubit și respectat nu numai de reprezentanții diferitor credințe, ci și de către ateii convinși. El a murit chiar în timpul persecuției maxime hrușcioviste. Demonstrația spontană în Simferopol, care a crescut în timpul înmormântării sale, a dat mare bătaie de cap activității oficialilor sovietici.

Articol de Boris Kolâmaghin

Referințe:

1. Reprezentantul comunității din Evpatoria, Cerneac a declarat în 1958: ”că din numele evreilor credincioși din orașul Evpatoria, ei au solicitat în numele patrhiarhului Alexei, prin care acesta să-i ajute să deschidă o sinagogă”. (Arhivele de Stat ale Federației Ruse (ASFR), F. 6991, op.3 Nr. 1184, p. 176).
2. ASFR. F. 6991, op. 3, Nr. 1173, p. 123.
3. ASFR. F. 6991, op. 3, Nr. 1173, p. 125.
4. ASFR. F. 6991, op. 1, Nr. 1596 p. 18.
5. ASFR. F. 6991, op. 1, Nr. 1497, p. 26.
6. ASFR. F. 6991, op. 1, Nr. 1596 p. 4.
7. Eparhia de Crimeea sub conducerea sfântului Luca (Voino-Iasenețki): colecție de documente/ Comp. și introducere: prot. Nicolae Donenko, S. B. Filimonov. – Simferopol, N. Orianda, 2010, pag 234.
8. Decret. Op. p. 76.
9. http://azbyka.ru/otechnik/Luka_Vojno-Jasenetskij/propovedi_1_31.shtml.
10. ASFR. F. 6991, op. 1, Nr. 1497, p. 35.
11. http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A1%D0%B2%D1%8F%D1%82%D0%B8%D1%82%D0%B5%D0%BB%D1%8C_%D0%9B%D1%83%D0%BA%D0%B0
12. Centrul rusesc de depozitare și studiu a documentelor din istoria actuală. F. 17 Op. 125. Nr. 235, p. 85-93.
13. Decret. Op. Pp. 251.

Sursa articolului: https://archive.is/QVynW

Va urma.