«Am călătorit prin multe locuri, am văzut oameni evlavioși în mijlocul lumii și în mănăstiri. Acești oameni sunt acum extrem de rari, dar și aceștia sunt cu foarte puține cunoștințe, iar alții cu concepte amestecate pentru că adaugă în miere smoală, adică citesc Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe și nu părăsesc falșii sfinți ai Occidentului întunecat. Iar proverbul rus devine realitate: un butoi de miere, dar amestecat cu o linguriță de smoală; se va lua și se va arunca cu totul! S-au împuținat adevăratele cunoștințe duhovnicești și călăuzele duhovnicești. Învățătura lor este neclară, toată lumea se învârte în jur și nu nimeresc ușa – ca și cum s-ar juca de-a ascunselea».
Sfântul Ignatie Briancianinov
Domnul a numit pe ucenicii Săi prieteni (Ioan 15, 14-15). Au fost cinstiți astfel pentru că au înțeles și s-au străduit să păstreze Cuvintele Sale dumnezeiești, așa cum El a și promis: «Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 31). Este evident că în afara Adevărului, în afara cuvintelor lui Dumnezeu, este sclavia minciunii. Prin primirea Dumnezeieștii Învățături, Apostolii și toți credincioșii adevărați în Hristos din toate timpurile devin una cu Cuvântul Dumnezeiesc. Despre deplinătatea acestei unități Apostolul Pavel mărturisește: «Și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine» (Galateni 2, 20) și «noi însă avem gândul lui Hristos» (1 Corinteni 2, 16).
Astfel, conform proverbului, «Spune-mi cine este prietenul tău și îți voi spune cine ești», prin Sfinții lui Hristos, îl cunoaștem pe Însuși Prietenul lor Dumnezeiesc. Învățătura lor nu este a lor proprie, ci învățătura lui Hristos.
În primul rând, aceasta se referă la ceata Sfinților, succesorii imediați ai lucrării Apostolilor – prin lucrarea răspândirii și păstrării învățăturii lui Hristos. «Unde este Episcopul – acolo este Biserica», învață Episcopul lui Hristos Ignatie Teoforul.
Este clar: dacă episcopul propovăduiește o învățătură străină de Predania bisericească, atunci din Biserica Adevărată va fi în mod inevitabil respins. Dacă comunitatea bisericească recunoaște pe unul ca acesta, ca fiind „prietenul” ei, atunci acea comunitate nu poate fi decât o falsă biserică. Decizia sinodală a comunității bisericești de a-l slăvi pe episcop ca Sfânt exprimă încrederea în conformitatea învățăturilor acestui episcop cu învățăturile lui Hristos. După Canonizare, lucrările Sfântului sunt privite de Biserică ca patristice [1]. Cu alte cuvinte, lucrările arhiepiscopului Luca (Voino-Iasenețki), laureat al Premiului Stalin, recent canonizat de către Biserica Ucraineană a Patriarhiei Moscovei, prin conștiința bisericească a Patriarhiei Moscovei, sunt puse la egalitate cu scrierile lui Vasile cel Mare, Grigorie Palama și ai altor învățători ai Bisericii… Să vedem deci, în ce constă învățătura arhiepiscopului Luca Voino-Iasenețki (1877-1961), dascălul duhovnicesc și învățătorul Patriarhiei Moscovei.
Să privim la lucrarea sa bisericească principală, care în mod repetat și exclusiv a primit comentarii laudative în ultimii ani: «Duh, suflet, trup». Subiectul acestei lucrări este antropologia, care include întrebări despre crearea lumii și despre natura ei. Această lucrare destul de extinsă, creată de arhiepiscop la o vârstă matură, în anii 1945-47, poate fi percepută ca fiind chintesența concepției despre lume a autorului. Care sunt principalele caracteristici ale acesteia?
1. Mentori
Este firesc pentru orice om bisericesc ca acesta să-și întemeieze părerile sale pe învățăturile Bisericii, pe învățăturile Sfinților Părinți. Cunoașterea noastră are nevoie de Descoperire nu numai cu privire la întrebările ce ține de Dumnezeire, ci și pentru o adevărată înțelegere a creației care este posibilă doar prin descoperirea Duhului Sfânt. Ce se poate spune despre cunoștințele numite „științifice”? Iată ce spune Sfântul Ignatie Briancianinov: «Științele sunt rod al căderii noastre, odraslă a vătămării rațiunii noastre. Erudiția – dobândirea și păstrarea cunoștințelor adunate de către oameni în vremea vieții lumii căzute – este făclia omului celui vechi, făclie prin care „negura întunericului în veac se păzește” (Iuda 1, 13). Răscumpărătorul le-a înapoiat oamenilor Făclia care le-a fost dăruită la zidire de Ziditor și de care s-au lipsit prin căderea lor. Această Făclie este Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, Care povățuiește la tot adevărul, Care cercetează adâncurile lui Dumnezeu, Care descoperă și lămurește tainele, Care dăruiește și cunoștințele materiale atunci când este nevoie de ele pentru folosul duhovnicesc al omului. Învățatului care dorește să învețe înțelepciune duhovnicească Apostolul îi poruncește: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept” (1 Corinteni 3:18). Întocmai! Erudiția nu este înțelepciune adevărată, ci doar părută. Cunoașterea Adevărului, care le-a fost descoperită oamenilor de Domnul, la care se ajunge doar prin credință, la care nu poate ajunge rațiunea căzută a omului, este înlocuită în erudiție prin presupuneri. Înțelepciunea acestei lumi, în care locul de cinste este ocupat de mulți păgâni și atei, este de-a dreptul potrivnică prin înseși principiile sale, înțelepciunii duhovnicești, dumnezeiești. Nu poți să urmezi atât unei, cât și celeilalte; de una trebuie neapărat să te lepezi. Omul căzut este minciună, și din filosofările lui s-a alcătuit rațiunea cu nume mincinos, adică felul de a gândi, suma concepțiilor și cunoștințelor false, care sunt raționale numai la suprafață, dar în esența lor sunt rătăcire, aiurare, îndrăcire a minții lovite de molima ucigătoare a păcatului și căderii. Această boală a minții se descoperă cu plinătate deosebită în științele filosofice…» [2] Lucrarea arhiepiscopului Luca, după cum vom vedea, și este «rătăcire, aiurare, îndrăcire a minții lovite de molima ucigătoare a păcatului și căderii…»
* * *
În ceea ce privește natura omului, multe lucruri s-au spus de mulți Sfinți Părinți. În vechime, Sfântul Grigorie de Nissa, în tratatul «Cu privire la alcătuirea omului», a finalizat lucrările fratelui său, Sfântul Vasile cel Mare. Toți Sfinții Părinți, care au scris despre ascetism, au dezvăluit proprietățile cunoscute ale «duhului, sufletului și trupului» pe care le-au experimentat. În timpul apropiat de noi, Sfântul Ignatie Briancianinov a expus învățătura ortodoxă despre această problemă în «Cuvântul despre om». Această ultimă lucrare neterminată a lui a fost publicată abia în epoca noastră și nu a putut fi accesibilă arhiepiscopului Luca, însă în multe alte lucrări – «Cuvânt despre moarte», «Cuvânt despre diferitele stări ale naturii umane în legătură cu binele și răul» și așa mai departe – Sfântul, cu specificitatea sa ortodoxă caracteristică, expune o învățătură bisericească asupra acestui subiect. Deci, arhiepiscopul Luca a avut pe ce să se sprijine în scrierile sale. Însă nu a făcut acest lucru. Pentru a înțelege cine sunt influințatorii săi, cui i se încrede, este suficient a cita bibliografia operei sale:
Biblia; Filocalia vol. 1; Viețile Sfinților; S. Riché. Tratat de metapsihică; N. Kotik. Emanarea energiei psihofizice; C. Du-Prele. Filosofia misticii; Maudeli. Fiziologia și patologia spiritului; I.P. Pavlov. Fiziologia umană; Fechner. Nanna; Svedberg. Degenerarea energiei; Poincaré. Știință și ipoteze; Max. Istoria mecanicii; I. Kant. Visele spiritistului. Rosenkranz; Dam. Eneady; Bergson. Evoluția creatoare.
Toate aceste lucrări sunt folosite de arhiepiscopul Luca nu într-un sens critic, ci exclusiv într-un sens pozitiv. Această listă este suficientă pentru a înțelege: în fața noastră este o lucrare care exprimă nu atât ce ține de științele naturale, cât o viziune pseudo-mistică, ocultă asupra lumii.
După cum se știe, toate ereziile sunt „deduse” din Sfânta Scriptură, când nu se citește în lumina cugetului duhovnicesc al Sfinților Părinți, ci în pâlpâirea mincinoasă a propriei înțelegeri trupești. Lucrarea arhiepiscopului Luca este plină de citate din Biblie. Și apoi scrie că despre aceleași adevăruri mărturisește și «filosofia lui Fichte și a lui Lotz, marea profunzime a lui Leibnitz...»
Așa cum vom vedea mai târziu, autorul nu se oprește nici în fața hulirii directe împotriva Duhului Sfânt, pe care Îl pune la același nivel cu duhurile demonice …
2. „DUHOVNICIA” EPOCII POST-CREȘTINE
În general vorbind, a analiza lucrarea arhiepiscopului Luca, prin a presupune că este oarecum ortodoxă, este chiar jenant. Ortodoxia este un lanț viu al Predaniei bisericești, pe când lucrarea arhiepiscopului Luca este din propriile lui fapte, care în esența ei nu au nimic în comun cu această Predanie. Perspectiva sa asupra lumii a fost formată în epoca prerevoluționară, sub influența ideilor democratice populiste pe care și le-a însușit în tinerețe, astfel că în esență opiniile materialiste pe care le-a dobândit așa și au rămas neschimbate, nepocăite [3]. Lucrarea sa, din păcate, confirmă perfect cuvintele de mai sus ale Sfântului Ignatie: «Nu poți să urmezi atât unei, cât și alteia (înțelepciuni); de una neapărat trebuie să te lepezi». Iar arhiepiscopul Luca a respins cu hotărâre înțelepciunea Părinților, dar, în același timp, spre deosebire de materialiștii „clasici”, se consideră sincer că este ortodox …
Cu toate acestea, și în ceea ce privește punctele de vedere științifice ale operei sale nu rezistă niciunei critici. Speculațiile sale se bazează pe faptul că încearcă să prezinte energia ca fiind ceva nematerial: «Însă, desigur, nu putem spune că drept consecință a structurii sale corpusculare electricitatea a încetat să mai fie energie și a devenit ceva material» – scrie el în primul capitol numit «Ce concluzii putem trage asupra progresului actual al științei». Energia fizică în toate formele sale este destul de materială, iar atribuindu-i proprietatea nematerialității, rămâne să facă doar un pas – și să obțină o viziune panteistă asupra lumii. Și Voino-Iasenețki face acest pas: «… Însă dacă nici electricitatea nu poate fi numită materie și neîndoielnic trebuie considerată energie – care poate genera sau în care se pot transforma particulele materiale, care au o anumită masă și anumite proprietăți fizice [?] – atunci avem oare dreptul să presupunem că vor fi descoperite cu timpul astfel de forme de existență ale materiei (mai exact energii) care ar trebui numite semi-materie? Conceptul de “semi-materie” conține întru sine recunoașterea existenței “nematerialului”. Unde este însă temeiul pentru negarea legilor credinței noastre și a credinței în existența energiei pur duhovnicești, pe care noi o socotim primordială și născătoare a tuturor formelor energiei fizice, iar prin acestea și a materiei însăși? … Prin energia dragostei, care s-a revărsat după voia cea preabună a Domnului, s-a dat de către Cuvântul lui Dumnezeu început tuturor altor forme de energie, care la rândul lor au generat mai întâi particulele materiei, iar apoi, prin acestea, și întreaga lume materială».
La Sfinții Părinți, adesea întâlnim termenul „energie dumnezeiască”. Ea înseamnă acțiunile lui Dumnezeu, atributele Lui, pe care le cunoaștem în creația Lui. Mila lui Dumnezeu, slava, dreptatea, înțelepciunea Sa și așa mai departe – iată ce se înțelege prin „energii” aici. În terminologia științifică stabilită, energia este una dintre formele de existență a materiei. Necunoașterea Scrierilor Patristice, lipsa înțelegerii termenilor patristici îl conduce pe arhiepiscopul Luca la o viziune ocultă asupra lumii care este atât de răspândită în zilele noastre, în care Dumnezeirea, Creatorul, este echivalent cu creația: El este privit doar ca o altă formă de energie. Adică lumea în natura ei este Dumnezeire, ceea ce este esența panteismului.
Mai departe, Voino-Iasenețki scrie că «în altă direcție [?], dragostea dumnezeiască revărsată a zidit și întreaga lume duhovnicească, lumea ființelor îngerești cugetătoare, mintea omenească și întreaga lume a fenomenelor psiho-duhovnicești». O astfel de percepție, așa cum vom vedea mai jos, duce la confuzia completă atât a fenomenelor „duhovnicești” bune, cât și a celor pur demonice.
În capitolul 3, autorul își expune din nou viziunea asupra creației: «Universul este creat prin nemărginita revărsare – a atoateziditoarei și atoateasimilatoarei [!?] energii duhovnicești a dragostei dumnezeiești… Materie veșnică nu există, după cum nu există materie în general [!] … ce ne împiedică să facem acest ultim pas și să recunoaștem existența energiei duhovnicești, pe deplin nemateriale, și să o considerăm forma primară, generatoarea și sursa tuturor formelor de energie fizică?» Ortodocșii sunt „împiedicați” aici de învățătura Bisericii despre crearea lumii de către Domnul din nimic. Pentru arhiepiscopul Luca, nimic nu împiedică de a crede, la fel ca păgânii, că lumea este creată din dumnezeire… Dar, în ciuda faptului că «materie veșnică nu există», peste câteva pagini citim: «Din veșnicie [!] nenumărate stele și planete se perindă … În vârtejul mișcărilor de veacuri se distrug și iarăși iau naștere nenumărate lumi stelare și are loc marele proces al evoluției, mișcarea supremă în întreg universul… Liniște nu aflăm nici în moarte…».
În general, trăsătura de bază lucrării lui Voino-Iasenețki este amestecarea și neputința de a înțelege principalele categorii religioase. La el sunt șterse granițele dintre creat și Necreat; nu există o învățătură despre formele calitativ diferite ale existenței lumii de dinainte și de după cădere; lipsește o elementară diferențiere patristică dintre starea ante-naturală, naturală (de după cădere) și cea supranaturală a omului; sau ce este: trupesc, sufletesc și duhovnicesc; nu există nicio distincție între manifestările Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă și „duhovnicia” în afara Bisericii; aceasta din urmă este baza actualului super-ecumenism. În sfârșit, la el lispește cu desăvârșire mențiunea despre principala activitate a omului de după cădere – pocăința. Această neînțelegere conduce în mod direct la țelul principal a apostaziei: apologia omului-dumnezeu, la afirmarea aceleiași naturi a omului căzut și a Dumnezeirii. Tocmai acesta este entuziasmul „duhovniciei” lumii moderne, asimilată de „Ortodoxia Oficială” din care face parte Patriarhia Moscovei. Făcând parte în mod conștient din această lume, care «iubește pe ale sale», ea ia la cunoștință și recunoaște pe arhiepiscopul Luca ca „sfânt al ei”…
3. APOLOGIA OCULTISMULUI
A. «Duhul în natură»
O parte semnificativă a lucrării «Duh, suflet, trup» este compusă din episoade din istoria bisericească și din Viețile Sfinților amestecate cu fenomene paranormale. Acestea din urmă din punct de vedere ortodox sunt demonice. Astfel, în cel de-al treilea capitol, «Creierul și duhul», este descris mai întâi salutul reciproc al Sfinților Serghie de Radonej și Ștefan din Perm, ce se aflau la câțiva kilometri unul de celălalt, precum și cazuri de clarviziune și telepatie din cartea lui Richet. Arhiepiscopul Luca consideră în mod serios ca știință metapsihologia (acum se numește „parapsihologie”) și este destul de mulțumit de explicația tuturor fenomenelor (și bune și cele demonice) ale Dr. Kotik: «Gândul este energie emanată spre exterior… Această energie, născută în creier, se răspândește spre extremitățile trupului… probabil că toate lucrurile emană o anumită energie vibrantă…» Referindu-se din nou la cartea lui Richet, Voino-Iasenețki scrie: «Însă de ce să nu recunoaștem împreună cu Richet că baza fenomenelor de telepatie și de străvedere stau puteri necunoscute nouă prin mijloacele actuale ale științei, cu desăvârșire inexplicabile, chiar stranii, după cum se exprimă el? Și bineînțeles că oricine va citi importanta lui carte va fi cuprins de înfricoșare».
Aceste fenomene au fost bine cunoscute de Sfinții Bisericii Ortodoxe, ei înțelegeau natura acestora ca o influiență asupra oamenilor ale duhurilor căzute din jurul nostru. Nu este o coincidență faptul că descrierea acestor fenomene, potrivit mărturiei proprii a autorului, inspiră frica – cea mai sigură dovadă a prezenței demonilor. Dar despre demonii ce sunt în legătură cu fenomenele în cauză nu sunt deloc menționați în cartea de față: cauza este „energia duhovnicească” atît de dragă spiritiștilor actuali (arhiepiscopul Luca îi numește „sensitivi”). Descrierile diferitor cazuri de acest fel ocupă pagini întregi ale autorului… Interpretările conduc, de asemenea, la blasfemie: «Cum altfel putem numi puterea atoatebiruitoare care năștea [pricinuia] în Evul Mediu întregi epidemii psihice – ce în chip nerațional și nestăvilit antrenau sute de mii de oameni în cruciade – decât măreața energie duhovnicească!… Un șuvoi liniștit și dulce se revarsă dragostea mamei spre pruncul lipit de sânul ei, pasiunea fierbinte a soțului către iubita lui soție… Așadar ce este aceasta dacă nu energia duhovnicească a iubirii? „Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1)». Profeția revărsării Duhului Sfânt este interpretată ca manifestări naturale și păcătoase („sentimente pătimașe”) ale vieții unei persoane. Apoi, din nou scrie despre „energia duhovnicească”: «Energia duhovnicească revărsată din Duhul lui Dumnezeu, energia dragostei, lucrează în întreaga fire… Toată natura anorganică, întregul univers este întrepătruns de energie duhovnicească» etc. Iată deci pe față învățăturile despre „Harul creat”, despre acea „bioenergie” cu care lucrează vrăjitorii-spiritiști… Dorind să dovedească unitatea panteistă a lumii, Voino-Iasenețki uneori scrie lucruri destul de ciudate, cum ar fi, de exemplu, că «a fost descoperit în unele minerale[!] un ferment, care prin acțiunea sa este analog hormonilor sexuali…»
Interesant e faptul că, în ciuda numelui «Duh, suflet, trup», autorul nu face o formulare clară la începutul lucrării sale, ce are în vedere prin „sufletul” și „duhul” unei persoane. Aceasta conduce la faptul că speculațiile sale în această privință duc la identitatea Duhului lui Dumnezeu, cu cel al duhului omenesc și chiar al „duhului materiei” (care, după cum am văzut, «nu există deloc»): «„Trebuie să cumpănim asupra cuvintelor mult-pătimitorului Iov: „De la Duhul Lui este splendoarea cerului” (Iov 26, 13). Raportul dintre duh și formă este de o mare însemnătate. În formele materiale se reflectă în chip viu duhul specific materiei. Mai mult decât atât, duhul creează forme. Un duh de învârtoșare și cruzime orientează elementele somatice încă din procesul de embriogeneză și creează forme urâte și respingătoare, care îl reflectă. Un duh curat și blând își creează un locaș plin de frumusețe și finețe. Aduceți-vă aminte de Madonele lui Raphael, de Gioconda lui Leonardo da Vinci [!]». În ultimul citat, întâlnim o altă „nediscriminare” a lui Voino-Iasenețki – cea estetică. În ele autorul vede ca și cum ar fi ceva absolut frumos-duhovnicesc în senzuala Madonna lui Raphael, pictată cu amantele sale, și arta cu totul demonică a lui Leonardo…
Cel de-al treilea capitol se încheie cu o declarație amuzantă despre flori și femei: «Trebuie să ai o inimă cu totul împietrită ca să nu auzi acest glas al lui Dumnezeu, care răsună atât de limpede în simplitatea și în frumusețea formelor materiale ale naturii. Este adeverit că femeile iubesc foarte mult florile și aceasta face cinste inimilor lor».
B. «Duhul plantelor și al animalelor»
În capitolul 4, «Duhul plantelor și animalelor», din interzicerea din Vechiul Testament de a mânca sângele animalelor, autorul face o concluzie mai mult decât ciudată: «Sângele animalelor jertfite este sfânt și sfințește, deoarece în el se regăsește sufletul animalului, suflarea Duhului Sfânt». Dacă în animale este Duhul Sfânt, de ce să nu ne închinăm la ele? Această viziune păgână despre lume, firește, conduce imediat la simpatia păgânilor: «Hindușii și alte popoare asiatice privesc plantele cu totul altfel decât europenii. Ei recunosc profund însuflețirea plantelor». Însă, cândva și europenii s-au închinat usturoiului. A fost nevoie de faptele mucenicilor creștini pentru a-și lua rămas bun de la această „duhovnicie”. Iar acum un episcop ortodox (?) pare să regrete acest fapt. Și apoi citim: «Seara, pe un câmp înflorit, mulțime de floricele se întorc către soare, de parcă i-ar înălța lui o rugăciune de seară, iar după asfințit adorm adânc pentru ca dimineața, îndreptându-se spre răsărit, să întâmpine iar soarele cu rugăciunea de dimineață». Aici deja închinarea este dedicată soarelui…
Și se afirmă din nou că procesele fiziologice – în acest caz germinarea semințelor după îngheț – sunt determinate de „energia duhovnicească”: «Iar o astfel de energie, bineînțeles, nu poate fi decât energie duhovnicească – puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt».
În capitolul al cincilea, »Sufletul animalelor și al omului», avem o mulțime de afirmații despre suflet și duh, care nu se știe de unde sunt luate de către autor. A se avea în vedere că, așa cum am menționat mai devreme, el nu are definiții ale acestor termeni. Aici, de exemplu, este o listă de „acțiuni ale conștiinței”: «Acestea sunt determinate de: 1. Percepțiile organelor de simț; 2. Senzațiile organice ale corpului nostru; 3. Percepțiile ființei noastre transcendentale; 4. Percepții din lumea duhovnicească superioară; 5. Acțiunile duhului nostru». Cu toate că este complet neclar cu ce diferă punctul 3 de punctul 5 – cel mai rău este punctul 4. Spre deosebire de învățătura bisericească care spune că ne înconjoară lumea duhovnicească „inferioară”, lumea duhurilor căzute, care caută să ne ispitească și să ne înșele cu tot felul de „percepții”, lumea duhovnicească văzută de Voino-Iasenețki este exclusiv „superioară”. Vedem, așa cum am menționat deja, încrederea sa orbească în aceste percepții „superioare” ale unor mediumi-senzitivi și clarvăzători. Și după câteva pagini citim: «Definind mai devreme prin ce anume sunt determinate actele conștiinței, vorbeam despre percepții din lumea duhovnicească superioară. Și aveam în vedere acțiunea asupra duhului omenesc a Duhului lui Dumnezeu și a duhului lui satan».
Reamintim învățătura Ortodoxă a trupului, a sufletului și a duhului. Sfântul Ignatie în «Cuvântul despre om» scrie: «Trupul este deci haina, dar și arma sufletului, „iar sufletul se înconjoară și se îmbracă cu membrele trupului”, zice Sfântul Macarie cel Mare. „Sufletul – spune Sfântul Ioan Damaschin – acționează prin intermediul trupului ca organism și transmite viață, creștere, simțire și putere de a naște… El, adică sufletul, folosește trupul ca o unealtă”». Cuvântul „duh” este folosit de Sfinții Părinți, de regulă, în relație cu orice creatură care are o natură mai fină decât trupul nostru: sufletul uman, Îngerul sau demonul. Numind sufletul „duh”, acest cuvânt este folosit și în relația cu sufletul animalului. Uneori, având în vedere în detaliu proprietățile sufletului omului, se vorbește despre duhul omului, ceea ce implică cele mai înalte manifestări ale sufletului, ce permit omului să se unească cu Dumnezeu. Dacă părțile inferioare ale sufletului nostru (animarea trupului) suntem asemenea cu animalele, atunci duhul în ultimul sens este exclusiv propriu omului. Înainte de cădere, duhul nostru creat a fost animat de Duhul lui Dumnezeu, de El asculta liber partea simțitoare a sufletului, care, la rândul său, dădea viață trupului, mult mai rafinat, nemuritor și neafectat de stihii. Căderea în păcat ne-a pervertit compoziția, răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu a condus la moartea duhului nostru, la un război reciproc al tuturor componentelor naturii noastre, ne-a făcut sclavi ai împăratului întunericului…
Dar iată ce scrie Voino-Iasenețki: «Și animalul, la fel ca omul, constă din duh, suflet și trup». Mai departe el oferă aceeași definiție sufletului animalelor: «este un complex de percepții organice și senzoriale, gânduri și trăiri, urme de amintiri sau doar un complex de senzații organice (la animalele inferioare), consolidate de conștiința de sine [!?] (de către minte la animalele superioare)». Această definiție este pur materialistă, negând existența aparte a sufletului. Toți materialiștii gândesc în felul acesta: creierul produce gânduri, emoții etc., și în acest sens vorbesc, de asemenea, despre „suflet” ca fiind totalitatea lor. De asemenea, nu este clar de ce capacitatea cea mai înaltă a conștiinței de sine care este a oamenilor o atribuie animalelor inferioare … Dar arhiepiscopul Luca completează această idee cu propria sa idee că «sunt oameni-dobitoace, oameni-iarbă și oameni-îngeri. Cei dintâi nu se deosebesc prea mult de dobitoace, căci înduhovnicirea lor este extrem de scăzută, iar ce din urmă se aseamănă duhurilor celor fără de trup, care nu au nici suflet, nici trup[!]». Și mai departe: «Duhul este nemuritor, care … poate exista fără legătura cu sufletul și cu trupul… Celor ce s-au obișnuit cu ideea de nemurire a sufletului să nu fie uluiți cu privire la gândul nemuririi duhului». Apoi aduce o serie de citate din Biblie (în limba rusă), unde duhul este menționat în sensul nu ca partea superioară, ci ca întregul suflet. De exemplu: «Și duhul ei s-a întors» (Luca 8, 55). Din acestea trage o concluzie ciudată că «sunt muritoare acele elemente ale activității sufletului [!] care sunt legate de viața trupului: simțurile și procesele de gândire, care sunt strâns legate de activitatea creierului». Dar! – «Duhul animalelor, desigur că trebuie să fie nemuritor, căci și aceasta își are începutul în Duhul lui Dumnezeu, Duhul cel fără de moarte».
Aceste speculații, care nu se bazează nici pe date științifice, nici pe învățăturile Bisericii, conduc autorul la o concluzie total nerezonabilă: «Estența cea mai profundă a ființei noastre nu o cunoaștem cu mintea, ci cu duhul. Conștiința de sine (știm că aceasta o posedă și animalele inferioare) este funcția duhului, și nu a minții. Lucrarea harului lui Dumnezeu dăruită nouă o cunoaștem nu prin duhul acestei lumi [!??], ci cu duhul nostru, primit de la Dumnezeu». În tradiția Bisericii, după cum se știe duhul acestei lumi este numit diavolul. În acest caz, ne confruntăm din nou cu o viziune păgână. «Popoarele idolatre credeau că sufletul uman constituie o parte din Dumnezeu. Acesta este un gând plin de înșelăciune și foarte periculos care includea în sine o hulă!», avertizează Sfântul Ignatie în «Cuvânt despre om». Sfântul Ignatie îl citează pe Sfântul Ioan Damaschin: «Dumnezeu a creat natura pe care o înțelegem cu rațiunea, adică pe îngeri și toate puterile cerești, a căror ființă, fără îndoială, este rațională și fără trup, în raport cu substanța, care are calitate inferioară. Ființa dumnezeiască, unică în propriul său sens, este imaterială și fără trup. Dumnezeu a creat încă și natura simțitoare, adică cerul, pământul și tot ce se află între ele… Dar a fost necesar să apară și făptura, amestecată din aceste două naturi, care ar arăta marea înțelepciune și dărnicie a Creatorului față și de una și de cealaltă … »
Cât de departe este această claritate și exactitate, această învățătură sănătoasă a Bisericii, față de vorbele întunecate și eretice ale arhiepiscopului Luca!
Lucrarea «Duh, suflet, trup» dovedește în mod convingător că, fără a se baza pe interpretarea patristică, prin propria înțelepciune trupească, pot fi deduse tot felul de erezii și blasfemii din Sfânta Scriptură. Ca și cum s-ar baza pe Sfânta Scriptură, autorul ajunge la concluzia că «prin lucrarea lui Dumnezeu este cu putință chiar transmiterea duhului de la o persoană la alta: „Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei” (4 Regi 2:15); „Și eu voi lua din duhul care este peste tine și voi pune peste ei.” (Numeri 11, 17)».
Aici, după cum vedem, atât de tipice expresiile figurative biblice sunt interpretate în sensul direct, care deschide complet calea către metempsihoză (doctrina transmigrației sufletelor). Nu este clar de ce arhiepiscopul Luca încă nu citează citatul Evangheliei, un favorit al ocultiștilor care, cu ajutorul său, „dovedesc” posibilitatea transmigrării sufletești: «Și dacă voiți să înțelegeți, el [Ioan Botezătorul] este Ilie, cel ce va să vină» (Matei 11, 14).
După ce a terminat cu „duhovnicia” omului, autorul se îndreaptă spre „duhovnicia” animalelor. Recunoscând “duhovnicia” acestora ca fiind inferioară omului, el face o altă descoperire surprinzătoare: «Nivelul duhovnicescului este cu atât mai scăzut, cu cât animalele sunt situate pe o treaptă mai de jos a scării zoologice a desăvârșirii. Excepție de la aceasta face dragostea la păsări. Ca o paralelă putem pomeni faptul că formele cele mai înalte de dragoste și religiozitate sunt dezvăluite adeseori la oamenii simpli, neinstruiți».
C. «Duhul nu este legat necondiționat de suflet și trup»
În cele din urmă, ajungem la capitolul 6, dezvăluind prin însăși numele său ceva complet necunoscut în Ortodoxie: «Duhul nu este legat necondiționat de suflet și trup»! În acest capitol, intrăm definitiv în domeniul apologiei ocultismului, care, după cum se știe, se bazează pe eroziunea și speculația termenilor „duh”, „duhovnicie” și derivatele acestora. Iată, la început un „compliment” psihoterapiei – „științei”, care în vremurile noastre de apostazie „înlocuiește” îndrumarea și practica duhovnicească a îndrumării duhovnicești din vechime. «Psihoterapia … este o metodă general recunoscută și care dă rezultate frumoase în tratamentul multor boli», afirmă arhiepiscopul. Și, deloc surprinzător, următorul paragraf relatează despre „minunile” din Lourdes, pe care arhiepiscopul ortodox le percepe ca fiind complet dumnezeiești și adevărate! Chiar și pe orașul Lourdes îl numește «oraș sfânt»! După ce a terminat descrierea vindecării din Lourdes (amintim că acest „sfânt oraș” este centrul răspândirii dogmei blasfemice a concepției imaculate a Fecioarei Maria. Glorificarea sa a început cu apariția unei fantome sub forma unei femei, care a spus: «Eu sunt concepția imaculată»), arhiepiscopul adaugă: «Am fi putut aduce drept exemplu multe astfel de vindecări miraculoase petrecute la descoperirea moaștelor Sfântului Serafim de Sarov, din viața Sfântului Ierarh Pitirim al Tambovului și a multor altor Sfinți». O completă nedeosebire a duhurilor!
Mai departe – mai mult: arhiepiscopul se referă la experiența sesiunilor spiritiste! Iată cum exprimă viziunea Bisericii asupra acestui fenomen (care la vremea sa era numită magnetism) Sfântul Ignatie în «Cuvânt despre vederea trupească și duhovnicească a duhurilor»: «În vremurile noastre, mulți își îngăduie să intre în contact cu duhurile căzute prin mijlocirea magnetismului, când duhurile căzute obișnuiesc să se arate în chip de îngeri luminați, amăgind și înșelând prin felurite povești interesante, amestecând adevărul cu minciuna, întotdeauna pricinuind o cât se poate de mare neorânduială sufletească și chiar mintală. Folosirea magnetismului este o ramură a vrăjitoriei… neînvrednicind de nici o luare-aminte așezămâtul de lege a lui Dumnezeu, neverificând cu osârdie dacă este plăcută lui Dumnezeu, dacă este potrivită cu voia lui Dumnezeu ceea ce înfăptuiește, iscoditorul cu minte ușuratică se încredințează lucrării magnetismului, intră lipsit de orice prevedere în comunicare cu duhurile, le crede și li se încredințează, lucrează sub călăuzirea lor și după îndrumările lor. Ce este asta, dacă nu lepădare de Dumnezeu?»
Însă lucrarea arhiepiscopului Luca susține cu tărie această apostazie de la Dumnezeu! După cum scrie el, «nu mă pot abține, de a nu aduce câteva fapte materializate din multitudinea acestora...» Adică fantomele demonice, profesorul de medicină și episcop ortodox (?) le consideră “materializate“, ca ceva real! Dar mai de parte este și mai straniu și mai hulitor: «Prin ce altceva dacă nu prin materializarea duhului se poate explica arătarea lui Ilie și a lui Moise alături de Domnul Iisus Hristos la Schimbarea Sa la Față pe Muntele Taborului? Sau arătarea îngerilor în chip omenesc?» În cazul în care Voino-Iasenețki s-ar fi familiarizat cu lucrări cel puțin deja publicate ale Sfântului Ignatie sau ale altor Părinți ai Bisericii, el ar fi știut că posibilitatea vederii senzuale a duhurilor este rezultatul nu a ceva necunoscut Părinților, și cunoscut duhurilor de a se „materializa”, ci este „deschiderea ochilor”. În ceea ce privește profetul Ilie, trupul său este destul de material: el nu a murit, ci trupul său a fost dus la ceruri până la A Doua Venire… Este interesant faptul că autorul citează interdicțiile biblice teribile cu privire la “experiențele“ spiritiste: «Să nu alergați la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați și să nu vă întinați cu ei» (Levitic 19, 31); «Să nu se găsească la tine de aceia… nici descântător, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morții» (Deuteronom 18, 10-11). Dar Arhiepiscopul Luca crede în mod evident că situația științifică a „experiențelor” duhovnicești face inutile interdicțiile pentru el ale poruncilor lui Dumnezeu. Există multe descrieri ale acestor fenomene de fantome demonice în carte, multe pagini le sunt dedicate. Sub tablou ortodox este servită publicitate adevărată purei forme satanice a răului!
Și din nou: împreună cu cazurile de apariție a fantomelor oamenilor obișnuiți, există cazuri de „exteriorizări„. «Multe dintre aceestea le putem găsi în viețile Sfinților». Următorul este un caz din viața „sfântului” catolic Alfonso Liguori, care a căzut într-o transă în celulă și, ca și cum, în același timp, s-ar fi aflat în fața papei Clement al XIV-lea! În paragraful următor – cazul apariției bătrânului Ambrozie (sau, mai degrabă, așa cum Biserica explică astfel de cazuri – un înger care preia înfățișarea unui Sfânt) în fața unui țăran rătăcit. Deci, opera lui Voino-Iasenețki este literalmente întrețesută, spre bucuria ecumeniștilor și superecumeniștilor, cu recunoașterea de aceeași natură a fenomenelor generate și de nălucirile drăcești și de lucrările Duhului Sfânt!
Mai departe vine vorba și de hipnoză, care de asemenea este percepută de arhiepiscop ca un fenomen pozitiv. Și, în sfârșit: «Așadar, ce este de necrezut – întreabă autorul – în faptul că duhul iluminat al Sfinților stăpânește în deplină măsură acele capacități transcendentale care la oamenii obișnuiți se manifestă doar în stare de somnabulism?» Acesta este înțelegerea arhiepiscopului față de sfințenie: ea este supersomnambulism! Desigur, oamenii de orice credință sau chiar ateii pot fi astfel de „sfinți”!
D. «Capacitățile duhovnicești transcendentale»
Continuarea logică a capitolului anterior este capitolul 7: «Capacitățile duhovnicești transcendentale». În primul paragraf, este relatat episodul din Evanghelie de vindecare a sângerării celei care s-a atins de hainele Mântuitorului și imediat după aceasta – în al doilea paragraf – este descrisă o experiență telepatică. Între aceste fenomene se face o analogie completă: «Faptele sunt absolut incontestabile. Prin observațiile asupra mediumilor s-a constatat că de la mediumul aflat în transă… dar uneori și în stare nomrală, iese, se exteriorizează… o parte din puterea lui de acțiune. Prin această exteriorizare se explică uluitoarele fenomene spiritiste de mișcare sau chiar de zbor al diverselor obiecte, bocăniturile, scrierea automată a unui stilou… Când se termină o ședință de spiritism în cadrul căreia a avut loc deplasarea unor obiecte grele, mediumul simte oboseală intensă, ca și cum ar fi piedut o mare parte din puterea musculară. Domnul Iisus Hristos a simțit că din El a ieșit o putere care a vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge. Toate acestea sunt fapte de aceeași categorie [!!!] … fiind fenomene de ordin transcendental.» Ar putea apoi ca membrii Patriarhiei Moscovei să se împotrivească vrăjitorilor moderni, spiritiștilor și hipnotiștilor, care ar aduce acest episod evanghelic ca dovadă a originii dumnezeiești a „darului” lor demonic? Acum, acestea din urmă sunt protejate de „scrierile patristice” ale „Sfântului Luca”! Și din nou – urmează pagini întregi care promovează fenomene demonice. Inclusiv „visele profetice”, față de care Biserica interzice cu strictețe de a atrage atenția, precum și experiența consumatorilor de droguri – rămâne pentru acestea fie sfătuiți să citească duhovnicii moderni ai Patriarhiei Moscovei, bazându-se pe scrierile „sfântului Luca”, să citească și să practice Kostaneda! Ei bine, desigur, cum să nu ajungem la metempsihoză: «Filozoful Plotin scrie în Eneade: „Însă cu timpul, către sfârșitul vieții, se ivesc alte amintiri din perioade mai timpurii ale existenței… căci eliberându-se de trup, el (sufletul nostru) își aduce aminte de cele pe care aici nu le ținea minte».
E. «Despre omul lăuntric»
Capitolul 8, «Despre omul lăuntric», este dedicat explicațiilor „teoretice” ale experiențelor de mai sus. Și aici, se dezvăluie ignoranța completă a învățăturii ortodoxe asupra acestor subiecte. Arhiepiscopul întreabă, de exemplu: «De ce să nu admitem că… energia duhovnicească, energia iubirii, a simpatiei și antipatiei poate acționa în afara timpului și spațiului…». Cum Sfântul Ignatie a scris de mai multe ori în lucrările sale, pe baza învățăturilor consonante ale vechilor Părinți ai Bisericii, numai Duhul Absolut, Necreat – Dumnezeu poate acționa «în afara timpului și spațiului». Creaturile, inclusiv duhurile create, depind atât de timp, cât și de spațiu. Întunecarea și neiluminarea viziunii arhiepiscopului Luca sunt, de asemenea, exprimate în uimirea sa despre clarviziune, prevestiri și previziuni. El interpretează din nou cu îndrăzneală Sfânta Scriptură: «”De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2). Este un cuvânt foarte profund. Inima este organul cunoașterii supreme, organul comunicării cu Dumnezeu și cu întreaga lume transcendentală. Ea niciodată nu doarme…» Din păcate, în păcătoși, inima duhovnicească doarme adânc sau a murit complet în păcate de moarte. Cuvintele Sfintei Scripturi se referă la Sfinții Părinți și la aceia care pentru faptele lor mari au fost au fost înzestrați cu darul rugăciunii minții și a inimii, care niciodată nu încetează.
Și din nou – un citat lung de la Leibnitz, în special: «Aproape toți oamenii, chiar și cei mai puțin sensibili, posedă o altă capacitate de cunoaștere decât cea prin intermediul celor cinci simțuri. Cu cât înduhovnicirea este mai deplină, cu atât este mai evidentă această capacitate superioară de cunoaștere. În condiții specifice și la oamenii cu capacități senzitive mai mari, această cunoaștere se manifestă cu o putere obișnuită în străvedere, presimțire și previziuni prorocești, prin cel de al șaselea simț, necunoscut și tainic, cu ajutorul căruia ei află multe despre oameni prin lucrurile care le aparțin. Am relatat multe fapte ale unei astfel de supracunoașteri…» După cum putem vedea, în întreaga carte nu este nimic despre nevoia de a cunoaște și de a păstra adevărul credinței, dar „descoperirile” demonice sunt venerate ca supracunoaștere. Din nou, sunt date analogii între somnambuli și Sfinți, iar despre importanța singurătății pentru viața duhovnicească spune: «Aceasta o înțelegeau bine și o prețuiau foarte mult anahoreții creștini și budiști, care se străduiau să stingă toate imaginile exterioare prin viețuirea în pustie, prin neîncetata adâncire întru sine și neîncetata rugăciune, să supună trupul duhului prin post și trezvie, chiar și prin șederea pe stâlp».
Ca autorități în domeniul „vieții transcendentale a duhului” arhiepiscopului ortodox prezintă «vechii înțelepți indieni și filosofi greci… Plotin, Porfirie … În Evul Mediu, despre același lucru scriau Paracelsus, van Helmont, Campanella [!creatorul comunismului utopic] … Profundul gânditor I. Kant, Swedenborg».
Astfel, meditația budistă, speculația filosofică, somnambulismul demonic, toate acestea conduc în egală măsură la faptul că «atunci când se micșorează și se stinge aprinderea patimilor și a poftelor trupului, când puterile acestuia slăbesc și pentru noi se stinge strălucirea și zgomotul acestei lumi, atunci “să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, îmbrăcându-vă în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului” (Efeseni 4, 22-24). Desigur că în aceste cuvinte a lui Pavel, „omul cel nou” este același cu „omul dinăuntru” … Atunci devenim “părtași dumnezeieștii firi”, după cuvântul Apostolului Petru (2, Petru 1, 4)». Din nou, nici un cuvânt despre credința ortodoxă, nici despre Biserica Adevărată, necesare pentru o astfel de «îmbrăcare în omul nou», care, bineînțeles, este Hristos și nu «omul dinăuntru» al vechiului Adam, așa cum crede Voino-Iasenețki…
F. «Nemurirea»
În cele din urmă, ultimul capitol, «Nemurirea», ne conduce din nou la imaginea materialistă a unei lumi în plină evoluție. «Este cu neputință să admitem că miliardele de lumi stelare au fost doar grandioase mase de materie moartă, pentru ca lumea ființelor vii să se sfârșească cu omul, această treaptă dintâi a dezvoltării duhovnicești. Ce ne împiedică să presupunem că corpurile cerești slujesc drept locașuri de viețuire a nenumărate ființe raționale, a unor forme de intelectualitate superioare?» – se întreabă arhiepiscopul Luca. Viziunea sa asupra lumii, așa cum am văzut și mai devreme, fiind în esență materialistă, doar include imagini creștine, cărora arhiepiscopul le atribuie o semnificație complet neortodoxă. „Duhovnicia” pentru el este doar o formă mai subtilă de materie. În ciuda faptului că în capitolul al 3-lea al cărții sale arhiepiscopul spune: «Materie veșnică nu există, după cum nu exită materie în general…», în al nouălea capitol el scrie că: «Dacă materia și energia sunt complet indestructibile [adică materia și energia ar fi dumnezeiești prin natura lor, deoarece numai Dumnezeu este indestructibil] în formele lor fizice, atunci bineînțeles că trebuie să se supună acestei legi și energia duhovnicească, altfel spus, duhul omului și a tot ce este viu. Astfel, nemurirea devine un postulat obligatoriu al minții noastre». Interesant, ce urmează urmeză mai departe este că: «Domnul Iisus Hristos a mărturisit limpede despre nemurirea omenirii: “Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 26). “Cine ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Ce M-a trimis are viață veșnică” (Ioan 5, 24)». Se știe foate clar: viața veșnică este o consecință a primirii adevăratei credințe în Iisus Hristos ca Mântuitor, adică în nici un caz nu este inevitabilă! Dar toate referințele la credință trec pe lângă conștiința arhiepiscopului și apoi cu alte citate din Sfânta Scriptură „dovedește” ideea ocultă că «omul este doar prima treaptă a duhovniciei» …
Astfel de „dovezi” conduc la afirmații destul de amuzante, cum ar fi: «Iar masa arzândă a stelelor gigantice poate fi populată de serafimi înflăcărați și heruvimi (“Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile tale pară de foc” – Psalm 103, 4)». În același capitol găsim definiția duhului uman: «Duhul este suma dintre sufletul nostru și a părților lui care se află în afara limitelor conștiinței noastre». Puteți încerca să o exprimați matematic. Sufletul X constă din partea A, care se află în limitele conștiinței, plus partea B, care se află în afara acestor limite: X = A + B. Atunci duhul Y = X + B = A + 2B!
Viziunea asupra lumii a lui Voino-Iasenețki este asemănătoare cu gnosticismul. Sufletul la el este mai desăvârșit decât trupul, iar duhul, în înțelegerea lui, face parte din dumnezeire: «Mai simplu exprimat, duhul omului este liber – duhul “suflă unde vrea…” (Ioan 3, 8) – însă sufletul interior, senzorial se supune legilor cauzalității». Deci iată așa: un citat din Evanghelie (Ioan 3, 8), referindu-se la Duhul Sfânt, este atribuit în mod direct duhului uman, a creaturii, care este limitată, care în nici un caz nu este sustrasă legilor cauzalității! Biserica ortodoxă ne învață că «omul este o Biserică dumnezeiască, creată de Dumnezeu cu trup și suflet» [4]. Scopul final al mântuirii noastre este deplinătatea primirii lui Dumnezeu în alcătuirea noastră sufletească (sau duhovnicească) și trupească, ce a fost distrusă cu forța de păcat, unit în toată plinătatea naturii al Noului Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, care S-a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl în deplinătatea naturii omenești. Dar arhiepiscopul Luca nu are o astfel de viziune: «Duhul nemuritor al celor dintâi [drepților], luminat și împuternicit nemărginit după slobozirea de trup, dobândește putința unei nețărmuite dezvoltări în sensul binelui și al dragostei lui Dumnezeu, într-o neîncetată comuniune cu Dumnezeu și cu toate ființele netrupești». Deci, trupul este văzut ca o începătură rea, care împiedică dezvoltarea în direcția binelui. Ce este această viziune dacă nu bogomilism?
Apoi, Voino-Iasenețki, ca unul familiarizat cu învățătura Bisericii despre învierea trupurilor, trebuie să vorbească despre și despre aceasta, dar învățătura aceasta este, în mintea lui, separată de propria concepție a unei stări mai perfecte a duhului „netrupesc”: «Viața veșnică nu va fi numai viața duhului, eliberat de trup și de suflet, ci și de viețuire în Noul Ierusalim…» Cartea se încheie cu o declarație despre învierea animalelor.
4. ARHIEPISCOPUL LUCA ȘI „TAINA” PATRIARHIEI MOSCOVEI.
La noi în Rusia, oamenii sunt mai degrabă ortodocși prin simțul inimilor lor,
decât prin convingerea cugetului.
«… O minciună poate avea doar victorii temporare, … pe baza minciunii nimic nu poate fi întemeiat ferm … ea nu întărește, ci slăbește și rănește lucrarea căreia îi slujește. Acest lucru este un adevăr mare și important! Trebuie să fie scrise cu litere de aur! El trebuie cunoscut și de fiecare în parte care dorește să se conducă pe sine în mod corespunzător, în special cei care doresc să gestioneze în mod corespunzător oamenii și afacerile publice. … De ce se întâmplă uneori ca oamenii să se găsească într-o poziție mincinoasă și să acționeze în detrimentul lor și al tuturor? Din cauza primirii și asimilarea mincinoaselor gânduri și viziuni, din cauza acțiunilor minciunii ucigașe. Întreaga istorie a omenirii dovedește acest lucru prin fapte uimitoare. Oh, oare când la noi, în Rusia, se va dezvolta înțelegerea corectă al sfântului Adevărul, ce este atât de benefic pentru viața de aici, cât și pentru cea veșnică! Oare când toată activitatea atât cea personală, cât și cea comună, se va fundamenta pe această sursă dumnezeiască!»
Sfântul Ignatie Briancianinov
Arhiepiscopul Luca – Valentin Feliksovici Voino-Iasenețki – a trăit o viață lungă și din punct de vedere uman – foarte destoinică. Născut în 1877, el și-a petrecut copilăria și tinerețea la Kiev, unde au apărut primele impresii religioase vagi. Apoi au urmat pasiunea pentru ideile populare de progres și a „slujirii poporului”, iar ca rezultat, în pofida înclinației sale și a talentului pentru pictură, tânărul intră la facultatea de medicină a Universității din Kiev. În timpul războiului ruso-japonez – a slujit în spitalul din Transbaikalia. Aici o întâlnește pe asistenta Anna și se căsătorește cu ea. Apoi – urmează serviciul altruist în calitate de medic și începutul unei cariere științifice. Primul război mondial, cu problemele sale, a trezit impresiile religioase din copilărie pe jumătate uitate, astfel că tânărul doctor a început să meargă regulat la biserică. În 1917, el a devenit chirurgul principal al spitalului orașului Tașkent. Doi ani mai târziu, soția lui se îmbolnăvește brusc de tuberculoză și moare, lăsând 4 copii… Citind Psaltirea asupra soției decedate, Valentin Feliksovici îi atrag atenția în mod deosebit cuvintele: «Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii». El aduce în casă o vecină, o femeie singură fără copii, care a rămas și a crescut și educat copiii lui. El însuși, în fața circumstanțelor tragice, vede Providența lui Dumnezeu și în 1921 devine preot. În 1923, primește tunderea în monahism și devine în curând episcop de Tașkent și Turkestan. Nu a primit renovaționismul. Până la sfârșitul zilelor nu și-a părăsit practica medicală, specializată în domeniul chirurgiei purulente. Mulți oameni i-au datorat viața și sănătatea! Pentru ale sale «Eseuri despre chirurgia purulentă», el primește Premiul Stalin. Când i-a înmânat premiul, Stalin, care a omorât milioane de creștini, a decis să glumească: «Profesore, atunci când deschideți trupurile omenești, unde vedeți sufletul?» La care i-a răspuns: «Eu, tovarășe Stalin, când făceam autopsie n-am găsit nici conștiință!» Ajungând un bătrân venerabil, arhiepiscopul de Simferopol și Crimeea, moare la vârsta de 84 de ani.
O viață minunată, dacă nu era un altfel de timp: o cerință critică și tragică din partea creștinilor ruși ce fusese pierdută de majoritatea: tăria de diamant a credinței lor, plinătatea viziunii creștine asupra lumii. Așa cum s-a exprimat deja în zilele noastre, părintele Serafim: A fi creștin ești fie întru totul, fie nu vei fi deloc unul. Dacă citești predicile arhiepiscopului Luca, atunci te poți gândi: acestea nu au fost scrise de autorul «Duh, suflet și trup»! Aceste predici se țineau de Tradiția Bisericii, cu citarea abundentă a Părinților Bisericii [5]. Dar, după cum vedem, atunci când încearcă să-și exprime viziunea sa asupra naturii și a lumii, ele se dovedesc a fi complet necreștine și citatele Sfintelor Scripturi arată în cel mai bun caz – inadecvat, în cel mai rău – blasfemitor. Cu toate acestea, nu există niciun motiv de a se îndoi cineva de sinceritatea credinței sale, a simțământului său religios. O astfel de alcătuire sincretică, compus din „piese” de conștiință religioasă complet diferite, într-o măsură mai mare sau mai mică, a fost, din păcate, un fenomen caracteristic atît atunci, cu atât mai mult astăzi.
După cum se poate observa din biografia lui Voino-Iasenețki, viziunile sale asupra lumii a viitorului episcop, talentat artistic, au fost formate pe baza materialismului spontan al mișcării democratice, populiste, pe care l-a influențat și tolstoianismul. Iar preocuparea cu spiritismul și alte drăcisme au fost la începutul secolului la fel de răspândite ca și horoscopul și credința în „bioenergie” în ziua de astăzi. După cum scria Sașa Cernîi la acel moment:
«Și de dimineață până târziu noaptea,
Toți de la copii până la babe
Adâncind ochii în pagini,
Mereu tachinează duhurile …»
Astfel că în acel moment, când a devenit conștient interesat de Ortodoxie, tablele inimii sale au fost deja scrise cu învățăturile „duhului acestei lumi”. Starea de iluminare duhovnicească în însăși mediul Ortodox deja de mult timp nu a fost așa de mare încât să fie cineva care să explice unui tânăr că opiniile pe care le-a învățat sunt străine și ostile creștinismului. Astfel că principala lucrare a vieții sale arată ca un palimpsest pe care deasupra textelor eretice s-a încercat să se scrie texte ale Sfintei Scripturi. În unele locuri, unele litere sau cuvinte pot chiar să coincidă, dar impresia generală este monstruoasă [6].
Renovaționismul în forma sa brută Voino-Iasenețki, desigur, l-a respins cel mai probabil datorită simțului său estetic. Dar împotriva unui renovaționism mai rafinat – serghianismul, „canonic” și «care nu respinge dogmele», așa cum explicau agenții GPU, în timpul interogatoriilor arhiereilor și preoților, el nu avea imunitate, care poate să ofere cel mult doar un gust pentru adevărata Ortodoxie Patristică. Aflarea în biserica mitropolitului Serghie i-a permis să-și țină conștiința împărțită, lucru care a devenit obișnuit. O creatură uimitoare se înfățișează minții – un cameleon care poate privi cu un ochi înainte și cu celălalt în spate. Dar pentru om este imposibil, este imposibil să aibă un cuget duhovnicesc și să nu respingă înțelepciunea acestei lumi. «Înțelepciunea oferită sie însuși este o înșelare de sine, o minciună drăcească, o cunoaștere falsă care-l pune pe om într-o stare de amăgire față de propria-i persoană și față de cele ce-l înconjoară. Toată această înțelepciune este spurcăciune și o nebunie în fața lui Dumnezeu, o îndrăcire. Orbirea sa o proclamă ca fiind o viziune și de o competență corespunzătoare, făcând astfel ca să fie de nevindecat…. Filozofii și pictorii au fost cei mai mari susținători ai închinării la idoli, precum și dușmani ai adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu. Din momentul în care credința creștină a cuprins lumea, știința a născut nenumărate erezii și cu ele s-a străduit să răstoarne temelia creștninismului… Această știință îi face pe oameni să se închine din nou la idoli și să-i slujească satanei, dar printr-o altă formă, mai lesnicioasă…»[7]
Ceea ce noi numim „serghianism” este acea altă formă, care nu respinge în mod direct creștinismul, ci îl amestecă cu înțelepciunea stihiilor acestei lumi, este cea mai recentă formă de ispitire. Trăsătura ce iese în atât de mult în evidență în zilele de astăzi – ecumenismul și superecumenismul – este doar o parte, așa cum am văzut în lucrarea arhiepiscopului Luca (scrisă când ecumenismul era foarte puțin cunoscut, și superecumenismul, care ca atare încă nu exista), ce este îmbibată bine cu aceste idei. Dar cât de mult s-au adeverit cuvintele Sfântului Ignatie în cazul arhiepiscopului că filosofarea trupească «îl pune într-o înșelare pe cel ce o folosește atât față de sine însuși, cât și față de totul ce-l înconjoară», îl face să fie un cameleon, și în sensul unei schimbări de culoare permanentă – lucru care se poate observa din următoarele afirmații.
«Poporul german, mai mult de o mie de ani a fost considerat o națiune creștină, care a dat naștere lui Luther, Goethe, Kant și Hegel, Helmholtz și Virchow, a arătat întregii lumi, popoarelor-frați întru Hristos și popoarelor necreștine o față incredibil de înfricoșătoare și barbară … cum vom putea predica Evanghelia iubirii și frăției la oamenii care nu-L cunosc pe Hristos, dar care văd chipul drăcesc al unui german care este numărat ca și creștin?» [8]
«Știm cu toții cât de mare a fost activitatea [patriarhului Alexei Simanski] în anii de după război, cum a căutat el să unească Biserica Ortodoxă cu Biserica Armeană și Anglicană… Patriotismul, în forma sa cea mai înaltă este o dragoste activă pentru țară, una din multele forme de iubire; iar dragostea este împlinirea întregii legi. De patriotism au fost lipsiți și acei arhipăstori și păstori, care și-au părăsit patria și turmele în anii marilor tulburări și suferințe și au întemeiat schisme bisericești în Sremski Karlovtsy [referire la ROCOR, n. trad.], Paris și Munchen, în America de Nord» [9].
«Ei [activiștii de pace] și Consiliul Mondial – sunt o forță mare care se opune instigatorilor războiului. Iar o altă mare forță este, după cum a recunoscut deja lumea întreagă, este politica profund cinstită, pe care o urmează reprezentanții URSS la ONU… Există deja mucenici pentru adevărul protestului împotriva războiului ce se pregătește, a tinerilor și a femeilor care stau în închisori. Toate acestea – sunt puterea de nebiruit a adevărului. Minciuna, această dezonoare josnică a omului și bombe atomice, ar putea și se poate să înece temporar adevărul în sânge, dar nu îl va putea distruge, deoarece adevărul este de la Dumnezeu și, prin urmare, nemuritor. Căci „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit” (Galateni 6, 7). Iar minciuna este de la șarpe, a cărei cap l-a zdrobit Domnul nostru Iisus Hristos»[10].
«… Care este atitudinea noastră adevărată față de Guvernarea nostră, față de noua orânduire a statului nostru? În primul rând, noi, clerul rus, trăim într-o pace totală cu Guvernarea noastră. Nu avem motive de ostilitate împotriva guvernării, pentru că a oferit libertate deplină Bisericii și nu intervine în treburile ei interne. Bineînțeles, suntem complet străini față de materialism, care formează baza ideologică a comunismului, dar acest lucru nu ne împiedică să vedem acel bine, plin de mare adevăr social, pe care noul nostru sistem politic ni l-a dat, și cu o inimă curată îl salutăm» [11].
Astfel de extrase ar putea fi continuate mult timp…
***
Numai cine nu vorbește și nu scrie în zilele noastre despre A Doua Venire, despre sfârșitul lumii! Nu numai ortodocșii, ci și oameni departe de orice credință, simt ceva universal și sumbru, atârnând peste lumea noastră. Dar puțini oameni se întreabă de ce ororile Apocalipsei sunt inevitabile, de ce, potrivit Mântuitorului, în ultimele timpuri, oamenii vor avea o durere care nu a existat de la începutul lumii (Matei 24, 21). Este oare Atotbunul Dumnezeu sursa acestor necazuri? Să ne amintim de primul eveniment groaznic din istoria omenirii: iată, pe pământul încă tânăr și frumos se află trupul deja lipsit de viață al tânărului și frumosului Abel, acoperit de sângele ce aburea și plângea spre cer. Da, a căzut de mâna fratelui său, dar această mișcare nu a fost o reflecție și o consecință logică a faptului că părinții lui și părinții noștri au întins cu sfidare mâna spre fărădelege. El și-a întins mâna pentru că a primit de la înșelător un gând mincinos care l-a rupt de Dumnezeu, distorsionând întreaga sa viziune asupra lumii. S-a împlinit atunci și se va împlini până la sfârșitul veacurilor adevărul care a fost exprimat de Sfântul Ignatie: «Cu râuri de sânge au fost spălate cugetele mincinoase – și nu au fost curățate cu această spălare! Este groaznic – să murdărești cugetul cu minciuna: sângele omenesc nu poate spăla aceste pete groaznice» [12].
Mincinos a fost gândul hulitor al egalității dintre Creator și creatură, forțându-l pe Adam să-și întoarcă mâinile departe de rugăciunea către Dumnezeu, adevărata Sursă a fericirii și a vieții și să le întindă spre copacul creat al cunoașterii binelui și răului. Acest gând a născut un rău groaznic al înțelepciunii trupești, „izgonirea” lui Dumnezeu din univers, încercând să-L „omoare”. Cain a săvârșit ceea ce începuse tatăl său: dacă poți încălca cuvântul lui Dumnezeu, căutând o plăcere fărădelege, atunci de ce să nu întinzi mâna pentru a-l distruge pe acela care te împiedică la această bucurie, a cărui existență amărăște inima mea otrăvită cu minciună? În durere, strămoșul nostru a contemplat o imagine teribilă, care era ca o oglindă: sub forma omorârii materiale a fiului său, a văzut realizarea încercării sale duhovnicești de a-L „ucide” pe Atotbunul Dumnezeu…
Pentru a vindeca rana provocată omenirii de diavol, pentru a spăla sângele care a fost vărsat în istoria omenirii, a fost necesară de baia Dumnezeiească. După cum continuă Sfântul: «Pentru o astfel de spălare, omenirea avea nevoie de sângele Dumnezeului-Om. Ea a primit acest sânge, s-a spălat în el, s-a curățit! Ținută de mâna credinței, a venit la lumina adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu și a cunoașterii de sine – a ieșit din abisul adânc, întunecatei și trupeștii și falsei rațiuni.» Dar din păcate! – «Această rațiune îl cheamă din nou pe om în prăpastie – iar omul ascultă chemarea celui ce-l ucide!..»
Vor asculta această chemare și suflete omenești în parte, vor asculta, din păcate, și comunități întregi, fiind bisericești și care se renasc într-o „adunare satanică”. Acum o mie de ani, pentru milioane de următori ai Papei, numele de „creștini” pe care ei l-au asimilat a fost o minciună; în timpul nostru, pierdem posibilitatea de a distinge pe cei care au o cu adevărat credința numită „Ortodoxă”.
Taina fărădelegii cu a ei urâciune a pustirii, care stă acolo unde nu ar trebui, ne este dezvăluită în construirea unui sistem numit „Ortodoxia Mondială”. Cea mai numeroasă este Patriarhia Moscovei, care, din păcate, este percepută de majoritatea concetățenilor noștri drept adevărata Biserică Ortodoxă Rusă. Are numele și apariția Bisericii, dar nu păstrează Adevărul, ci «zadarnică și mincinoasă este, fără a-L cunoaște pe Domnul», abandonând experiența Patristică. Anume ea, nu oarecare păcătoși și atei evidenți, care nu pretind numele de ucenici ai lui Hristos – naște toate ororile Apocalipsei, care există deja în aceasta în mod duhovnicesc. Și astfel de fenomene precum recunoașterea ca fiind Sfinți a celor ale căror învățături nu au nimic de-a face cu Sfânta Predanie, este un semn teribil inevitabil pentru noi înșine cu privire la apropierea Judecății de Apoi. Pentru că vorbește despre prefacerea unei Biserici cândva creștine – în una antihriste.
[1] Aici și oriunde mai jos, cuvintele îngroșate sunt evidențierea autorului articolului.
[2] Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV. Scrisori.
[3] În sensul său propriu, cuvântul „po-căință” este „schimbarea minții”, adică schimbarea unei viziuni înșelate, mincinoase, în afara învățăturii Ortodoxe, spre o adevărată înțelegere a lumii și a sinelui.
[4] Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV. Cuvânt despre om. Capitolul «Definiția omului».
[5] Cu toate că și în acestea se găsesc formulări inexacte și vagi. De exemplu, în «Cuvântul la Liturghie din a doua zi de Paști», spune: «Sfântul Apostolul Pavel numește pe Domnul Iisus Hristos strălucirea Tatălui … Dacă Domnul Iisus Hristos este numit strălucirea slavei Tatălui, acest lucru înseamnă, fără îndoială, că El a existat întotdeauna, a fost întotdeauna inerent față de Tatăl și a fost Una împreună cu El, căci din veci din Ființa Sfintei Treimi a izvorât această strălucire dumnezeiască, și această Strălucire a și fost Domnul nostru Iisus Hristos». Mai mult, autorul continuă: «… priviți, ce dragoste fierbinte față de Patrie s-a aprins în inimile tuturor rușilor! Oare asta nu este lumină? Da, aceasta este lumina lui Hristos!» (JMP, 1945, nr. 6).
[6] Acest cuvânt îl folosesc aici nu într-un sens de mustrare, dar de a defini ideia. Un monstru, o himeră este o combinație nenaturală de părți străine într-un fel de „unitate” fantastică, lipsită de viață.
[7] Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV. Cuvânt despre om. Capitolul «Idolatrie».
[8] Arhiepiscop Luca. Întunericul sângeros al fascismului // JMP, 1943, № 4.
[9] Arhiepiscop Luca. Extrase din cea de-a doua decorare a patriarhului Alexie cu Ordinul Drapelul Roșu al Muncii // JMP, 1952, № 12.
[10] Arhiepiscopul Luca. Reflecții despre adevăr și minciună // JMP, 1951, № 5. (Este imposibil să nu fii uimit din nou și din nou de această orbire conștientă: cum se poate scrie toate acestea, știind perfect că sute de mii de oameni nevinovați putrezesc în Gulag, care comparativ cu orice închisoare europeană – este rai!).
[11] Arhiepiscopul Luca. Domnul ne-a chemat la pace // JMP, 1948, № 1.
[12] Sfântul IGNATIE BRIANCIANINOV. Scrisori.
Studiu realizat de I. I. Voloșin și apărul în numărul 6 al revistei Vertograd-Inform, 2000
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.