Prin iudaism nu înțelegem religia Vechiului Testament, propovăduită de Sfinții Prooroci, care trăiau în așteptarea lui Hristos și a Noului Testament și care, de fapt, era forma mai puțin luminoasă și umbra creștinismului; ci ne referim la secta fariseilor-rabini, pe care Domnul nostru a mustrat-o cu atâta asprime, arătând că este de la diavolul și despre care paginile Noului Testament consemnează că a uneltit pentru a-și amăgi propriii adepți și pentru a-L nimici pe adevăratul Mesia și Biserica abia născută, socotindu-le rivali și potrivnici de urât ai planurilor lor. Relatarea Noului Testament se încheie cu încercarea acestora de a-i determina pe dregătorii romani să-l osândească la moarte pe Sfântul Apostol Pavel fără nicio pricină, întocmai cum făcuseră și cu Domnul nostru Iisus Hristos; însă ura lor față de creștinism și față de Domnul nostru, precum și lucrarea lor împotriva acestora, nu s-au sfârșit atunci.
După două răscoale foarte sângeroase și lipsite de izbândă împotriva stăpânirii romane, care s-au încheiat cu nimicirea Ierusalimului și a Templului, precum și cu izgonirea lor din Iudeea, fariseii-rabini supraviețuitori au întemeiat, împreună cu confrații lor rabini din Babilon, o cârmuire internațională asupra diasporei evreiești și au codificat tradițiile lor lipsite de Dumnezeu într-o nouă lege pentru acea parte a poporului evreu care apostaziase și nu-L primise pe Hristos. O parte a acestei legi (numită astăzi Talmudul) a fost făcută cunoscută coreligionarilor lor de parte bărbătească (dar niciodată în întregime celor din afară), iar o altă parte (numită astăzi Cabala) a rămas taina prețuită și păstrată numai de rabini și de anumiți inițiați de parte bărbătească; femeile și tinerii au fost însă excluși de la această învățătură și supuși pur și simplu stăpânirii stricte a bărbaților mai în vârstă și a rabinilor.
Partea codificată și publicată a tradiției orale a bătrânilor farisei (învățăturile mincinoase și practicile nelegiuite ale sectei lor, dintre care câteva sunt menționate în mod expres sau aluziv în Noul Testament și care sunt osândite și în Vechiul Testament) constă în: (1) tradiții care înlătură necesitatea împlinirii legilor morale sau a celor mai multe dintre legile ceremoniale ale Proorocilor și susțin că orice lucru, inclusiv apostazia fățarnică, îi este îngăduit unui evreu, atât timp cât nu aduce vătămare poporului evreu și aduce folos măcar unui evreu; neevreii sau „goimii” („vitele”) fiind coborâți la o stare inferioară sau chiar subumană, întrucât sunt descriși drept urmași de sânge amestecat ai Evei și ai șarpelui-diavol, în vreme ce evreii sunt considerați suflete curate, având în sine un element dumnezeiesc și fiind meniți să stăpânească universul; (2) reguli privitoare la diferite îndeletniciri, îndeosebi la comerț și la activitățile bancare (camătă), precum și la modul de a înșela și de a-i domina pe neevrei; (3) o îmbinare de rituri și învățături păgâne deghizate cu grijă, precum fatalismul, panenteismul, astrologia, reguli pentru invocarea și folosirea demonilor, cosmologia și experiențele gnostice, tot felul de vrăjitorii, jertfe de sânge omenesc, povești sodomice și pornografice, precum și glume, batjocuri și preamărirea de sine a rabinilor în detrimentul lui Dumnezeu (de pildă, rabinii Îl înfrâng pe Dumnezeu în dispută, iar El îi laudă pentru îndărătnicia și viclenia lor, în vreme ce aceștia își fac propriile hotărâri mai autoritative decât legea Lui), cea mai josnică defăimare și batjocorire a tuturor femeilor și adorarea de sine a bărbatului evreu; și, în cele din urmă, (4) relatări calomnioase și batjocoritoare despre Sfinții Vechiului Testament, înfățișați ca dascăli ai vrăjitoriei și ai imoralității, relatări batjocoritoare despre felul în care i-au ucis pe Apostolii lui Hristos, precum și relatări și mai numeroase și mai calomnioase, potrivit cărora Hristos L-ar fi lepădat pe Moise, ar fi dus poporul la idolatrie și imoralitate, Și-ar fi săvârșit toate minunile și Învierea prin puternice vrăjitorii egiptene și evreiești, ar fi fost înfrânt într-o luptă magică aeriană de către un rabin, este acum chinuit în iad, precum și nenumărate alte învățături abominabile, care au dus la crime de o amploare de nedescris și, de asemenea, la izbucniri ocazionale de violență și discriminare antievreiască de-a lungul veacurilor.
Temelia teologică esențială a iudaismului, înfățișată mai limpede în Cabala, este concepția panenteistă potrivit căreia Dumnezeu este o simplă forță vitală, omniprezentă, a existenței, temeiul întregii ființări, din care Omul sau, mai exact, Omul evreu, ar fi cea mai curată emanație și reprezentare, stăpânul originar al universului, care, prin întrebuințarea greșită a propriilor puteri, a căzut în întuneric și înaintează din nou spre stăpânire (unitatea originară, unindu-le pe toate sub sine) prin redobândirea cunoașterii întrebuințării corecte a puterilor universului (științifice, ritualice, magice etc.) și prin reunirea tuturor ființelor sub sine. Din rădăcina acestei organizații și învățături, care se autodefinește drept „Ortodoxie” iudaică, au luat naștere mai multe grupări derivate ulterioare, care păstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, aceeași moștenire fariseică. Dintre grupările exclusiv iudaice fac parte: caraiții, sabatienii, frankiștii, spinozienii, reformații, conservatorii și reconstrucționiștii.