PRIMATUL între Bisericile Ortodoxe este deținut de către Biserica Noii Rome, Constantinopol, condusă de un Patriarh ce poartă titlul de Ecumenic, fiind, prin urmare, numită și ea Patriarhia Ecumenică, ce și-a atins apogeul dezvoltării teritoriale la sfârșitul celui de-al 18-lea veac. La acea vreme, cuprindea întreaga Asie Mică, întreaga Peninsulă Balcanică (cu excepția Muntenegrului), împreună cu insulele adiacente, căci celelalte Biserici independente din Peninsulă fuseseră desființate și deveniseră parte a Patriarhiei Ecumenice.
Patriarhul Ecumenic a primit din partea Sultanului Turc, chiar înainte de cucerirea Constantinopolului de către turci, titlul de Millet Baș, adică cap al norodului, și a fost socotit căpetenia întregii populații ortodoxe a Imperiului Otoman.
Totuși, acest fapt n-a împiedicat guvernarea turcă să înlăture patriarhii după voia proprie și să convoace noi alegeri, strângând și o taxă mare din partea patriarhului nou ales. Se pare că acest din urmă fapt a avut o mare însemnătate în schimbarea patriarhilor de către turci, și, prin urmare, se întâmpla adesea ca aceștia să îngăduie iarăși pe Tron un patriarh pe care-l înlăturaseră, după moartea unuia sau mai multora dintre succesorii săi. Astfel, numeroși patriarhi au ocupat scaunul de mai multe ori, și fiecare întronizare era însoțită de colectarea de către turci a unei taxe speciale.
Pentru a strânge suma care trebuia plătită la suirea sa pe Tron, patriarhul făcea o colectă de la mitropoliții supuși lui, iar ei, la rândul lor, strângeau de la clerul ce le era subordonat. Această manieră de a strânge fonduri și-a lăsat amprenta asupra întregii orânduieli a vieții Patriarhatului. De asemenea, în Patriarhie exista, în chip vădit, și „Marea Idee” a grecilor, adică încercarea de a reconstitui Bizanțul, la început într-un sens cultural, dar mai apoi și întrunul politic. Din această pricină, în toate funcțiile importante au fost desemnați oameni loiali acestei idei, în mare parte greci din acea zonă a Constantinopolului numită Fanar, unde se afla situată și Patriarhia. Aproape întotdeauna scaunele episcopale erau ocupate de greci, deși în Peninsula Balcanică populația era preponderent slavă.
La începutul secolului al 19-lea a început o mișcare de dezrobire în rândul popoarelor balcanice, care tânjeau să se elibereze de sub autoritatea turcilor. Atunci au răsărit statele Serbiei, Greciei, României și Bulgariei, la început semi-independente, iar apoi pe deplin independente de Turcia. În paralel s-a purces și la formarea de noi Biserici Locale, separate de Patriarhia Ecumenică. Chiar dacă nu erau de acord, Patriarhii Ecumenici au îngăduit, sub influența împrejurărilor, autonomia Bisericilor din regatele vasale, iar mai apoi au recunoscut independența totală a Bisericilor din Serbia, Grecia și România. Doar chestiunea bulgară a fost una complicată, pe de o parte din pricina lipsei de răbdare a bulgarilor, care nu-și dobândiseră încă independența politică, și, pe de altă parte, datorită inflexibilității grecilor.
Declarația unilaterală de autocefalie a bulgarilor, pe baza unui firman al Sultanului, nu a fost recunoscută de către Patriarhie, și într-o serie de eparhii s-a înființat în paralel o ierarhie.
Hotarele Bisericilor nou-formate coincideau cu granițele noilor state ce creșteau în continuu, în dauna Turciei, dobândind astfel noi eparhii de la Patriarhie. Totuși, în 1912, când a început Războiul Balcanic, Patriarhia Ecumenică avea aproape 70 de mitropolii și câteva episcopii.
Războiul din 1912-1913 a smuls Turciei o parte semnificativă din Peninsula Balcanică, cuprinzând mari centre spirituale precum Salonicul și Athosul. Marele Război din 1914-1918 a lipsit, pentru o vreme, Turcia de întreaga Tracie și de coasta Asiei Mici, cu orașul Smirna, ce au fost pierdute ulterior de Grecia, în 1922, după marșul neizbutit al grecilor către Constantinopol.
În aceste împrejurări, Patriarhul Ecumenic nu putea îngădui cu aceeași ușurință ieșirea de sub autoritatea sa a eparhiilor ce fuseseră smulse Turciei, precum făcuse mai înainte. Era vorba, deja, de anumite locuri ce se găseau din vechime sub autoritatea duhovnicească a Constantinopolului. Totuși, Patriarhul Ecumenic a recunoscut în 1922 anexarea la Biserica Sârbă a tuturor zonelor aflate în interiorul granițelor Iugoslaviei; a încuviințat includerea în Biserica Greciei a unui număr de eparhii din Statul Grec, păstrându-și, însă, jurisdicția asupra Athosului; și, în 1937, a recunoscut chiar și autocefalia micii Biserici Albaneze, pe care inițial nu o acceptase.
Hotarele Patriarhiei Ecumenice și numărul eparhiilor sale au scăzut semnificativ. În același timp, Patriarhia Ecumenică a pierdut, în fapt, și Asia Mică, deși aceasta a rămas sub jurisdicția ei. Conform tratatului de pace dintre Grecia și Turcia, din 1923, a avut loc un schimb de populații între aceste puteri, astfel că întreaga populație greacă a Asiei Mici a fost silită să se stabilească în Grecia. Orașe străvechi, având odată o mare însemnătate în chestiunile ecleziastice, pline de slavă în istoria Bisericii, au rămas fără nici un locuitor de credință ortodoxă. În același timp, Patriarhul Ecumenic și-a pierdut importanța politică din Turcia, căci Kemal Pașa l-a lipsit de titlul său de cap al norodului. Concret, în momentul actual, sub Patriarhul Ecumenic se găsesc cinci eparhii din interiorul granițelor Turciei, la care se adaugă, în Grecia, Athosul și locurile înconjurătoare.
Patriarhul este împiedicat chiar și de la exercitarea drepturilor sale de netăgăduit, ce privesc conducerea bisericii din granițele Turciei, unde este socotit ca fiind un supus turc obișnuit, găsindu-se și sub supravegherea guvernului.
Guvernul turc, care intervine în toate aspectele vieții cetățenilor săi, i-a îngăduit, ca un privilegiu deosebit (precum și Patriarhului armean), să poarte păr lung, [barbă] și veșmânt preoțesc, acestea fiind interzise restului clerului. Patriarhul nu are drept de liberă ieșire din Turcia, iar, în ultima vreme, guvernul este și mai stăruitor în demersurile sale de a-l muta în noua capitală Ankara (vechea Ancira), unde nu se mai găsesc acum creștini ortodocși, dar unde este concentrată administrația împreună cu toate ramurile vieții guvernamentale.
O astfel de înjosire exterioară a arhiereului orașului Sfântului Constantin, ce era odată capitala ecumenei, nu a clintit câtuși de puțin închinăciunea dată de către creștinii ortodocși, care cinstesc Scaunul Sfinților [Ioan] Gură de Aur și Grigorie Teologul. De la înălțimea acestui Scaun, urmașul Sfinților Ioan și Grigorie putea călăuzi duhovnicește întreaga lume ortodoxă, numai de ar avut tăria acestora în apărarea dreptății și a adevărului, și vederile largi ale recentului Patriarh Ioachim al III-lea. Însă, la declinul general al Patriarhiei Ecumenice, s-a adăugat direcția activității sale de după Marele Război [întâi mondial, n.t.]. Patriarhia Ecumenică a dorit să compenseze pierderea eparhiilor care i-au părăsit jurisdicția, și, prin aceasta, pierderea importanței politice din interiorul granițelor Turciei, prin supunerea unor regiuni unde nu exista până acum o ierarhie Ortodoxă, precum și a Bisericilor acelor state al căror guvern nu este unul ortodox. Astfel, la 5 aprilie 1922, Patriarhul Meletie a desemnat un exarh al Europei Apusene și Centrale, cu titlul de Mitropolit al Tiatirei, având reședința la Londra; la 4 martie 1923, același patriarh l-a consacrat pe arhimandritul ceh Savatie ca Arhiepiscop al Pragăi și al întregii Cehoslovacii; la 15 aprilie 1924, a fost întemeiată o mitropolie a Ungariei și a întregii Europe Centrale, cu scaunul la Budapesta, deși acolo se găsea deja un episcop sârb. În America a fost întemeiată o arhiepiscopie sub Scaunul Ecumenic; apoi, în 1924, a fost întemeiată o eparhie în Australia, cu scaunul la Sidney. În 1938, India a fost subordonată Arhiepiscopului Australiei. În același timp, s-a purces la supunerea unor părți despărțite de Biserica Ortodoxă Rusă, care au fost rupte din Rusia. Astfel, la 9 iunie 1923, Patriarhul Ecumenic a primit sub jurisdicția sa eparhia Finlandei, ca Biserică Finlandeză autonomă; la 23 august 1923, Biserica Estoniană a fost supusă asemănător; la 13 noiembrie 1924, patriarhul Grigorie al VII-lea a recunoscut autocefalia Bisericii Poloneze sub supravegherea Patriarhiei Ecumenice – adică, mai degrabă,autonomia acesteia. În martie 1936, Patriarhul Ecumenic a primit sub jurisdicția sa Lituania. Nelimitându-se la primirea sub omoforul său a unor Biserici din regiunile ieșite în afara granițelor Rusiei, patriarhul Fotie l-a primit și pe Mitropolitul Evloghie, din Europa Apuseană, împreună cu parohiile ce-i erau subordonate, iar la 28 februarie 1937, un arhiepiscop al jurisdicției Patriarhului Ecumenic din America l-a consacrat episcop pe Theodor-Bogdan Șpilko, pentru o Biserică Ucraineană în America de Nord. Astfel, Patriarhul Ecumenic a devenit cu adevărat „ecumenic” [a toată lumea, n.t.], prin mărimea teritoriului care îi este, teoretic, supus. Aproape întregul glob pământesc, în afara micilor teritorii ale celor trei Patriarhii și de cel al Rusiei Sovietice, intră în alcătuirea Patriarhiei Ecumenice, potrivit concepției conducătorilor ei. Sporindu-și fără de măsura dorința de a-și supune părți ale Rusiei, Patriarhii Constantinopolului au început chiar să declare ca fiind necanonică anexarea Kievului la Patriarhia Moscovei, și că fosta Mitropolie a Kievului, din sudul Rusiei, ar trebui să fie supusă Tronului Constantinopolului.
Un asemenea punct de vedere nu este doar exprimat vădit în Tomos-ul din 13 noiembrie 1924, în conjunctura despărțirii Bisericii Poloneze, dar este și promovat destul de temeinic de către Patriarhi. Astfel, vicarul mitropolitului Evloghie din Paris, care a fost consacrat cu încuviințarea Patriarhului Ecumenic, și-a luat titlul de Chersonezul; adică Chersonul, acum teritoriu al Rusiei, este supus Patriarhului Ecumenic. Următorul pas logic pentru Patriarhia Ecumenică ar fi să declare întreaga Rusie ca fiind sub jurisdicția Constantinopolului.
Oricum, nici puterea spirituală actuală și nici chiar hotarele de autoritate prezente nu corespund, nici pe departe, unei asemenea măriri de sine a Constantinopolului. Să nu mai pomenim faptul că, aproape peste tot, autoritatea Patriarhului este destul de iluzorie și constă, în mare măsură, în confirmarea episcopilor care au fost aleși în felurite locuri sau în trimiterea unor [episcopi] de la Constantinopol; multe ținuturi pe care Constantinopolul le socotește a-i fi supuse nu au nici un fel de turmă [enoriași, n.t.] sub omofor.
Autoritatea morală a Patriarhilor Constantinopolului a coborât, în chip asemănător, foarte jos, din pricina inconsecvenței lor extreme în chestiunile ecleziastice. Astfel, patriarhul Meletie al IV-lea a organizat un „Congres Pan-Ortodox”, cu reprezentanți a diferite biserici, ce a decretat introducerea Noului Calendar. Aceasta hotărâre, recunoscută doar de o parte a Bisericii, a introdus o schismă înfricoșătoare în rândul creștinilor ortodocși. Patriarhul Grigorie al VII-lea a recunoscut hotărârile sinodului „Bisericii Vii”, privind depunerea patriarhului Tihon, cel pe care, nu cu mult înainte, Sinodul de la Constantinopol îl declarase „Mărturisitor”, iar apoi a intrat în comuniune cu „renovaționiștii” din Rusia, fapt ce continuă până astăzi.
Concluzionând, Patriarhia Ecumenică, în teorie cuprinzând aproape întreaga lume și de fapt întinzându-și autoritatea doar asupra câtorva eparhii, iar în alte locuri purtând doar o supraveghere superficială, distantă, și primind anumite venituri pentru aceasta; prigonită de guvernare, acasă, și nesusținută de nici o autoritate guvernamentală, în afară; pierzându-și însemnătatea de stâlp al adevărului și devenind ea însăși o sursă de dezbinare, fiind, în același timp, posedată de o imensă dragoste de putere – reprezintă un spectacol jalnic care aduce aminte de cele mai rele perioade din istoria Scaunului Constantinopolului.
The Orthodox Word
Vol. 8, Nr. 4 (45) iulie-august, 1972
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.