O dovedire a acuzațiilor formulate de Arhiepiscopul Grigorie împotriva Mitropolitului Valentin, înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Autonome Ruse (ROAC)
În seara zilei de 4/17 iunie 2004, Arhiepiscopul Grigorie a comunicat, prin telefon, fax, e-mail și poștă aeriană, următoarele acuzații oficiale împotriva Mitropolitului Valentin, adresate Sinodului:
1\. Primirea în mod necanonic în Biserică a 180 de haitieni, fără ca aceștia să fi primit vreodată nici măcar forma Botezului celui adevărat, introducând astfel în Biserica Ortodoxă o tradiție inacceptabilă, potrivnică Sfintelor Canoane;
2\. Menținerea Părintelui Vladimir Șișkoff în funcția de Administrator al Americii de Nord, deși, după cum este dovedit în mod vădit prin mărturiile Părintelui Dionisie și ale Părintelui Fotie, acesta este cripto-ciprianit, un ecumenist;
3\. După ce mi-am retras cererea ca Părintele Andrei să fie hirotonit episcop, Mitropolitul îl ia în mod necanonic. El este unul dintre monahii mei, care viețuiește în mănăstirea mea, iar această faptă este potrivnică Sfintelor Canoane.
4\. Iar cel mai important lucru, care a dus la toate cele de mai sus, este faptul că Mitropolitul Valentin, deși nu locuiește aici și nu vorbește limba, dorește să conducă America dintr-o țară străină.
Pe scurt, acuzațiile pot fi susținute și dovedite prin cele ce urmează:
Acuzația nr. 1: „Primirea în mod necanonic în Biserică a 180 de haitieni, fără ca aceștia să fi primit vreodată nici măcar forma Botezului celui adevărat, introducând astfel în Biserica Ortodoxă o tradiție inacceptabilă, potrivnică Sfintelor Canoane.”
Explicație: La praznicul Sfântului Ioan Rusul din anul 2004, Mitropolitul Valentin l-a primit pe „Arhimandritul” Mihail (Graves) din Pétion-Ville, Haiti, împreună cu cei 180 de asociați ai săi rămași în Haiti, fără nicio rânduială de primire, ci numai printr-un ucaz și prin slujire împreună. Potrivit mărturiei atât a Arhimandritului Mihail însuși, cât și a celui care îi era atunci duhovnic, Arhimandritul Ioan (Lewis) din Fort Myers, Florida, nici el, nici cei împreună cu el nu au primit vreodată un Botez canonic, săvârșit după rânduiala ortodoxă, ci numai o întreită turnare a apei de către un preot eretic (de pildă, „Arhimandritul” Mihail i-a scris Arhimandritului Gheorghe de la Schitul Adormirii Maicii Domnului: „…noi am botezat persoanele punându-le să stea într-un butoi mare, în timp ce turnam de trei ori o găleată cu apă peste capetele lor, în numele Sfintei Treimi. Aceasta a fost, cu siguranță, bineprimită de Dumnezeu… și de toate jurisdicțiile Ortodoxiei pe care le cunosc. [E-mail din 20 iulie 2004, ora 6:31:02 PM]). Mai mult, potrivit mărturiei lor, „Arhimandritul” Mihail și asociații săi au intrat în ROAC venind de la Patriarhia Ecumenică. (Pentru a nu repeta de două ori aceleași informații, restul mărturiei Arhimandritului Mihail este prezentat numai în Răspunsul la Acuzația nr. 1 a Mitropolitului Valentin, de mai jos.)
Primindu-i pe cei 180 de oameni, fără ca aceștia să fi primit vreodată nici măcar forma Botezului ortodox canonic, Mitropolitul Valentin a încălcat Canoanele 49 și 50 ale Sfinților Apostoli și Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, precum și Canonul 7 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic (a se vedea tâlcuirile autoritative ale renumiților canoniști bizantini Ioan Zonara, Patriarhul Teodor Balsamon etc.), toate acestea arătând că singura formă acceptabilă a Botezului este prin întreita afundare în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și că iconomia de a nu-i boteza pe cei care se convertesc din erezii poate fi aplicată numai acelora care au păstrat întocmai aceeași formă esențială a Botezului ca și ortodocșii.
Canonul 49 Apostolic
„Dacă vreun episcop sau presbiter nu va boteza potrivit poruncii Domnului, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…, să se caterisească.”
Canonul 50 apostolic
„Dacă vreun episcop sau presbiter nu va săvârși trei afundări la săvârșirea unui singur Botez, ci o singură afundare…, să se caterisească…”
Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare:
„Dintre dogmele și propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția transmisă nouă în taină de către Apostoli; amândouă acestea au aceeași putere și aceeași autoritate în ceea ce privește dreapta cinstire a lui Dumnezeu (adică religia); prin urmare, nimeni nu le contrazice, cel puțin nimeni care are cât de cât experiență în cele bisericești. Căci, dacă am încerca să înlăturăm tradițiile nescrise ale obiceiurilor, sub pretextul că nu au o mare putere, am vătăma, fără să ne dăm seama, Evanghelia în însăși părțile ei vitale și am ajunge să păstrăm numai o propovăduire mărginită la simpla denumire… Și de unde provine rânduiala întreitei afundări la Botez?… Din care Scriptură? Oare nu din această învățătură nepublicată și tainică, pe care Părinții noștri au păstrat-o?”
Canonul al VII-lea al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic:
„În ceea ce-i privește pe ereticii care se întorc la Ortodoxie… îi primim pe arieni, macedonieni,… tetradiți și apolinarieni… atunci când dau declarații scrise și anatematizează orice erezie care nu crede așa cum crede Sfânta, Soborniceasca și Apostoleasca Biserică a lui Dumnezeu, iar mai întâi sunt pecetluiți, adică unși cu Sfântul Mir, pe frunte, pe ochi, pe nări, pe gură și pe urechi; și, pecetluindu-i, spunem: «Pecetea darului Sfântului Duh». Cât despre eunomieni (o sectă a arienilor), care sunt botezați printr-o singură afundare, și montaniști… și sabelieni…, precum și toate celelalte erezii…, pe toți cei dintre aceștia care doresc să se alăture Ortodoxiei îi primim ca pe păgâni… și îi botezăm.”
Explicând de ce Sfinții Părinți ai celui de-al Doilea Sinod Ecumenic au hotărât că este îngăduit, atunci când există motive de iconomie, ca unii dintre ereticii amintiți mai sus să fie primiți prin Mirungere, iar nu prin Botez, cel mai de seamă dintre canoniștii autoritativi, Ioan Zonara, scrie: „Aceștia, așadar, nu sunt botezați din nou, deoarece, în ceea ce privește Sfântul Botez, nu se deosebesc cu nimic de noi, ci sunt obișnuiți să fie botezați exact în același chip ca și ortodocșii.” Cu privire la motivul pentru care această posibilitate nu a fost oferită „eunomienilor, care botează printr-o singură afundare”, și celorlalți eretici menționați în Canon, Zonara explică: „În ceea ce-i privește pe aceștia, precum și pe toți ceilalți eretici, Sfinții Părinți au hotărât că trebuie să fie botezați. Căci, fie că au primit Botezul, fie că nu l-au primit, ei nu l-au primit în mod corect, nici în forma și după rânduiala prescrise de Biserica Ortodoxă. De aceea, au fost socotiți ca nebotezați.” Patriarhul Teodor Balsamon al Antiohiei (anul 1203 d.Hr.), renumitul canonist, afirmă, de asemenea, că „cei botezați printr-o singură afundare trebuie să fie botezați din nou”. Ceilalți mari canoniști bizantini, Matei Vlastares (secolul al XIII-lea) și Iosif Vrienios (anul 1450 d.Hr.), au tâlcuit legea canonică referitoare la Botez și la iconomie în același fel.
Aceasta este limita canonică a întrebuințării iconomiei: [Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iconomia este îngăduită numai atât timp cât nu presupune nicio încălcare a legii.” [Citat din „Scrierile bisericești păstrate ale lui Constantin Presbiterul și Economul, dintre Economi” (ed. Societatea Economilor), vol. 1, (Atena, 1863), pp. 433-434 (și nota 1); a se vedea și Sfântul Eulogiu al Alexandriei, PG 103:953]. Dar legea Sfinților Apostoli spune că Botezul trebuie săvârșit prin trei afundări, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; prin urmare, orice abatere de la aceasta, precum botezul printr-o singură afundare, constituie un botez incomplet și o încălcare a Legii Apostolice și nu poate fi nici îngăduită, nici primită, nici măcar prin iconomie. De fapt, și limitele iconomiei au fost stabilite tot de către Sfinții Apostoli, această practică întemeindu-se pe exemplul Sfântului Apostol Pavel, care și-a pus mâinile peste cei botezați de Sfântul Ioan Botezătorul, iar aceștia au primit astfel Sfântul Duh, după cum a explicat Sfântul Timotei, Patriarhul Alexandriei, în canoanele sale. Însă Botezul lui Ioan, potrivit Sfintei Tradiții, era asemenea celui săvârșit mai târziu de Apostoli; și, după cum am văzut deja, pentru aplicarea iconomiei este necesară întreita afundare în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, căci orice altceva nu constituie Botez.
La acestea se poate adăuga mărturia consecventă a Sfinților Părinți, potrivit căreia un botez care nu este săvârșit în conformitate cu cerințele Sfintei Tradiții nu este Botez. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare ne învață:
„Fie că un om a plecat din această viață fără Botez, fie că a primit un botez căruia îi lipsește vreuna dintre cerințele Tradiției, pierderea sa este aceeași… Căci Tradiția care ne-a fost dată prin harul cel dătător de viață trebuie să rămână pentru totdeauna neștirbită. Cel care ne-a răscumpărat viața din stricăciune ne-a dat puterea înnoirii, al cărei temei este negrăit și ascuns în taină, dar care aduce sufletelor noastre o mare mântuire, astfel încât a adăuga sau a înlătura ceva înseamnă, în mod vădit, o cădere din viața cea veșnică… Prin trei afundări și tot atâtea chemări (ale fiecăreia dintre Persoanele Sfintei Treimi) se săvârșește deplin marea Taină a Botezului.” (Despre Sfântul Duh [10, 12, 15].)
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață, de asemenea: „La Botez… toate acestea se petrec deodată: moartea, îngroparea, învierea și viața. Căci, atunci când ne afundăm capetele în apă, omul cel vechi este îngropat dedesubt, ca într-un mormânt, și cufundat cu totul pentru totdeauna; apoi, când le ridicăm din nou, se ridică, la rândul său, omul cel nou. Aceasta se face de trei ori, pentru ca să înțelegi că puterea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh săvârșește toate acestea.”
„Afundarea sau cufundarea deplină a unei persoane la Botez este închipuirea morții omului celui vechi, iar ieșirea sa din apă, ca om renăscut, este închipuirea înnoirii și sfințirii unei vieți noi, după chipul Învierii. Noi nu îngropăm oamenii presărându-le pe cap o mână de pământ sau aruncând peste ei puțin pământ cu o lopățică. Nu, noi îi îngropăm cu totul, adânc în pământ. Afundarea, adică Botezul, este un lucru, iar stropirea este altul. Ele nu sunt același lucru și tocmai de aceea Sfintele Scripturi țin să ne spună că Sfântul Ioan Înaintemergătorul boteza la Enon, aproape de Salim, «pentru că erau acolo ape multe». Într-adevăr, de ce ar fi trebuit Sfântul Ioan Botezătorul sau Mântuitorul nostru să facă osteneala de a merge până la râul Iordan, dacă orice mic vas cu apă, aflat în altă parte, ar fi slujit aceluiași scop?” [Omilia 25, P.G. 59:146 (col. 151); și Omilia la Sfântul Paști, P.G. 50:437.]
Prin urmare, după cum ne povățuiește Sfântul Ioan Gură de Aur, fiecare episcop are datoria strictă de a se îngriji ca niciun credincios să nu plece din această viață fără Botez; altminteri, atât sufletul său, cât și sufletul acelui episcop sunt pierdute:
„Nu cred că mulți dintre episcopi se vor mântui, ci că mult mai mulți vor pieri; iar pricina este aceea că această slujire cere un suflet mare [și multă luare-aminte]… Nu vezi câte însușiri trebuie să aibă episcopul?… Câtă osteneală și câtă trudă presupune aceasta! Și apoi, alții săvârșesc greșeli, iar el poartă toată vina. Ca să trecem peste toate celelalte: dacă un singur suflet pleacă din această viață nebotezat, oare nu se nimicește prin aceasta însăși nădejdea lui de mântuire? Pierderea unui singur suflet [care se pierde pentru că nu a fost botezat] atrage după sine o pedeapsă pe care nicio limbă nu o poate înfățișa. Căci, dacă mântuirea acelui suflet a avut o asemenea valoare, încât Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și a pătimit atât de mult, gândește-te ce cumplită pedeapsă trebuie să aducă pierderea lui! Și dacă în viața aceasta cel care este pricina pieirii altuia este vrednic de moarte, cu atât mai mult în lumea cealaltă. Să nu-mi spui că presbiterul este vinovat sau diaconul. Vina tuturor acestora cade, în mod necesar, asupra capului celor care i-au hirotonit… Când râvnești la treapta episcopală, pune în cealaltă balanță socoteala pe care va trebui să o dai după această viață… Vreau să spun că, chiar dacă ai păcătuit, dar numai ca persoană particulară, nu vei primi o pedeapsă atât de mare, nici pe departe una asemănătoare; însă, dacă ai păcătuit ca episcop [de pildă, îngăduind unui credincios să moară nebotezat], ești pierdut.” [A III-a Omilie la Faptele Apostolilor, III.]
În consecință, Mitropolitul a săvârșit un păcat foarte mare împotriva Bisericii și împotriva acelor 180 de suflete, călcând în picioare Sfânta Tradiție și legea canonică a Bisericii prin „primirea” în rândul membrilor Bisericii a unor oameni nebotezați.
Dar, în mod necesar, acest păcat grav este îndoit; căci Mitropolitul, primindu-l pe „Arhimandritul” Mihail și slujind împreună cu el, fără nicio rânduială de primire, nu numai că a trecut cu vederea lipsa Botezului și a preoției acestuia, ci a recunoscut, în fapt, validitatea botezului său eretic, necanonic și episcopalian, săvârșit prin turnarea apei, precum și a hirotoniei sale eretice de către Patriarhia Antiohiană ecumenistă. El a slujit împreună cu un pseudo-preot al Patriarhiei Ecumenice. Aceasta este o faptă deosebit de gravă și o încălcare a Sfintelor Canoane: Canoanele 10, 45, 46, 47 și 68 ale Sfinților Apostoli; Canoanele 33, 34 și 37 ale Sinodului de la Laodiceea; Canonul 9 al Sinodului de la Cartagina; Canonul celuilalt Sinod de la Cartagina, ținut sub Sfântul Ciprian; Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare etc. Sfinții Apostoli, Părinți și Sinoade rânduiesc pedepse aspre pentru această încălcare: afurisire, caterisire etc. Mai mult, prin recunoașterea și slujirea împreună cu un preot eretic al Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul a încălcat Anatema împotriva Ecumenismului din anul 1983, rostită de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR), care îi anatematizează pe toți cei care propovăduiesc sau susțin erezia ecumenismului, ori recunosc Tainele ereticilor sau schismaticilor, sau se află în comuniune cu aceștia.
CANONUL X APOSTOLIC
Cel care se roagă împreună cu cel afurisit să fie el însuși afurisit.
CANONUL XLV APOSTOLIC
Orice episcop, presbiter sau diacon care numai se roagă împreună cu ereticii să fie oprit de la slujire; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvârșească vreo slujire în calitate de clerici, să se caterisească (adică să fie îndepărtat din treapta sa).
CANONUL XLVI APOSTOLIC
Poruncim ca orice episcop sau presbiter care a primit botezul sau jertfa ereticilor să fie caterisit; căci „ce împărtășire are Hristos cu Veliar sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?”
CANONUL XLVII APOSTOLIC
Dacă vreun episcop sau presbiter va boteza din nou pe cineva care a primit Botezul cel adevărat, sau nu va boteza pe cel care a fost pângărit de cei necredincioși, să se caterisească, pentru că își bate joc de Crucea și de moartea Domnului și nu face deosebire între preoți și pseudo-preoți.
CANONUL LXVIII APOSTOLIC
Dacă vreun episcop, presbiter sau diacon primește o a doua hirotonie de la cineva, atât el, cât și cel care l-a hirotonit să se caterisească, afară de cazul în care se dovedește că hirotonia sa a fost săvârșită de eretici. Căci cei care au fost botezați sau hirotoniți de unii ca aceștia nu pot fi nicidecum nici creștini credincioși, nici clerici.
CANONUL XXXIII DE LA LAODICEEA
Nu trebuie să ne rugăm împreună cu ereticii sau cu schismaticii.
Acuzația nr. 2: „Menținerea Părintelui Vladimir Șișkoff în funcția de Administrator al Americii de Nord, deși este dovedit în mod vădit, prin mărturiile Părintelui Dionisie și ale Părintelui Fotie, că acesta este cripto-ciprianit, un ecumenist.”
Explicație: După cum se va arăta mai pe larg mai jos, în Răspunsul la Acuzația nr. 5 a Mitropolitului Valentin, Părintele Vladimir Șișkoff a fost văzut anul trecut de către Preotul Dionisie McGowan și Diaconul Fotie Roseboro împărtășind un preot al Patriarhiei Ecumenice (Părintele Petru LaGruta) în Sfântul Altar al Bisericii sale Sfântul Nicolae din Staten Island, New York. De asemenea, după slujbă, preotul și diaconul menționați mai sus au aflat că acesta îi împărtășește în mod obișnuit pe credincioșii proveniți din Arhiepiscopia Greacă de stil nou. În seara Duminicii Tomei din anul 2004, mărturia scrisă a Preotului Dionisie și a Diaconului Fotie a fost înaintată Mitropolitului la Schitul Adormirii Maicii Domnului, unde se adunaseră clericii pentru a-l întâlni pe Mitropolit, fiind formulată totodată o acuzație oficială împotriva Părintelui Vladimir Șișkoff.
Dacă există cel puțin doi martori ai unei abateri canonice, care sunt ortodocși și nu se află deja sub vreo pedeapsă sau acuzație canonică, atunci, potrivit Canoanelor 74 și 75 apostolice, Canoanelor 27, 28 și 12 ale Sinodului de la Cartagina, Canonului al VI-lea al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic etc., este obligatorie convocarea unui tribunal bisericesc, alcătuit din numărul canonic de episcopi, pentru judecarea pricinii. Potrivit Canoanelor 10, 45, 46, 47 și 68 ale Sfinților Apostoli, Canoanelor 33, 34 și 37 ale Sinodului de la Laodiceea, Canonului 9 al Sinodului de la Cartagina etc., aceasta este o abatere deosebit de gravă, pentru care Biserica poruncește aplicarea unor pedepse aspre: caterisire, afurisire etc. Mai mult, Anatema împotriva Ecumenismului din anul 1983 îi anatematizează nu numai pe ecumeniști, ca eretici, ci și pe toți cei care se află în comuniune cu ecumeniștii, recunosc Tainele ereticilor sau schismaticilor ori cred că Biserica este sau poate fi împărțită între ortodocși și eretici sau schismatici.
Cu toate acestea, Mitropolitul a rămas nehotărât, iar apoi, după praznicul Cincizecimii și după însănătoșirea sa în urma operației pe cord, a început să refuze în mod deschis îndreptarea situației Părintelui Vladimir. Ulterior s-a aflat și i s-a adus la cunoștința Mitropolitului că Părintele Vladimir îi „binecuvântase”, de asemenea, pe credincioșii convertiți de Arhiepiscopul Grigorie să se împărtășească în bisericile ROCOR (Laurus) și ROCOR (Vitalie) [de pildă, Susanna Maklakov (care a refuzat), Vladimir și Anna Mskhiladze și Maximos Kotyarov (toți trei intrând în ROCOR (Vitalie) la sfatul Părintelui Vladimir) etc.].
Chiar și după toate aceste dezvăluiri, Mitropolitul l-a ridicat pe Părintele Vladimir la rangul de protopresbiter cu camilafcă și cruce pectorală și i-a confirmat poziția necanonică de „Administrator al Americii de Nord”. Înainte de aceasta, precum și ulterior, Părintele Vladimir a încercat și a reușit acum să aducă în ROAC mai mulți preoți și parohii cu înclinații eretice și/sau necanonice (lucru care va fi discutat mai pe larg mai jos, în Răspunsul nr. 5), făcând astfel ca această „administrare” necanonică să devină o adevărată nenorocire pentru Biserică, printr-o dublă agravare a situației. Cu toate acestea, Mitropolitul nu a convocat tribunalul bisericesc obligatoriu pentru a-l judeca pe Părintele Vladimir și nici nu l-a pedepsit în vreun fel, așa cum cer Sfintele Canoane, ci a pornit numai o prigoană aprigă și calomnioasă împotriva celui care l-a acuzat pe Părintele Vladimir. Nu întâmplător, Părintele Vladimir a fost, vreme de aproape un deceniu, unul dintre principalii susținători financiari ai Mitropolitului Valentin. Astfel, Mitropolitul a devenit, în practică, un susținător al Ecumenismului și un prigonitor al ortodocșilor care caută să apere Biserica împotriva acestuia.
Acuzația nr. 3: „După ce mi-am retras cererea ca Părintele Andrei să fie hirotonit episcop, Mitropolitul îl ia în mod necanonic. El este unul dintre monahii mei, care viețuiește în mănăstirea mea, iar răpirea lui este potrivnică Sfintelor Canoane.”
Explicație: În timpul îndelungatei perioade de convalescență a Mitropolitului, după operația de bypass coronarian cvintuplu, Arhiepiscopul Grigorie, din grijă față de Mitropolit, îi încredințase monahului său, Egumenul Andrei Maklakov, ascultarea de a-l îngriji pe Mitropolit și de a-i sluji drept traducător atât timp cât acesta urma să rămână în Colorado. Însă Mitropolitul, dovedindu-se nerecunoscător și viclean, a conceput planul de a-l lua pe Părintele Andrei de la mănăstire și de a-l da Părintelui Vladimir Șișkoff ca ajutor, urmând poate să-l hirotonească episcop la un moment dat.
Mitropolitul s-a adresat Arhiepiscopului Grigorie cu un document prin care recomanda Sinodului ca Părintele Andrei să fie făcut episcop, pentru a ajuta la administrarea ROAC în America, spunându-i să-l semneze atunci, iar dacă se răzgândea, putea oricând să-și retragă semnătura. Arhiepiscopul Grigorie a fost convins să semneze documentul, cu condiția ca Părintele Andrei, care avea o sănătate trupească foarte șubredă și fusese tuns în monahism abia de curând, având nevoie de o mai profundă formare duhovnicească, să rămână în mănăstire până când aveau să i se găsească, oriunde ar fi fost rânduit să-și păstorească eparhia, condiții de viețuire potrivite, acceptabile atât pentru Arhiepiscopul Grigorie, cât și pentru el însuși.
Cu toate acestea, la scurt timp după aceea s-a descoperit că Mitropolitul intenționa să-l trimită imediat pe Părintele Andrei în New Jersey, pentru a fi ajutorul Părintelui Vladimir, a locui în lume (în dormitorul de la etaj al casei Părintelui Vladimir), a-și găsi o slujbă laică pentru a se întreține etc. După ce chestiunea a fost reanalizată, de această dată împreună cu întreaga obște monahală, s-a hotărât că, având în vedere degradarea duhovnicească tot mai vădită a Părintelui Andrei, faptul că urma deja să viețuiască în lume și primejdiile la care era expusă sănătatea sa trupească, recomandarea trebuia retrasă. Mai mult, s-a hotărât ca, după plecarea Mitropolitului din Colorado, Părintele Andrei să se întoarcă de îndată la Schitul Adormirii Maicii Domnului.
Arhiepiscopul Grigorie i-a comunicat Mitropolitului retragerea recomandării, iar acesta a început atunci să îndrepte împotriva Arhiepiscopului Grigorie o serie de amenințări, pentru a-l sili să cedeze: retragerea tuturor distincțiilor acordate tuturor clericilor americani și demisia forțată a Arhiepiscopului Grigorie din scaunul arhiepiscopal, precum și încheierea „carierei” sale episcopale. Arhiepiscopul Grigorie a acceptat însă acest lucru și s-a oferit să demisioneze, dacă aceasta era ceea ce se cerea pentru a-și ocroti unul dintre monahi.
În acel moment, Mitropolitul și-a schimbat tactica, ceea ce l-a determinat să întocmească în grabă Ucazul nr. 114, datat 21 mai/3 iunie 2004, prin care declara că „prin hotărârea mea, spre binele Bisericii”, Părintele Andrei nu mai era preot al eparhiei Arhiepiscopului Grigorie și nici monah al Schitului Adormirii Maicii Domnului, ci se afla de acum înainte sub autoritatea Mitropolitului, care îi poruncea să se mute cât mai curând în New Jersey și să devină ajutorul Părintelui Vladimir, până la primirea unor noi dispoziții.
Mitropolitul l-a amăgit pe Părintele Andrei, făcându-l să creadă că avea această autoritate și că putea fie „să se întoarcă la mănăstirea aceea și să putrezească acolo” (după cum s-a exprimat Mitropolitul), fie să urmeze dispoziția Mitropolitului și să aibă o carieră strălucită ca episcop, conducând partea de răsărit a Americii. Din nefericire pentru sine însuși, Părintele Andrei și-a călcat făgăduințele monahale și a ales să urmeze porunca Mitropolitului, aflându-se acum în New Jersey, în neascultare față de egumenul său și de Arhiepiscopul său legitim.
Prin necanonicitatea Ucazului nr. 114, Mitropolitul se face vinovat de încălcarea următoarelor canoane: Canoanele 63 și 88 ale Sinodului de la Cartagina; Canoanele 15 și 16 ale Sfinților Apostoli; Canoanele 15 și 19 ale Sinodului de la Sardica; Canoanele 17 și 18 ale celui de-al Șaselea Sinod Ecumenic; Canoanele 3 și 7 ale Sinodului de la Antiohia; Canoanele 15 și 16 ale Primului Sinod Ecumenic; Canoanele 13 și 20 ale celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic; Canoanele 41 și 42 ale Sinodului de la Laodiceea etc., precum și Canoanele 34 și 39 apostolice.
Toate acestea arată că niciun ierarh nu poate lua sau primi un monah ori un preot din eparhia altui ierarh sau din mănăstirea unui egumen aflat sub jurisdicția altuia și nici nu-i poate îngădui să slujească fără o carte de dezlegare scrisă, prin care episcopul eparhiot să-și dea binecuvântarea pentru aceasta; de asemenea, în general, niciun Mitropolit nu poate întreprinde nimic în afara propriei eparhii fără binecuvântarea și învoirea tuturor episcopilor.
Potrivit acestor canoane, care au fost alcătuite pentru a înfrâna lăcomia episcopilor și a preoților, Mitropolitul trebuie să fie afurisit, caterisit etc., iar Părintele Andrei nu are nicio autoritate de a sluji și trebuie să fie silit să se întoarcă; dacă se împotrivește, trebuie, la rândul său, să fie afurisit, caterisit etc.
Acuzația nr. 4: „Iar cel mai important lucru, care a dus la toate cele de mai sus, este faptul că Mitropolitul Valentin, deși nu locuiește aici și nu vorbește limba, dorește să conducă America dintr-o țară străină.”
Explicație: Potrivit decretului autoritativ al Bisericii Ruse Autocefale, Ucazul nr. 362 din 7 noiembrie 1920, în cazul în care Patriarhul canonic și Administrația Bisericească Superioară încetează să mai existe sau dacă legătura cu acestea devine prea dificilă ori imposibilă, episcopilor li se poruncește fie să alcătuiască vremelnic sinoade autonome, împreună cu episcopii eparhiilor învecinate aflați în condiții asemănătoare, fie, dacă acest lucru nu este cu putință, să-și desfășoare activitatea în mod autonom, fiecare în parte, în toate cazurile potrivit autorității și îndrumării date de Sfintele Canoane, până în momentul în care un Patriarhat canonic și o Administrație Bisericească Superioară vor putea fi restabilite și vor putea judeca, confirma sau respinge și anula toate hotărârile luate între timp, care pot avea un caracter îndelungat sau chiar aproape permanent.
Potrivit Ucazului nr. 362, în situația actuală, în care Arhiepiscopul Grigorie este singurul episcop al Bisericii Ruse din America de Nord, iar toți ceilalți se află la mii de kilometri depărtare, toți fiii Bisericii Ortodoxe Ruse Autocefale care, în ceea ce-i privește, îl au drept episcop conducător pe cel mai apropiat sau mai lesne accesibil, din punctul de vedere al comodității sau al relațiilor, trebuie să se supună autorității sale episcopale.
În conformitate cu acest decret, Mitropolitul Valentin a confirmat inițial că toți cei care ceruseră de la început să se afle sub jurisdicția Arhiepiscopului Grigorie urmau să-i fie supuși acestuia și să-l pomenească, până când episcopatul local avea să se înmulțească în America de Nord și aveau să se înființeze mai multe eparhii. Cu toate acestea, fără să-și revoce înțelegerea anterioară, la propunerea Părintelui Vladimir Șișkoff, care l-a calomniat pe Arhiepiscop, prezentându-l drept incompetent, Mitropolitul Valentin a încercat să-l impună și pe Părintele Vladimir ca reprezentant al său pentru administrarea parohiilor din America de Nord, în afara statului Colorado, în contradicție directă cu Ucazul nr. 362. (Amănuntele referitoare la Ucazul nr. 362 sunt tratate mai pe larg în Răspunsul nr. 6 de mai jos.)
Acest act necanonic a dus la constituirea a două administrații paralele în America de Nord: una locală și alta străină, exercitată de la distanță. Situația a fost aproape imediat exploatată de oricine dorea să se răzvrătească împotriva hotărârilor Arhiepiscopului, să submineze disciplina bisericească etc., să fie primit în mod necanonic, să propovăduiască erezia sau să slujească împreună cu ereticii, să încalce Sfintele Canoane, să nesocotească opririle de la slujire etc. și, în general, să nu aibă nimic de-a face cu Arhiepiscopul. Mai degrabă, aceștia preferau să nu se afle sub nicio supraveghere episcopală a viețuirii lor nevrednice, întrucât singura autoritate pe care pretindeau că o recunosc era situată în Rusia, la mii de kilometri depărtare. O asemenea autoritate străină nu știa nimic despre ei sau despre situația din America și niciun episcop rus nu vorbea limba engleză, astfel încât să poată avea cu ei vreun contact cât de cât semnificativ. (Unele exemple, nu toate, ale acestei situații sunt discutate în Răspunsul nr. 5 de mai jos.)
După cum se poate vedea din lectura tuturor faptelor și documentelor prezentate în acest text, această ultimă încălcare canonică a constituit temelia și izvorul tuturor celorlalte, deoarece numai prin această abatere a fost posibilă săvârșirea tuturor celorlalte.
La data de 4/17 iunie, aceste acuzații, însoțite de dovezi suplimentare și de informații istorice care nu sunt menționate aici, din motive de concizie, au ajuns la Arhiepiscopul Teodor, la Suzdal. Până în dimineața următoare, acesta îi transmisese deja toate aceste informații Mitropolitului Valentin, care se afla atunci în Colorado Springs, Colorado.
Mitropolitul Valentin, văzându-se condamnat și aflat într-o situație dificilă, a hotărât să abată atenția de la propria persoană și să-l distrugă pe Arhiepiscop („Îi voi tăia capul”, se spune că ar fi declarat el ulterior, potrivit mai multor martori), alcătuind un șir de acuzații calomnioase împotriva Arhiepiscopului (pe care le-am respins în mod categoric mai jos).
Mitropolitul l-a declarat nevrednic de treapta episcopală, l-a pensionat în mod forțat, l-a oprit de la slujire și l-a închis în mănăstirea sa, până când Mitropolitul avea să se întoarcă în Rusia și Sinodul avea să se întrunească pentru a hotărî ce alte pedepse să-i aplice. Apoi, în drumul său de întoarcere în Rusia, Mitropolitul s-a deplasat în New Jersey, unde a încheiat și a publicat Ucazul nr. 130, pe care, deși fusese emis doar câteva săptămâni mai târziu, l-a datat în mod retroactiv 16 iunie 2004, pentru a putea pretinde că acuzațiile sale fuseseră formulate înaintea celor ale Arhiepiscopului Grigorie și, prin urmare, Arhiepiscopul Grigorie putea fi judecat de el și de Sinod fără ca acuzațiile Arhiepiscopului Grigorie să fie ascultate și fără ca Mitropolitul să fie judecat mai întâi, așa cum cer Sfintele Canoane (de pildă, Canonul 6 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic).
Cu toate acestea, Mitropolitul a făcut o greșeală fatală în Ucazul său, care dezvăluie falsitatea datării acestuia la 3/16 iunie 2004. El a făcut referire la scrisoarea de acuzare a Arhiepiscopului Grigorie adresată Sinodului la 4/17 iunie 2004. Mai bine de o săptămână mai târziu, Arhiepiscopul Grigorie a obținut o copie scrisă și certificată a Ucazului. A scris imediat o scrisoare Sinodului, adăugând în mod oficial la acuzațiile împotriva Mitropolitului și acuzația de mărturie mincinoasă și calomnie (fapte pedepsite cu caterisirea; a se vedea Canonul 25 apostolic și Canonul 6 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic).
În pofida acestui fapt, Mitropolitul Valentin s-a întors în Rusia și s-a afirmat pe internet și prin e-mail că a prezidat o ședință sinodală în cadrul căreia a prezentat acuzații împotriva Arhiepiscopului Grigorie. A urmat un e-mail care conținea procesul-verbal al ședinței, inclusiv patru acuzații calomnioase împotriva Arhiepiscopului (enumerate și respinse mai jos). Împreună cu documentul a fost transmisă și o hotărâre potrivit căreia, dacă Arhiepiscopul nu se pocăia sau nu se apăra în termen de o săptămână, urma să fie îndepărtat din comuniunea ROAC și, chiar dacă s-ar fi pocăit, avea să fie luată o hotărâre separată cu privire la statutul său viitor în Biserică, în calitate de episcop [adică, caterisirea].
Arhiepiscopul Grigorie și-a comunicat protestul către Suzdal, arătând că procedura îndreptată împotriva sa era necanonică sub toate aspectele, după cum urmează: (1) acuzațiile anterioare ale Arhiepiscopului Grigorie împotriva Mitropolitului fuseseră ignorate; (2) Mitropolitul, care era acuzatorul său, era totodată și judecătorul Arhiepiscopului; și (3) Arhiepiscopul Grigorie fusese judecat fără un tribunal bisericesc etc.
Fără a primi vreun răspuns, următorul e-mail anunța că, pentru acuzațiile menționate anterior și pentru alte acuzații noi (respinse mai jos), fusese îndepărtat din comuniunea ROAC și lăsat la judecata lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, atunci când Arhiepiscopul a scris pentru a solicita ca niște copii ale hotărârilor, purtând semnăturile episcopilor despre care se afirma că participaseră la ședință, să-i fie trimise prin fax și prin poștă, întrucât nu primise decât o versiune în text simplu a hotărârilor, transmisă prin e-mail, nu a primit niciun răspuns. Refuzul de a trimite o înștiințare oficială, semnată, pune sub semnul întrebării însăși validitatea hotărârilor. Oricum ar sta lucrurile, iată în continuare respingerea categorică a ridicolelor și calomnioaselor acuzații care ne-au fost trimise recent, din nou prin e-mail, sub forma unor „Protocoale” ale Sinodului.
A se vedea, de asemenea, Dezmințiri.