Termenul monofizit se referă la o „familie” de erezii care au luat naștere în secolele al V-lea și al VI-lea d.Hr. și care mărturisesc o singură fire, o singură voie și o singură lucrare, iar nu două firi, două voințe și două lucrări unite, dar distincte, în Unica Persoană a lui Hristos, așa cum Biserica a mărturisit dintotdeauna, încă de la începuturile sale.
Probabil că este necesar să lămurim termenii de „fire” și „persoană”. Pe scurt, prin „fire” înțelegem ceea ce este un lucru, adică substanța, forma, puterile și însușirile sale; în vreme ce prin „persoană” înțelegem cine este cineva, adică subiectul individual, de sine stătător și conștient de sine, în care subzistă firea, având relații proprii și unice cu celelalte persoane, prin care se deosebește în mod limpede de toate celelalte (din cine s-a născut, cu cine s-a căsătorit, al cui tată este ș.a.m.d.).
De pildă, noi toți avem firea omenească primită de la Adam, însă persoana mea se deosebește de fiecare altă persoană de pe pământ.
În noțiunea de fire omenească se cuprind puterea cugetării raționale proprii omului, puterea voinței de a voi cele ce îi stau în putere să le împlinească, puterea de a săvârși faptele omenești, inclusiv capacitatea de a pătimi și de a suferi ș.a.m.d. În noțiunea de persoană aflăm subiectul concret care determină felul în care aceste puteri firești, proprii firii sale, sunt puse în lucrare; cu alte cuvinte, modul în care puterea cugetării omenești, puterea voinței omenești și puterea lucrării omenești sunt întrebuințate într-o anumită împrejurare. Înțelegerea deosebirii dintre fire și persoană este esențială pentru înțelegerea rătăcirii monofizitismului.
Monofizitismul reprezintă o reacție împotriva ereziei nestoriene de mai înainte și, ca să spunem astfel, cealaltă față a aceleiași monede. Ambele erezii susțin că firea și persoana sunt unul și același lucru. Prin urmare, adepții lor au afirmat că trebuie să fii fie monofizit, fie nestorian; adică Hristos ar trebui să fie ori două persoane asociate, dar separate, având două firi (nestorianismul), ori o singură persoană compozită, având o singură fire nouă, compozită (monofizitismul). Astfel, El nu ar mai avea nici firea lui Dumnezeu-Tatăl, nici firea omenească, ci o fire nouă, alcătuită din însușiri potrivnice și contradictorii ale amândurora.
De pildă, potrivit acestei învățături, una și aceeași fire ar fi și pătimitoare, și nepătimitoare; ar fi și muritoare, și incapabilă de moarte. Astfel, Dumnezeirea cea nemuritoare ar fi pătimit, ar fi fost străpunsă și ar fi murit; sau, dimpotrivă, Patima lui Hristos cu trupul ar fi fost doar o nălucire asemenea unei fantome, după cum și Învierea Sa ar fi fost tot o simplă aparență.
Această din urmă erezie, monofizitismul, care tăgăduiește astfel realitatea mântuirii noastre, a apărut cu doi ani înainte de cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon. Cei 630 de Sfinți Părinți ortodocși, episcopi, egumeni și preoți, au osândit-o atunci prin anatema, împreună cu toți cei care o urmează.
La Calcedon, Sfinții Părinți ortodocși au mărturisit că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, adică a luat trup (fire omenească), și a pătimit cu trupul. Cu alte cuvinte, Hristos a pătimit în firea Sa omenească, iar nu în Dumnezeirea Sa, în acea fire pe care a unit-o cu Persoana Sa dumnezeiască și care, împreună cu firea dumnezeiască a lui Hristos, este unită într-o „unire fără schimbare, fără amestecare, fără despărțire și fără împărțire” — „două firi într-o singură Persoană”.
Astăzi, „familia” monofizită a acestor grupări religioase se numește pe sine prin următoarele denumiri, însușindu-și în mod neîndreptățit numele de „ortodox”, care a însemnat întotdeauna „dreptslăvitor” sau „de dreaptă credință”:
1. „Biserica Ortodoxă Armeană” – Cei mai mulți dintre armeni l-au urmat pe Eutihie al Constantinopolului (secolul al V-lea), cel care a dat naștere ereziei monofizite.
2. „Biserica Ortodoxă Coptă” – Cei mai mulți dintre copți, grup lingvistic din Egipt, l-au urmat pe Dioscor al Alexandriei (secolul al V-lea), care, de asemenea, l-a sprijinit pe Eutihie.
3. „Biserica Ortodoxă Iacobită Siriană” – O parte dintre sirieni și alți arabi l-au urmat pe Sever al Antiohiei (secolul al VI-lea), iar mai apoi pe unul dintre urmașii acestuia, numit Iacob. Sever s-a îndepărtat chiar și de ceilalți monofiziți, afirmând că nu are o importanță hotărâtoare dacă cineva spune „o fire” sau „două firi”, atâta vreme cât mărturisește o singură voie și o singură lucrare firească — ceea ce, în esență, înseamnă tot credința într-o „singură fire”.
4. „Biserica Ortodoxă Malabareză” – O ramură indiană desprinsă din gruparea iacobită.
5. „Biserica Ortodoxă Etiopiană” – O parte dintre etiopieni l-au urmat pe Dioscor și pe copți.
Acestea sunt principalele ramuri ale monofizitismului, deși este posibil să fi omis câteva grupări mai mici.
Deși aceste denumiri au un caracter etnic bine definit, trebuie înțeles că nu toți armenii, sirienii, copții, etiopienii și ceilalți au urmat aceste grupări socotite eretice, ci unii au rămas în sânul mai larg al Bisericii Universale, Sobornicești și Dreptslăvitoare, unicul Trup bisericesc cu caracter universal, care nu are o identitate etnică anume.
Aceștia s-au numit pur și simplu „ortodocși”, „ortodocși sobornicești” sau „ortodocși răsăriteni”, această ultimă denumire fiind folosită în contextul apostaziei ulterioare a Patriarhului apusean, adică a Episcopului Romei, petrecută în anul 1054 d.Hr. (a se vedea și articolul despre romano-catolicism).