Către înaltpreasfințiții întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi de la smeritul Filaret, mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei
Sfinții Părinți și Dascăli ai Bisericii ne-au povățuit să păstrăm Adevărul Ortodoxiei ca lumina ochilor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, învățându-i pe ucenicii Săi să păstreze neștirbite toate iotele și capitolele legii dumnezeiești, a spus: “cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, și va învăța așa pe oameni, mai mic se va chema întru Împărăția Cerurilor” (Matei 5, 19). El și-a trimis ucenicii să propovăduiască la toate neamurile învățătura pe care le-a încredințat-o lor, într-o formă curată și neschimbată, și această datorie ne-a revenit după aceea fiecăruia dintre noi, episcopii, ca urmași ai Apostolilor. De asemenea, suntem învățați să procedăm astfel și de definiția dogmatică a celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care spune: “Păstrăm neschimbate toate tradițiile bisericești care ne-au fost lăsate moștenire nouă, fie în scris, fie prin viu grai”. Iar Sfinții Părinți ai acestui Sinod au adăugat în primul Canon: “Orânduielile așezămintelor canonice sunt pentru cei sorociți demnității preoțești, dovezi și lămuriri pe care primindu-le cu bucurie, cântăm către Dumnezeu Stăpânul, zicând, împreună cu vestitorul de Dumnezeu David: «În calea mărturiilor tale m-am desfătat, ca întru toată bogăția» (Psalmi 118, 14) și «poruncit-ai dreptatea a fi mărturiile tale; înțelepțește-mă și voi fi viu» (Psalmi 118, 138, 144). Dacă glasul proorocului poruncește să păzim în veac hotărârile lui Dumnezeu și să trăim în ele, este lămurit că ele rămân nesmintite și nemișcate”.
Fiecare dintre noi făgăduiește în mod solemn la hirotonia sa să rămână credincios credinței noastre și să se supună Canoanelor Sfinților Părinți, jurând înaintea lui Dumnezeu să păstreze Ortodoxia neatinsă de ispitele și erorile care se furișează în viața Bisericii.
Dacă apare o ispită în turma unei singure Biserici Ortodoxe, leacul ei poate fi găsit în aceeași turmă. Dar dacă un rău aparte pătrunde în toate Bisericile noastre, el devine un motiv de îngrijorare pentru toți episcopii. Poate vreunul dintre noi să tacă când vede că mulți dintre frații săi umblă pe o cale care-i duce atât pe ei, cât și turma lor într-o prăpastie dezastruoasă prin pierderea inconștientă a Ortodoxiei lor?
Ar trebui să spunem în acest caz că smerenia ne poruncește să păstrăm tăcerea? Ar trebui să socotim că este o nechibzuință a da un sfat celorlalți urmași ai Sfinților Apostoli, dintre care unii stau pe cele mai străvechi și renumite scaune episcopale?
Însă Ortodoxia crede în egalitatea tuturor episcopilor în ce privește harul, și face deosebire între ei doar în ce privește cinstea.
Ar trebui să ne mulțumim cu faptul că fiecare Biserică este răspunzătoare pentru ea însăși? Dar și dacă declarațiile care produc tulburare printre credincioși sunt făcute în numele întregii Biserici și, prin urmare, implică de asemenea numele nostru, chiar dacă noi nu am autorizat pe nimeni să-l folosească?
Sfântul Grigore Teologul a spus odată că există împrejurări în care “adevărul poate fi trădat prin tăcere”. N-am trăda și noi adevărul dacă, observând o abatere de la Ortodoxia curată, am păstra cu totul tăcerea – un lucru care este întotdeauna mai ușor și mai sigur decât să vorbești deschis?
Cu toate acestea, noi vedem că nici unul dintr-o poziție mai înaltă decât a noastră nu-și ridică vocea; și acest lucru ne silește să vorbim deschis, ca nu cumva să fim mustrați la Judecata de Apoi pentru că am văzut pericolul ecumenismului amenințând Biserica și nu i-am avertizat totuși pe episcopii ei.
Sigur, ne-am adresat deja înalt prea sfințiților patriarhul Atenagora al Constantinopolului și arhiepiscopul Iacov al Americii de Nord și Sud, exprimându-ne mâhnirea și îngrijorarea cu privire la activitățile lor ecumeniste, prin care dreptul de întâi născut al Bisericii a fost vândut pentru un blid de linte sub forma aplauzelor lumii. Dar poziția adoptată de către delegații ortodocși la Adunarea Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Uppsala adâncește cu atât mai mult îngrijorarea apărătorilor râvnitori ai Ortodoxiei și ne determină să ne împărtășim mâhnirea și tulburarea tuturor fraților noștri episcopi ortodocși.
Am putea fi întrebați de ce scriem despre această adunare generală abia acum, după aproape un an de zile de la închiderea sesiunilor sale. Răspunsul nostru este că nu am avut observatori la această întrunire și am dobândit informații doar din mass-media, în a cărei acuratețe nu trebuie să avem întotdeauna încredere. Prin urmare, am așteptat rapoartele oficiale; și studiindu-le, am socotit că este imperios necesar să adresăm această epistolă tuturor episcopilor ortodocși pe care Domnul i-a ales pentru a purta grijă de Biserica Sa pe pământ.
Raportul cu privire la Adunarea Generală de la Uppsala ne-a șocat foarte tare, fiindcă studiindu-l am putut vedea mai limpede ca oricând până unde eroarea ecumenismului câștigă aprobarea oficială a unora dintre Bisericile noastre.
Când s-au făcut primii pași în organizarea mișcării ecumeniste, multe Biserici Ortodoxe, urmând inițiativa patriarhului Constantinopolului, au început să participe la conferințele sale. La acea vreme, o astfel de participare nu pricinuia nici o îngrijorare nici măcar printre cei mai râvnitori ortodocși. Ei credeau că Biserica nu va suferi nici un prejudiciu dacă reprezentanții ei erau văzuți printre diferiți protestanți ce căutau adevărul, cu scopul de a prezenta Ortodoxia în fața variatelor lor erori. O asemenea participare la conferințele interconfesionale putea fi socotită ca având un caracter misionar.
Această poziție era încă susținută într-un anumit grad, chiar dacă nu întotdeauna în mod consecvent, la Adunarea Generală a CMB de la Evanston din 1954. Acolo, delegații ortodocși au afirmat public că deciziile Adunării difereau atât de clar de învățătura noastră despre Biserică, încât lor le era cu neputință din orice punct de vedere să li se alăture celorlalți în acceptarea lor. În schimb, ei au exprimat învățătura Bisericii Ortodoxe în declarații separate.
Aceste declarații au fost atât de limpezi, încât, de fapt, ar fi trebuit să-i conducă către concluzia logică că nu se cuvine ca ortodocșii să rămână membri ai CMB pe aceleași principii cu ceilalți. Pe bună dreptate, protestanții ar fi putut să-i întrebe: “Dacă nu sunteți de acord cu principiile noastre de bază, de ce sunteți alături de noi?” Știm că în conversații particulare, unii protestanți obișnuiau să spună aceasta, dar întrebarea nu a fost pusă în sesiunile plenare. Astfel, ortodocșii au rămas membri ai unei organizații, a cărei origine cu totul distinctă ei au înfățișat-o atât de limpede.
Dar ce vedem acum?
Conferința pan-ortodoxă de la Geneva din iunie 1968 a luat-o într-o direcție diferită. S-a exprimat “dorința generală a Bisericii Ortodoxe de a fi un membru constitutiv al CMB și decizia sa de a contribui pe orice cale la progresul său, teologic și de altă natură, la promovarea și buna dezvoltare a întregii lucrări a CMB”. Patriarhul Athenagora a înștiințat CMB despre această hotărâre în epistola sa specială datată 30 iunie 1968. Nu au existat nici un fel de rezerve; nu a fost făcută nici o mențiune despre vreun scop misionar, nici în primul caz, nici în celălalt.
Trebuie să ne fie extrem de limpede ce fel de uniune religioasă este cea în care Biserica Ortodoxă a fost declarată “membru constitutiv” și care sunt implicațiile dogmatice ale unei asemenea decizii.
În 1950, la Toronto, CMB a acceptat anumite declarații fundamentale care, deși mai precaute decât cele actuale, deja nu mai erau conforme cu învățătura ortodoxă a Bisericii. Atunci, la pagina 4 s-a afirmat: “Bisericile membre ale CMB iau în considerare relația celorlalte Biserici cu Sfânta Biserică Sobornicească, pe care Crezurile o mărturisesc ca pe un subiect de respect reciproc”. Această afirmație este deja inacceptabilă pentru noi, fiindcă se vorbește despre Biserică nu ca existând realmente în lume, ci ca despre un fel de entitate abstractă, menționată în diferite Crezuri. În orice caz, în plus, la pagina 3 citim: “Bisericile membre recunosc că apartenența la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenența la propriul trup bisericesc”. Dar întrucât la punctul precedent (nr. 2) s-a afirmat că “Bisericile membre ale CMB cred pe baza Noului Testament că Biserica lui Hristos este una”, există fie o contradicție implicită, fie mărturisirea unei noi învățături – și anume, că oricine poate aparține Uneia Biserici fără a crede în dogmele ei și fără a avea comuniune liturgică cu ea. Această învățătură este una protestantă, iar nu ortodoxă.
Declarațiile distincte făcute la Evanston 4 ani mai târziu în numele tuturor delegaților ortodocși au ameliorat oarecum situația, fiindcă au arătat limpede că ecleziologia ortodoxă se deosebește atât de mult în esență de ecleziologia protestantă, încât este cu neputință redactarea unei declarații comune. Cu toate acestea, acum, participanții ortodocși la CMB acționează diferit; într-o sforțare de a uni adevărul cu minciuna, ei au renunțat la principiul exprimat la Evanston. Dacă Bisericile Ortodoxe sunt membre constitutive ale CMB, atunci toate hotărârile acestui Consiliu sunt luate în numele lor, precum și în numele protestanților.
Dacă, la început, ortodocșii au participat la întrunirile ecumeniste doar pentru a înfățișa adevărul, săvârșind, ca să spunem așa, o slujire misionară printre confesiunile străine Ortodoxiei, acum ei s-au amestecat cu acestea, și oricine poate spune că ceea ce s-a declarat la Uppsala s-a declarat, de asemenea, de către Bisericile Ortodoxe membre prin delegații lor. Vai! Aceasta s-a spus în numele întregii Biserici Ortodoxe!
Socotim că este datoria noastră să protestăm în termenii cei mai duri cu putință împotriva acestei situații. Noi știm că îi avem alături de noi pe toți Sfinții Părinți ai Bisericii în acest protest. De asemenea, alături de noi sunt nu numai toată ierarhia, clerul și mirenii Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei, ci și acei membri ai celorlalte Biserici Ortodoxe care sunt într-un cuget cu noi.
Îndrăznim să afirmăm că se pare că frații noștri episcopi nu au acordat suficientă atenție acestei chestiuni, nerealizând cât de adânc este implicată Biserica noastră în sfera înțelegerilor anti-canonice și chiar anti-dogmatice cu heterodocșii. Acest fapt este deosebit de limpede dacă cineva privește către declarațiile inițiale ale reprezentanților Bisericilor Ortodoxe comparativ cu ceea ce se întâmplă în prezent.
La Conferința de la Lausanne din 1937, reprezentantul patriarhului ecumenic, mitropolitul Ghermano a afirmat clar că restabilirea unității cu Biserica înseamnă că protestanții trebuie să se întoarcă la învățăturile Bisericii antice a celor șapte Sinoade Ecumenice. El a spus: “Care sunt elementele dogmelor creștine care ar trebui considerate necesare și esențiale? Potrivit înțelegerii Bisericii Ortodoxe, nu trebuie să definim astăzi aceste elemente necesare ale credinței, fiindcă ele sunt definite deja în vechile Crezuri și hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice. Așadar, această învățătură a Bisericii nedespărțite din vechime ar trebui să fie baza reunificării Bisericii”. Aceasta a fost poziția adoptată de toți delegații ortodocși la conferințele de la Lausanne și Oxford.
Cât despre Biserica noastră Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei, vederile sale au fost exprimate cu deosebită claritate cu ocazia numirii unui reprezentant în Comisia pentru Continuarea Conferinței despre Credință și Ordine din 18/31 decembrie 1931. Decizia a fost următoarea:
“Păstrând credința în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, Sinodul Arhieresc mărturisește că Biserica nu a fost nicicând despărțită. Întrebarea este doar cine aparține ei și cine nu. În același timp, sinodul salută călduros străduințele confesiunilor heterodoxe de a studia învățătura lui Hristos despre Biserică, cu speranța că printr-un astfel de studiu, îndeosebi cu participarea reprezentanților Sfintei Biserici Ortodoxe, ei ar putea ajunge în cele din urmă la convingerea că Biserica Ortodoxă, fiind stâlp și întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), a păstrat în întregime și fără nici o eroare învățătura dată de Hristos Mântuitorul Apostolilor Săi. Cu această credință și cu o astfel de nădejde, Sinodul Arhieresc primește invitația Comisiei pentru Continuarea Conferinței despre Credință și Ordine”.
Aici totul este clar și nimic nu este lăsat nespus. Această declarație este, în fond, în concordanță cu ceea ce se obișnuia să se afirme în acea perioadă de către reprezentanții oficiali ai celorlalte Biserici Ortodoxe.
Atunci, ce s-a schimbat? Protestanții au renunțat la erorile lor? Nu. Ei nu s-au schimbat, Biserica nu s-a schimbat; doar cei despre care se spune că o reprezintă astăzi s-au schimbat.
Dacă reprezentanții Bisericilor Ortodoxe ar fi continuat doar să susțină cu hotărâre principiile fundamentale ale credinței noastre în Biserică, ei nu ar fi pus Biserica Ortodoxă în poziția ambiguă care s-a creat în ce-o privește prin decizia de la Conferința de la Geneva de anul trecut.
După Adunarea Generală a CMB de la New Delhi, delegații ortodocși deja nu mai fac declarații separate, ci au fuzionat în masă cu confesiunile protestante.
Astfel, toate hotărârile Adunării Generale de la Uppsala sunt luate în numele “Bisericii”, despre care se vorbește întotdeauna la singular.
Cine vorbește? Cine le-a dat acestor oameni dreptul de a face declarații ecleziologice nu numai în numele lor, ci și în numele Bisericii Ortodoxe?
Prea sfințiți frați, vă rugăm să verificați lista Bisericilor care participă la mișcarea ecumenistă și în cadrul CMB. Bunăoară, luați măcar primele linii din lista de la pagina 444 a raportului cu denumirea „The Uppsala 68 Report”.
Veți găsi acolo următoarele nume:
Biserica Evanghelică din Rio de la Plata,
Biserica Metodistă a Australiei,
Bisericile lui Hristos din Australia,
Biserica Anglicană a Australiei,
Uniunea Congregațională din Australia,
Biserica Presbiteriană a Australiei…
Este necesar să continuăm lista? Nu este limpede că începând chiar de la primele linii sunt enumerate confesiuni care se deosebesc foarte mult de Ortodoxie, care neagă sfintele taine, preoția, tradiția Bisericii, sfintele canoane, care nu o cinstesc pe Maica Domnului, nici pe sfinți etc? Ar trebui să enumerăm aproape toate dogmele noastre pentru a evidenția ce anume din învățăturile noastre ortodoxe nu este acceptat de majoritatea membrilor CMB – a cărui membru constitutiv este declarată astăzi, cu toate acestea, Biserica Ortodoxă.
Însă, în numele acestei uniuni a diferiților reprezentanți ai tuturor ereziilor posibile, Adunarea Generală de la Uppsala declară încontinuu: “Biserica mărturisește”, “Biserica învață”, “Biserica face aceasta și cealaltă…”
Pe lângă acest amestec de erori, care s-au îndepărtat atât de mult de Tradiție, decizia publicată “Despre Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii” face afirmația: “Sfântul Duh nu doar a păstrat Biserica într-o continuitate cu trecutul, ci El este neîncetat prezent în Biserică, săvârșind reînnoirea și re-crearea ei lăuntrică” (pag. 16).
Întrebarea este: Unde este “continuitatea cu trecutul” printre presbiterieni? Unde este prezența Sfântului Duh printre cei care nu recunosc nici o sfântă taină? Cum poate vorbi cineva de sobornicitatea celor care nu acceptă hotărârile Sinoadelor Ecumenice?
Dacă aceste decizii dogmatice ar fi fost precedate de afirmații care să indice faptul că o parte din Biserici respectă o învățătură și cealaltă parte o învățătură diferită, iar învățătura Bisericii Ortodoxe ar fi specificată separat, atunci ar fi în concordanță cu realitatea. Dar nu este cazul, și în numele diferitelor confesiuni ei spun: “Biserica învață…”
Aceasta este în sine o mărturisire a dogmei protestante despre Biserică ca incluzându-i pe toți cei care spun că sunt creștini, chiar dacă nu au nici un fel de comuniune cu ea. Dar fără a accepta această învățătură, este cu neputință să fii membru constitutiv al CMB, fiindcă această învățătură este baza întregii ideologii pe care stă această organizație.
Într-adevăr, rezoluția “Despre Sfântul Duh și sobornicitatea Bisericii” este urmată de o notă scrisă cu litere foarte mici, care spune că de vreme au existat diferite opinii, decizia nu este finală, ci doar un material pentru discuție a Bisericilor.
Cu toate acestea, nu există astfel de observații cu privire la alte rezoluții similare. Procesele verbale nu conțin nici o dovadă că delegații ortodocși au făcut vreo declarație cu scopul ca Adunarea Generală să nu poată vorbi în numele Bisericii la singular; și Adunarea Generală face aceasta pretutindeni, în toate rezoluțiile sale, care nu au avut atașate nicicând astfel de observații restrictive.
Dimpotrivă, în răspunsul său la urările arhiepiscopului suedez, înalt prea sfințitul arhiepiscop Iacov a spus în numele Adunării Generale: “După cum bine știți, Biserica Universală este chemată de cerințele lumii să dea mărturia cuprinzătoare a credinței sale” (Raportul 69 de la Uppsala, p. 103).
Despre care “Biserică Universală” vorbea arhiepiscopul Iacov? Despre Biserica Ortodoxă? Nu. El vorbea aici despre “Biserica” care unește toate confesiunile, despre Biserica Consiliului Mondial al Bisericilor.
Tendința de a vorbi în această manieră este îndeosebi evidentă în raportul Comisiei pentru Credință și Ordine. În rezoluția cu privire la raportul său, la sfârșitul declarațiilor despre succesul ecumenismului, se spune: “Suntem de acord cu decizia Comisiei pentru Credință și Ordine de la întrunirea sa din Bristol de a căuta să realizeze programul său de studiere a unității Bisericii în contextul mai larg al studierii unității omenirii și creației. Totodată salutăm declarația Comisiei pentru Credință și Ordine potrivit căreia sarcinile ei continuă să fie acelea de “a proclama unicitatea Bisericii lui Iisus Hristos” și a respecta înaintea Consiliului și Bisericilor “obligația de a manifesta această unitate de dragul Domnului lor și pentru mai buna împlinire a misiunii Sale în lume” (ibid., p. 223).
Din toate aceste rezoluții reiese limpede că, în ciuda separării exterioare a Bisericilor, unitatea lor internă ar exista încă. Scopul ecumenismului este de a face în această lume ca această unitate internă să fie și una externă, prin diferite manifestări ale unor astfel de năzuințe.
Pentru a evalua toate acestea din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, este suficient să ne imaginăm cum le-ar primi Sfinții Părinți ai Sinoadelor Ecumenice. Își poate imagina cineva Biserica Ortodoxă din acea vreme declarându-se pe sine membru constitutiv al unei societăți ce reunește eunomieni sau anomei, arieni, semi-arieni, sabelieni și apolinarieni?
Cu siguranță, nu! Din contră, Canonul 1 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic nu cheamă la unirea cu astfel de grupuri, ci le dă Anatemei. Sinoadele Ecumenice ulterioare au procedat la fel în privința altor erezii.
Apartenența constitutivă a creștinilor ortodocși la un organism din care fac parte ereticii contemporani nu-i va sfinți pe cei din urmă, ci îi îndepărtează pe ortodocși de unitatea ortodoxă sobornicească. Sobornicitatea include toate generațiile Sfinților Părinți. În lucrarea sa remarcabilă, Sfântul Vicențiu de Lerini scrie că, “pentru creștini, a afirma ceva ce ei nu au primit mai înainte nu a fost, nu este și nu va fi nicicând îngăduit, ci a-i anatematisi pe cei care susțin altceva decât ceea ce a fost primit odată pentru totdeauna, a fost, este și va fi de-a pururi o îndatorire”.
Poate că cineva va spune că vremurile s-au schimbat și ereziile nu sunt atât de nesuferite și distrugătoare astăzi precum erau în zilele Sinoadelor Ecumenice. Dar acești protestanți care nu cinstesc pe Născătoarea de Dumnezeu și pe Sfinți, care nu recunosc darul ierarhiei, sau romano-catolicii, care au născocit noi înșelări, sunt mai aproape de Biserica Ortodoxă decât arienii sau semi-arienii?
Fie că propovăduitorii moderni ai ereziilor nu sunt atât de bătăioși față de Biserica Ortodoxă ca cei din vechime: însă, aceasta nu este deoarece dogmele lor sunt mai apropiate de învățătura ortodoxă, ci fiindcă protestantismul și ecumenismul au înrădăcinat în sânul lor convingerea că nu există o singură Biserică adevărată pe pământ, ci doar comunități de oameni care se află în grade diferite de eroare. O asemenea învățătură spulberă orice entuziasm de a mărturisi ceea ce ei socotesc a fi adevărat și, prin urmare, ereticii moderni par a fi mai puțin necruțători decât cei de demult. Dar o astfel de indiferență față de adevăr este, din multe puncte de vedere, mai rea decât însușirea de a fi râvnitor în apărarea unei erori considerate adevăr. Pilat, care a spus: “Ce este adevărul?”, nu a putut fi convertit; dar Saul, prigonitorul creștinismului, a devenit Apostolul Pavel. Iată de ce citim în Cartea Apocalipsei amenințătoarele cuvinte către Îngerul Bisericii din Laodiceea: “Știu faptele tale, că nici rece ești nici fierbinte; o de ai fi rece sau fierbinte! Iar fiindcă ești cald și nici fierbinte nici rece, te voi arunca din gura mea” (Apocalipsa 8, 15-16).
Ecumenismul face din CMB o asemenea societate în care fiecare membru, cu indiferență laodiceeană, se recunoaște pe sine și pe alții ca fiind în eroare și este preocupat doar de găsirea frazelor care vor exprima această eroare în termeni acceptabili pentru toți. Există vreun loc aici ca “membru constitutiv” pentru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, care a mărturisit întotdeauna că este sfântă și fără de prihană deoarece Capul ei este Hristos Însuși (Efeseni 5, 27)?
Canonul 57 (66 în Sintagma Ateniană) al Sinodului de la Cartagina spune despre Biserică că este “cea una, care, precum s-a zis, este porumbiță și singura maică a creștinilor, întru care se primesc toate tainele spre mântuirea veșnică și viu-făcătoare, care celor ce rămân în eres le aduc mare pedeapsă de osândă”.
De asemenea, simțim că este datoria noastră să afirmăm că este cu neputință să recunoaștem că Biserica Ortodoxă Rusă a fost reprezentată legal și corespunzător la conferințele pan-ortodoxe convocate de înalt prea sfințitul patriarh Athenagora. Episcopii care participă la aceste conferințe în numele Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu mitropolitul Nicodim, nu reprezintă adevărata Biserică Rusă. Ei îi reprezintă doar pe acei episcopi care cu voia unui guvern ateu poartă titulaturile unor eparhii ale Biserica Rusiei. Am avut deja ocazia de a scrie înalt prea sfințitului patriarh Athenagora despre această chestiune. Aceste persoane participă la întruniri din străinătate doar în măsura în care o astfel de participare este utilă autorităților lor civile, cele mai crude din istoria omenirii. Cruzimea lui Nero și ura față de creștinism a lui Iulian Apostatul pălesc prin comparație.
Nu cumva influenței acestui guvern trebuie să-i atribuim în mare măsură rezoluțiile politice ale Adunării Generale de la Uppsala, care repetă multe sloganuri observabile pretutindeni în propaganda comunistă din Apus?
În discursul de încheiere, președintele dr. Payne a spus că “Biserica lui Iisus Hristos trebuie să arate în mod activ milostivirea lui Hristos într-o lume nevoiașă”. Dar nici el, nici altcineva nu a suflat nici un cuvânt despre milioanele de creștini muceniciți în Uniunea Sovietică; nimeni nu a spus nici un cuvânt de compasiune față de nenorocirea lor.
Este un lucru bun a exprima compasiunea față de foametea din Biafra, față de cei care suferă neîncetat din pricina confruntărilor din Orientul Mijlociu sau din Vietnam; dar acoperă aceasta toate nenorocirile umane de astăzi? Este cu putință ca membrii CMB să nu știe nimic despre asuprirea religiei în Uniunea Sovietică? Oare ei nu știu ce nelegiuire domnește acolo? Oare ei nu știu că mucenicii pentru credință sunt numărați acolo în milioane, că acolo nu este tipărită Sfânta Scriptură și oamenii sunt condamnați la surghiun cu muncă silnică pentru distribuirea ei? Oare ei nu știu că acolo nu este îngăduit a preda copiilor lecții cu principiile de bază ale religiei și ei nu au voie nici măcar să ia parte la slujbe religioase? Oare ei nu știu despre miile de oameni care au fost trimiși în surghiun pentru credința lor, despre copiii smulși de lângă părinții lor pentru a nu primi o educație religioasă?
Fără îndoială, toate acestea sunt bine cunoscute tuturor celor care citesc ziarele, dar nu sunt amintite nicicând în nici o rezoluție a CMB. Preoții și leviții ecumeniști trec sub tăcere și fără interes, fără nici măcar să arunce o privire spre creștinii prigoniți în Uniunea Sovietică. Ei tac fiindcă reprezentanții oficiali ai Bisericii Rusiei, în ciuda tuturor dovezilor contrare, neagă existența acestor persecuții pentru a fi pe placul autorităților lor civile.
Acești oameni nu sunt liberi. Fie că vor sau nu, ei sunt constrânși să vorbească conform ordinelor Moscovei comuniste. Povara persecuției îi face să fie mai demni de milă decât de reproș. Dar fiind prizonierii morali ai celor necredincioși, ei nu pot fi reprezentanți adevărați ai Bisericii Ortodoxe Ruse, care pătimește, lipsită de drepturi, silită să tacă, împinsă în Catacombe și temnițe.
Răposatul patriarh Serghie și actualul patriarh Alexie au fost aleși încălcându-se rânduielile stabilite de Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917, la restatornicirea Patriarhiei. Amândoi au fost aleși potrivit dispozițiilor lui Stalin, cel mai crud prigonitor al Bisericii din istorie.
Vă puteți imagina ca Episcopul Romei să fi fost ales conform indicațiilor lui Nero? Dar Stalin a fost mai rău în mult mai multe cazuri.
Ierarhii aleși de Stalin erau nevoiți să făgăduiască supunere față de un guvern ateu al cărui scop, potrivit programului comunist, este exterminarea religiei. Actualul patriarh Alexie i-a scris lui Stalin imediat după moartea predecesorului său spunându-i că va fi credincios guvernului său: “Acționând în deplină concordanță cu Sovetul de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse și, de asemenea, cu Sfântul Sinod alcătuit de fostul patriarh, voi fi ferit de erori și de acțiuni greșite”.
Oricine știe că, în limbajul domnilor Moscovei, “erorile și acțiunile greșite” înseamnă orice încălcare a instrucțiunilor date de autoritățile comuniste.
Ne poate fi milă de un bătrân nefericit, dar nu-l putem recunoaște ca întâistătător al Bisericii Ruse, al cărei mădular inseparabil ne considerăm.
Sancțiunile Canonului 30 Apostolic și a Canonului 3 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic pot fi aplicate îndoit patriarhului Alexie și conlucrătorilor săi: “Dacă vreun episcop, lumești stăpânitori întrebuințând, printr-înșii ar câștiga vreo Biserică, caterisească-se, și afurisească. Și toți părtașii lui acestea”.
În comentariul său la canonul 30 apostolic, Episcopul Nicodim al Dalmației spune: “Dacă Biserica a condamnat influența nelegitimă a autorităților civile în numirea unui episcop într-o vreme când ocârmuitorii erau creștini, cu atât mai mult ea a trebuit să o condamne când ei erau păgâni”. Prin urmare, ce se mai poate spune când un patriarh și episcopii săi sunt înscăunați de dușmanii fățiși și combativi ai religiei lor?
Când o parte a ierarhiei ruse, împreună cu răposatul patriarh (la acea vreme mitropolit) Serghie, au mers pe drumul colaborării cu dușmanii Bisericii în 1927, o mare parte (și cea mai respectată) a acestei ierarhii, laolaltă cu mitropolitul Iosif al Leningradului și primul candidat al patriarhului Tihon pentru funcția de locum tenens, mitropolitul Chiril de Kazan, nu a consimțit să meargă pe această cale, preferând surghiunul și mucenicia. Pe atunci, mitropolitul Iosif ajunsese deja la concluzia că, în fața unui guvern care are în mod fățiș drept scop exterminarea religiei prin toate mijloacele posibile, existența legală a unei administrații a Bisericii devine practic imposibilă fără a atrage după sine compromisuri considerabile și imorale. În consecință, el a început hirotonirea în taină de episcopi și preoți, organizând astfel Biserica din Catacombe, care există încă în ascuns.
Ateii vorbesc arareori despre Biserica din Catacombe, fiindu-le teamă să nu-i facă prea multă publicitate. În presa sovietică apar foarte rar știri despre vreun proces al membrilor ei. Cu toate acestea, apar informații despre ea în manualele destinate celor care lucrează împotriva religiei în Uniunea Sovietică. Bunăoară, informația de bază despre această Biserică, cunoscută și ca “Adevărata Biserică Ortodoxă”, se găsește într-un manual intitulat Slovar Ateista (Dicționarul ateului), publicat la Moscova în 1964.
Fără biserici deschise, cu adunări secrete asemănătoare întrunirilor din catacombe ale primilor creștini, acești mărturisitori ai credinței își săvârșesc slujbele nevăzuți de lumea exterioară. Ei sunt adevărații reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărei măreție va deveni cunoscută lumii doar după prăbușirea puterii comuniste.
Din aceste motive, deși reprezentanții Patriarhiei Moscovei au participat la luarea deciziilor Conferinței pan-ortodoxe de la Geneva de anul trecut, și mai ales la cea de a face Biserica Ortodoxă membru constitutiv al CMB, noi socotim că această hotărâre a fost aprobată fără participarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Această Biserică este silită să rămână tăcută și noi, ca reprezentanți ai ei liberi, suntem mâhniți de faptul că s-a luat o asemenea decizie. Protestăm categoric împotriva acestei hotărâri ca fiind contrară însăși naturii Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolești Biserici.
Otrava ereziei nu este atât de periculoasă când este propovăduită doar din afară. Mult mai primejdioasă este această otravă care este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de cei care, în virtutea poziției lor, nu ar trebui să fie otrăvitori, ci tămăduitori duhovnicești.
Este cu putință ca episcopii ortodocși să rămână nepăsători în fața acestei primejdii? Oare nu va fi prea târziu să apărăm turma noastră duhovnicească când lupii devorează oile sub ochii păstorilor lor, chiar înlăuntrul stânei?
Nu vedem sabia dumnezeiască deja ridicată (Matei 10, 34), despărțindu-i pe cei care sunt loiali credinței tradiționale a Sfintei Biserici, de cei care – în cuvintele înalt prea sfințitului patriarh Athenagora din urarea sa către Adunarea Generală de la Uppsala – lucrează pentru a contura “noul curs al mișcării ecumeniste” pentru „realizarea reînnoirii generale creștine” pe căile prefacerii și indiferenței față de adevăr?
Se pare că am arătat destul de clar că această unitate vizibilă nu este unitatea în adevărul Ortodoxiei, ci o unitate care amestecă albul cu negrul, binele cu răul, și adevărul cu minciuna.
Noi am protestat deja împotriva acțiunilor ecumeniste neortodoxe ale înalt prea sfințitului patriarh Athenagora și arhiepiscopului Iacov prin epistole care au fost larg răspândite printre episcopii Bisericii Ortodoxe din diverse țări. Am primit din diferite părți ale lumii expresii ale asentimentului cu noi.
Dar acum a venit momentul să facem protestul nostru încă mai tare auzit și apoi și mai tare, pentru a stăvili acțiunea acestei otrăvi înainte să devină la fel de puternică ca vechile erezii ale arianismului, nestorianismului sau evtihianismului, care, la vremea lor, au cutremurat atât de tare întregul trup al Bisericii, încât să facă să pară că erezia era capabilă să învingă Ortodoxia.
Adresăm apelul nostru tuturor episcopilor Bisericii Ortodoxe, rugându-i fierbinte să cerceteze subiectul acestei epistole și să se ridice în apărarea purității Credinței Ortodoxe. De asemenea, le cerem stăruitor să se roage pentru Biserica Ortodoxă Rusă, care pătimește atât de mult din partea ateilor, ca Domnul să scurteze zilele încercării ei și să-i dăruiască libertate și pace.
† Mitropolitul Filaret
Întâistătătorul Sinodului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei
14/27 iulie 1969
Duminica Sfinților Părinți ai celui de-al șaselea Sinod Ecumenic
«Pravoslavaya Rusi», Nr. 15, pag. 1-5
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.