Prima scrisoare a Arhiepiscopului Antonie Hrapovițki către Robert H. Gardiner
În decembrie trecut, am avut onoarea de a primi o întrebare de la „Conferința Americană pentru Unitatea Bisericii„ cu privire la subiectul care o interesează și abia astăzi, la mijlocul lunii ianuarie, am putut începe răspunsul la întrebarea trimisă, întrucât sunt mereu presat de o multitudine de chestiuni necesare.
Nu știu dacă punctul meu de vedere asupra întrebării puse este pe placul onorabilei societăți de reconciliere, dar pot să promit cu o inimă curată că voi răspunde, în primul rând, cu deplină sinceritate și, în al doilea rând, cu bunăvoință sinceră și respect pentru cei care pun această întrebare.
În plus, trebuie să recunosc că, neavând cunoștințe de limba engleză, nu am reușit să mă familiarizez cu conținutul broșurilor care mi-au fost trimise, dar nu voi amâna răspunsul meu până la momentul primirii traducerilor acestora, deoarece mă tem să nu-mi pierd din nou speranța, pentru mult timp [de acum încolo], de a obține o seară liberă, sau, mai precis, o noapte liberă, pentru a da o explicație asupra convingerilor mele pe această temă – convingeri ce s-au dezvoltat ca urmare a strădaniei mele continue de a renunța la orice sentimente personale și de a adopta, în schimb, în totalitate, învățătura Sfintei Biserici, pe care și sper să o expun în această scrisoare. Din nefericire, predecesorii mei ruși care s-au ocupat de această problemă nu au fost atât de preocupați de această modalitate de gândire. Mai degrabă, ei au cedat [ceva] din Ortodoxia lor în fața marelui și onorabilului sentiment de dragoste frățească nemijlocită. Dar tocmai din această cauză chestiunea unității nu a avansat nici măcar un singur pas în toată perioada sa de o jumătate de secol, iar cel mai apreciabil sentiment de dragoste frățească devine nerealizabil de ambele părți dacă nu vom lua în considerare acea amabilitate reciprocă, fără îndoială sinceră, cu care reprezentanții diferitelor tradiții de credință în general, și în special cei ai Bisericii Anglicane, s-au întâlnit cu cei ai Bisericii Ortodoxe. Aceste relații de prietenie, foarte plăcute Mântuitorului nostru, nu pot fi însă considerate în sine ca pași către unitatea canonică, întrucât nu ura ne desparte, ci faptul că aparținem unor tradiții de credință diferite și Biserici diferite.
Dragostea, bunăvoința și sinceritatea sunt, la rândul lor, obligatorii pentru un creștin față de evrei, musulmani și păgâni – ca să nu mai vorbim de cei care cred în Sfintele Evanghelii și în dumnezeirea lui Iisus Hristos. În orice caz, eșecul de cincizeci de ani al tratativelor dintre Biserica Ortodoxă și cea Episcopală (tratative pașnice și lipsite de orice fanatism), ne obligă să tragem concluzia incontestabilă că acest demers nu a fost gestionat în maniera corectă.
Dar vom începe examinarea acestui punct cu acea poziție a ambelor părți care nu provoacă nicio îndoială și trebuie întotdeauna menținută atunci când discutăm diversele opinii dintre Bisericile Romano-Catolică, Anglicană, Vetero-Catolică și Ortodoxă. Mă refer la poziția sau teza conform căreia noi toți acceptăm acea Biserică și pe acelea dintre credințele Ei care au fost susținute în unanimitate înaintea lui Fotie și Nicolae, sau mai precis, credința și hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice.
Printre adevărurile acestei credințe străvechi se numără unul care este neglijat în mod constant de teologii onorabili ai diferitelor tradiții de credință (inclusiv cei ortodocși) atunci când chestiuni privitoare la întrebările despre „unitatea Bisericii” au fost supuse discuțiilor și, ceea ce este mai uimitor, acest adevăr a fost trecut în tăcere la înfințarea Uniației Latine, când aceasta a fost introdusă în Mica noastră Rusie (Ucraina de astăzi – n.trad.) la sfârșitul secolului al XVI-lea și, dacă nu mă înșel, și în Florența la sfârșitul secolului al XV-lea. Între timp, acest adevăr nu a fost niciodată contestat de teologii ortodocși ai Bisericii antice, ba a fost chiar și convingerea inalienabilă a tuturor ereticilor antici, astfel încât, atât Sfânta Biserică, cât și societățile eretice și-au păstrat existența pe baza acestui adevăr. A fost respins pentru prima dată de fondatorii Reformei în secolul al XVI-lea.
Ne putem imagina cât de important este ca acest adevăr să fie susținut de noi, care am convenit să ne bazăm pe credința Bisericii străvechi, odată ce el este atât de profund pătruns de această dogmă, împotriva căreia chiar și ereticii, deși respingând cele mai importante dogme creștine referitoare la Treime și la întrupare, nu au îndrăznit să ridice acestui adevăr nicio obiecție. Cel mai probabil, vrednicii mei cititori au ghicit deja că mă refer nu la a opta (filioque) ci la a noua secțiune a Crezului de la Niceea [„Una, Sfântă, Catolică (Sobornicească) și Apostolică Biserică”]. Este cu atât mai remarcabil prin aceea că deși nu a fost contestat de eretici, a fost totuși introdus în cele mai vechi crezuri, unde a opta secțiune a Crezului nostru actual este exprimată doar prin două cuvinte. Acest lucru le-a fost subliniat Vetero-Catolicilor doar de către prietenul meu, Arhiepiscopul Serghie al Finlandei, în (publicația – n.trad.) Țerkovnîi Vestnik.
Rog cititorul să noteze că deocamdată nu mă bazez pe niciun temei confesional [anume] și că afirmațiile de mai sus, precum și orice alte gânduri ulterioare, nu exprimă o credință în mod special ortodoxă, ci ar trebui să fie parte a moștenirii [comune a] adepților tuturor Bisericilor anterioare epocii luterane, adică cea ortodoxă, romano-catolică, ariană, monofizită, armeană și nestoriană și chiar a tuturor sectelor antice mai mici și mai mari care au dispărut fără urmă.
++++++++++
Îmi continui scrisul pe 18 februarie, când o boală a gâtului mă împiedică să slujesc și să primesc petiționari. Pe parcursul lunii trecute, o anumită persoană amabilă mi-a tradus din engleză [în rusă] broșurile care mi-au fost trimise.
Mai sus mă refeream la dogma Bisericii. Mă refer la faptul că darurile pline de Har ale Duhului Sfânt, darurile Răscumpărării, nu sunt făgăduite celor ce țin doar credința cunoscută, ci celor care aparțin Bisericii. Cine nu ascultă de Ea nu are nici un avantaj față de necredincioși: “iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș.” (Mt. 18:17). Observați că aceeași tristă soartă îi amenință atât pe cei ce cred împotriva Bisericii, cât și pe cei care, fără a încălca adevărurile de credință, nu ascultă de Biserică. Anatema Bisericii, pe cei excomunicați de la Ea, precum și pe cei stăruitori în păcat, sau chiar pe cei care au păcătuit din slăbiciune, simulând lepădarea de Hristos, sau pe așa-zișii libellatici, toți aceștia fiind neascultători, îi scoate afară din turma mântuitoare a lui Hristos, turmă ce rămâne în plenitudinea sa anterioară, indiferent de numărul celor credincioși sau de numărul celor căzuți în schismă sau erezie, chiar dacă numărul acestora din urmă îl depășește semnificativ pe cel al credincioșilor, așa cum a fost și pe vremea arienilor, monoteliților sau a iconoclaștilor.
Biserica Ortodoxă mereu a predanisit, prin buzele Sfinților Părinți și prin Canoanele formulate la Sinoadele Ecumenice, că în afara Ei nu există nicio interacțiune cu viața harică în Hristos și că darurile Sale sunt primite în Ea, iar în afara Ei nu există nici Episcopi, nici Preoți și nici Sfinte Taine. Iată ce spune Canonul 66 al Sinodului de la Cartagina:
„Fie ca donatiștii, după anatemizarea greșelii lor și primind punerea mâinilor, să fie primiți în Biserica cea Una, care, după cum s-a spus, este o porumbiță, singura mamă a creștinilor și în care toate cele veșnice și de viață dătătoare Taine sunt primite spre mântuire, în timp ce cei care rămân în erezie sunt supuși unei mari condamnări și osânde. Ceea ce i-ar fi condus mai strălucitor în viața veșnică în adevăr devine pentru ei mai întunecător și condamnator.”
Același lucru se spune și în Epistola canonică a Sfântului Vasile cel Mare în Canonul I: “Iar catarii să fie numărați și ei printre schismatici. Cu toate acestea au hotărât cei din vechime – mă refer la cei de pe lângă Ciprian și la Firmilian al nostru, ca toți aceștia să fie supuși unei singure decizii, catarii, encratiții, idroparastații si apotactiții, deoarece începutul dezbinării a fost făcut printr-o schismă. Iar cei care s-au lepădat de Biserică nu mai aveau harul Duhului Sfânt asupra lor, fiindcă a încetat împărtășirea prin faptul că a fost întreruptă succesiunea. Chiar dacă cei dintâi care s-au îndepărtat aveau într-adevăr hirotoniile de la Părinți și aveau și harul duhovnicesc prin punerea mâinilor acelora. Dar cei care s-au dezbinat, fiindcă au devenit laici, nu aveau putere nici să boteze, nici să hirotonească, nici nu puteau să dea altora harul Duhului Sfânt, din care ei căzuseră. De aceea, s-a poruncit ca cei botezați de către ei, ca de către niște laici, după ce vin la Biserică, să fie curățați din nou prin Botezul cel adevărat al Bisericii. Dar, fiindcă li s-a părut unora dintre cei din Asia ca, datorită iconomiei făcută pentru cei mulți, sa fie acceptat botezul acestora, atunci să fie acceptat. Dar, în privința nelegiuirii encratiților trebuie să avem în vedere că ei înșiși, ca să se facă inacceptabili pentru Biserică, au început mai întâi să propovăduiască un botez propriu, ceea ce este contrar chiar și cu obiceiul lor propriu. De aceea, consider că, de vreme ce nu există nicio decizie clară în privința acestora, se cuvine să respingem botezul lor și, chiar dacă cineva l-a primit de la ei, când se alătură Bisericii, acela sa fie botezat. Totuși, dacă acest lucru va fi un obstacol pentru iconomia Bisericii sobornicești, atunci trebuie să se folosească obiceiul și să se urmeze Părinților care au stabilit în chipul iconomic cele pentru noi.”
Catolicilor le place să sublinieze că ei nu recunosc Sinodul Quinisext, care a aprobat aceste reguli, dar apoi Sinodul al șaptelea din 787, pe care ei îl recunosc, le-a aprobat încă o dată, despre care teologii catolici păstrează constant tăcerea. Oricum, în oricare caz, ei înșiși susțin foarte ferm învățătura că mântuirea este posibilă doar în Biserica Catolică și înțeleg întotdeauna uniația sau Unia ca desemnând convertirea la catolicism a celor pe care îi numesc eretici sau schismatici, adică acceptarea dogmelor catolice, inclusiv „infailibilitatea papală” și, în plus, renunțarea la fosta lor Biserică și includerea în Biserica Romano-Catolică, deși acest lucru se face împreună cu păstrarea fostului „rit” al lor, fie el ortodox, armean, nestorian etc.
În general, repet că înainte de secolul al șaisprezecelea, toate societățile religioase care se numesc creștine erau de acord că harul lui Dumnezeu viiază într-o singură tradiție de credință, într-o singură Biserică autoidentificată, în timp ce toți ceilalți sunt la fel ca păgânii și vameșii. Ei sunt eretici, străini de Har, pe care Biserica celor Șapte Sinoade Ecumenice nu i-a numit niciodată creștini, așa cum reiese din Canonul 31 al Sinodului de la Laodiceea și din Canonul 95 al Sinodului 6 Ecumenic. Deși în unanimitate cu privire la prima premisă a silogismului, aceste comunități au fost în dezacord cu privire la a doua. Toată lumea a afirmat și a crezut că un singur trup care se numește pe sine Biserica este, de fapt, acea Una, în timp ce ceilalți au pierit ca eretici. Ortodocșii au spus că Biserica Ortodoxă este acea Biserică, în timp ce adepții lui Eutihie au spus că Monofiziții au reprezentat acea Biserică, iar adepții lui Donatus au spus că donatiștii o au pe aceasta. Mai mult decât atât, toată lumea a dedus a treia premisă raționând că nu era posibilă unitatea noastră cu alte Biserici eretice, ci convertirea acestora din urmă la credința și Biserica noastră, împreună cu condamnarea credinței lor anterioare și renunțarea la erezia sau schisma lor.
Simt deja o expresie de nemulțumire pe fețele multora dintre cititorii mei demni și pot auzi o repetare a cuvintelor [de la început] în declamația lor: „Ce încredere trufașă în sine și în [propria] mărturisire [de credință]! O, anatemă plină de cruzime! Uităm de dragostea lui Hristos pentru om!”. Este păcat dacă nu am reușit să vă păstrez încrederea în promisiunea mea de a fi ghidat în mod special de dragostea frățească și de sinceritate, de a spune lucrurilor pe nume și nu de a evita întrebările în loc să le soluționez, așa cum s-a făcut la majoritatea congreselor interconfesionale. În orice caz, vă rog cu sinceritate să observați faptul că, deocamdată, încă nu m-am exprimat ca fiu al Bisericii Ortodoxe și nu am prezentat învățăturile sale speciale, ci am expus principiul care este comun tuturor Bisericilor care se numesc pe ele însele creștine, citând, deocamdată, hotărârile Sinoadelor Ecumenice ca un exemplu deosebit de convingere comună tuturor celor care s-au numit creștini pe parcursul celor cincisprezece secole de la nașterea lui Hristos, începând cu Însuși Mântuitorul și epistolele Apostolului Ioan. Un catolic, monofizit sau armean care este consecvent în convingerile sale religioase îmi va spune: „Ai dreptate când expui principiul general fundamental al Bisericii, dar făcând asta, ca adept al lui Chiril, Tarasie și Fotie, tu renunți la speranța de mântuire pentru tine însuți și Biserica Ortodoxă, deoarece este anatematizată de Biserica noastră, singura care mântuiește.”
Aceast lucru de mai sus trebuie afirmat de adepții tuturor celor care nu sunt de acord cu învățăturile susținute de mine și de Biserica mea și de Bisericile care s-au separat în corpuri definite înainte de Luther. Luteranii și alți protestanți sunt o chestiune diferită. Desigur, ei nu pot pretinde că Biserica lor a existat nezdruncinată de la Apostoli până în zilele noastre, în timp ce alte credințe și Biserici au căzut de la singura lor credință și Biserică adevărată. Ei nu pot face asta pentru că nu a existat nicio credință și nicio Biserică luterană înainte de Luther, nici Biserică Reformată înainte de Calvin și așa mai departe. În schimb, ei trebuie să alcătuiască un punct de vedere anume, că, deși o astfel de Biserică nu a existat ca o comunitate organizată și nici o astfel de învățătură ca un simbol clar exprimat, care să fi fost conținut [și transmis] neclintit printr-o astfel de comunitate, ideile din luteranism sau reformă cuprind esența Noului Testament, care a fost, [de fapt], înțeles greșit de primii greci, sirieni și slavi și că ar trebui să se renunțe la învățătura despre infailibilitatea Bisericii. Credința ar trebui menținută în schimb în Biserica invizibilă, care are foarte puține în comun cu Biserica Ortodoxă Catolicească (Universală – n.trad.) a celor șapte Sinoade Ecumenice, precum și cu monofiziții, monoteliții, gnosticii și așa mai departe.
Mențin oare episcopalii anglicani iubitori de adevăr acest punct de vedere? Nu, din câte știu eu, ei nu se îndoiesc de starea perfectă fără pată a credinței și sfințeniei Bisericii din primele opt secole. Deci, care este atitudinea lor față de învățătura despre Biserică (acceptată – n.trad.) la nivel de Biserică prezentată mai sus? Din păcate, această cea mai importantă și elementară chestiune este evitată în mod intenționat la conferințele congregaționale și, aș adăuga că, dacă nu mi-ar fi teamă de o comparație banală, este ca o amintire a frânghiei într-o cameră în care a avut loc o spânzurare. Lăsând lucruri nespuse și prin aluzii, ei încearcă să stabilească o singură idee care sună extrem de duplicitar în declamarea ei deschisă, [propovăduirea căreia] romano-catolicii au pus-o în mișcare la fel de nesincer în Evul Mediu când au pus problema Uniației. Iată esența aproximativă a acestei idei: distincțiile tradițiilor de credință europene nu sunt deloc asemănătoare cu ereziile epocii timpurii. Întâi a fost Biserica și au apărut ereziile, iar mai târziu Biserica însăși s-a divizat în 1054. Relația dintre părțile ei răsăritene și apusene nu este relația dintre Biserica Adevărată și ereticii excomunicați [de Ea], ci [relația dintre cele] două părți ale Bisericii Universale.
Această idee (sau mai degrabă, această prostie) este foarte populară și este avansată chiar și în manualele noastre școlare, unde se găsește capitolul intitulat „Diviziunea bisericilor”. Este foarte pe placul societății seculare europene, care este de un cuget în indiferența generală față de credință și religii și este foarte fericită că poate stabili prietenii și chiar rudenii [prin căsătorie] (contrar hotărârilor Sinoadelor Ecumenice), nesocotind barierele dintre tradițiile de credință. Dar cum poate fi împăcat acest punct de vedere cu istoria și cu convingerea reală a Bisericilor? În primul rând, în 1054 Biserica Romană a excomunicat Biserica Răsăriteană, care a excomunicat și ea la rândul ei Biserica Romană. Fiecare Biserică s-a proclamat a fi Biserica, iar pe cea excomunicată ca fiind eretică și schismatică. Niciuna din Biserici nu a făcut vreo distincție între ereticii de dinainte și această excomunicare. Atunci când i-a excomunicat pe monofiziți cu 500 de ani înainte de acest eveniment, Biserica a excomunicat întreaga Patriarhie alexandrină, care era imensă ca suprafață și ca număr de episcopi și laici și poseda aproape mai multă energie religioasă decât celelalte patriarhii. Adevărat, mica colonie greacă din Egipt, care a fost susținută de autoritatea civilă, a primit și are până astăzi Patriarhul ei ortodox, dar aceasta a fost o autoritate in partibus infidelium [„în regiunile necredincioșilor”], care a fost menținută de dragul plenitudinii numărului de tronuri patriarhale, iar adepții Bisericii locale populare monofizite și patriarhul lor i-au numit pe membrii acestei colonii „melkiți”, identificându-i drept oficiali regali ai credinței oficiale.
Papa al Romei cu Biserica sa a făcut exact același lucru cu privire la patriarhii răsăriteni, la 200 de ani după excomunicarea lor reciprocă, când a numit patriarhi romano-catolici pentru Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Astfel de patriarhi latini există in partibus infidelium până în ziua de azi, ceea ce exprimă convingerea Bisericii Romano-Catolice că patriarhii greci nu sunt urmașii legali ai vechilor patriarhi, ci sunt eretici și impostori. Romanii îi învață acest lucru pe seminariștii lor, iar când vine vorba de protestanți ei se referă la ei cu toată hotărârea în catehismele lor care sunt predate în licee ca fiind cei mai dăunători eretici, mai periculoși decât arienii și nestorienii. Luther este numit printre toți ereticii antici drept cel mai periculos și mai rău dintre toți.
Ni se spune: Dar nu primiți preoți latini care se convertesc la Ortodoxie în treapta lor actuală? Da, și așa facem cu episcopii latini și nestorieni, precum și cu cei armeni. Referitor la ultimii ne bazăm pe cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic, iar referitor la celelalte pe Sinodul Local Rus din 1667, în timp ce Bisericile grecești, conform Sinodului Local din 1753, primesc pe latini și pe protestanți prin afundare triplă, așa cum o fac și cu evreii, iar dacă proaspătul botezat era considerat preot de către oricare grup și era recunoscut ca fiind vrednic de un asemenea rang de ortodocși, era hirotonit diacon și preot. Cu toate acestea, grecii îi primesc pe cei făcând parte din ereziile antice armenești și nestoriene în rangul lor existent. Biserica Rusă a menținut întreagă această practică până la Sinodul din 1667, când și-a schimbat practica față de occidentali, din cauza numărului mare de uniați convertiți la Ortodoxie, urmând astfel primul canon al Sfântului Vasile cel Mare privind înlocuirea primului rit de convertire (Botezul) prin al doilea (Mirungere) sau chiar prin al treilea (Pocăință) când este necesar „pentru convertirea multora”. Am scris despre ce puncte de vedere au ghidat atât Bisericile timpurii, cât și cele contemporane, greacă și rusă, în mesajul meu circular „Către vechii credincioși care se despart de Biserică”, care urmează. În acest răspuns aduc drept dovadă aceste fapte pentru a demonstra că Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică nu fac nicio distincție calitativă între ceea ce limbajul secular numește „alți creștini” din Europa și vechii eretici, pentru că atunci când primii își exprimă dorința de a se alătura Bisericii Catolice, romano-catolicii îi primesc prin același rit ca și pe arieni, nestorieni, monofiziți etc., în timp ce pe protestanți, ca fiind chiar mai îndepărtați de Biserică decât ereticii mai sus amintiți, îi primește prin mirungere. Mai mult, ambii trebuie să renunțe solemn la Biserica lor anterioară, la erorile lor și să intre în Biserică ca eretici care se pocăiesc.
Rog cu sinceritate cititorii să nu mormăie împotriva mea. Din nou, nu spun că îmi place sau nu asta. Subliniez doar starea obiectivă a problemei și, dacă s-ar întâmpla imposibilul, adică dacă aș deveni brusc, de exemplu, nu un creștin, ci un evreu talmudic convins, în procesul de clarificare a problemei luate în considerare, ar trebui să spun aceleași lucruri referitoare la unitate, precum s-a spus mai sus — dacă nu aș dori să mint și să ascund adevărul practic.
Dacă este ascunsă de romano-catolici și lăsată nespusă de ortodocși, s-ar putea crede că ambele nu facilitează, ci împiedică apropierea noastră. Adevărat, un medic poate vindeca un bolnav fără să-l informeze despre boala lui, dar unirea tradițiilor de credință în timp ce se ascund dogmele de bază ale fiecăreia este o sarcină sisifică, iar încercarea de a obține adevărul prin înșelăciune poate fi făcută numai de cei care, ca Pilat, nu cred în niciun adevăr și tratează evenimentele și ideile dintr-un punct de vedere birocratic. Dar … vai, în Europa constituțională și în absolutismul catholic, acest punct de vedere, dacă nu a stors încă, amenință să stoarcă complet veșnicele adevăruri dumnezeiești, adevăruri care nu sunt supuse modei și mândriei oamenilor și națiunilor, ci cer supunerea tuturor celorlalte principii ale vieții personale, sociale, naționale, civile și pământești.
Încercarea persistentă, dar neconvingătoare de a stabili o distincție calitativă între cele 6 evenimente din 325, 381, 431, 451, 553, 680 și 787, pe de o parte, și din 1054, împreună cu cele ale Reformei, pe de altă parte, au găsit un elocvent campion sofist în persoana talentatului filozof rus Vladimir Soloviev, care devenise, din păcate, un mincinos absolut.
Filosoful nostru nu și-a întemeiat cu siguranță pe nimic teza paradoxală și a trecut cu desăvârșire cu vederea faptul că, dacă ortodocșii recunosc cele șapte Sinoade Ecumenice, romano-catolicii recunosc douăzeci, ultimul dintre care a fost cu mai puțin de cincizeci de ani în urmă și că recunosc infailibilitatea papală ca dogmă și toți cei care o resping sunt excomunicați și considerați eretici. Mai mult, după Soloviov, rezultă că Sfântul Irineu de Lyon nu avea dreptul să scrie ”Împotriva ereziilor” și că nicolaiții, gnosticii, maniheenii, ebioniții și mulți alții nu erau eretici, deoarece în vremea lor nu existau Sinoade Ecumenice și nici alt organism nu îi putea condamna. Este evident că încercarea nesinceră a filozofului nostru de a face o distincție calitativă între excomunicările antice și cele contemporane este lipsită de o bază rațională.
Reamintesc cititorilor mei pentru a treia oară că nu am acuzat încă nicio biserică, nu am subliniat vreun avantaj al Bisericii Ortodoxe și nici nu am adus o singură dovadă că aceasta este adevărata Biserică. Eu doar dovedesc, și cred de necontestat, că dintre tradițiile de credință existente în Europa – sau mai degrabă printre bisericile și teologii care aspiră la unitatea canonică – o anumită Biserică este cea Adevărată a lui Hristos și este aceea Una, Universală, Apostolică Biserică despre care învață Crezul de la Niceea, în timp ce celelalte comunități sunt eretice. Nu există nicio justificare pentru a separa comunitățile religioase europene într-o altă poziție una față de cealaltă, în comparație cu comunitățile religioase din Asia și Africa, care și-au rupt legătura cu Biserica Ortodoxă în primele zile. Putem argumenta și cerceta în mod conștiincios unde putem găsi Adevărata Biserică de care toate celelalte tradiții de credință și biserici s-au desprins, aducându-le ruina, dar să spunem că Biserica s-a despărțit, că și-a pierdut unitatea în secolul al nouălea, al unsprezecelea sau în al șaisprezecelea înseamnă a nu crede în Hristos, care a spus: „Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16:18). Înseamnă să nu credem așa cum ne învață crezurile și Sinoadele din vechime – în Biserica cea Una, Sfântă, Universală și Apostolică.
Înseamnă a nu-l recunoaște pe Apostolul Pavel, care a exclamat: „Este Hristos împărțit?” Înseamnă a flutura în fața acelei credințe inalienabile a tuturor creștinilor că Biserica lui Hristos va rămâne una și neclintită pentru veșnicie. Și deși ereticii, schismaticii și păcătoșii inveterați vor cădea constant din Ea, aceasta nu va reduce niciodată autoritatea Ei plină de Har, sfințenia Ei nu se va diminua, Tainele sale nu vor oprite și învățătura Ei nu va fi redusă la tăcere. Prin urmare, Biserica nu poate fi numită niciodată „slăbită și constrânsă de neînțelegeri”, ci doar întristată de căderea ereticilor. Poate că liber-cugetarea ta merge mai departe și ești înclinat către învățătura protestantă despre Biserica Invizibilă, care respinge autoritatea Sinoadelor Ecumenice și importanța tradiției comune tuturor Bisericilor? Dacă este așa, atunci, desigur, toate cele menționate mai sus sunt de mică însemnătate puțin pentru tine. Dar am presupus că voi, ca și Vetero-Catolicii, recunoașteți autoritatea celor din vechime sau, așa cum o și exprimați, „Biserica neîmpărțită” (sunt convins că este așa până astăzi și va rămâne ca atare). Așadar, fără a spune nimic despre superioritatea tradiției mele de credință față de celelalte, am subliniat cum, conform acestui punct de vedere, unitatea canonică trebuie căutată între credincioșii de opinii diferite care cred la fel ca Sfinții Apostoli și Mucenici. Fie ar trebui să caute unde a fost păstrată Adevărata Biserică și să creadă în Ea, convertindu-se prin primul, al doilea sau al treilea rit, fie, după ce a recunoscut că o astfel de Biserică se află numai în acea tradiție de credință căreia i-ați aparținut până acum, cu seriozitate chemați în Ea pe toți cei care nu i-au aparținut înainte, împreună cu renunțarea la ereziile lor și primirea lor în comunitatea voastră, fie prin Botez, Mirungere sau Pocăință, în funcție de natura ereziei lor anterioare.
Tertium non datur [„O a treia (posibilitate) nu este dată”], iar dacă doriți sau căutați o a treia soluție, aceasta în sine va fi o respingere a împreună-cugetării cu Biserica din vechime și cu Biserica din timpul Martirilor și a Sinoadelor.
„Nu vei ajunge niciodată la unitate în acest fel”, îmi vor spune cititorii mei demni. „Dar tu ce ai obținut prin alte mijloace?” îi voi întreba eu. „Îmi place Ortodoxia Răsăriteană”, scrie cel mai simpatic teolog anglican, „dar desigur, ca descendent al unui anumit ducat, nu voi nega niciodată credința și Biserica strămoșilor mei”. Este un lucru bun că acei contemporani ai Sfinților Apostoli — evreii și grecii — nu au gândit așa. Altfel, nu ar exista creștini sau creștinism în lume. Este bine că cei ce-l ascultau pe Sfântul Grigorie Teologul nu au gândit așa, căci altfel, grecii ar fi rămas arieni pentru totdeauna. Deci, cum vom răspunde la declarația prietenului nostru englez? Vai, iată ce vom spune: „Chiar dacă credința și biserica strămoșilor tăi ar fi adevărata Biserică despre care scriu, este imposibil să fi mântuit în Ea cu o asemenea atitudine. În chestiuni de credință, în probleme de mântuire, strămoșii, naționalitatea și mai ales mândria domnului european sunt acele sarcini grele care vor scufunda în marea vieții chiar și o barcă nedeteriorată, în timp ce o barcă plină de găuri nu va merge nicăieri decât spre fund. Dacă te-ai hotărât să cauți adevărata Biserică, ar trebui, în primul rând, să iei decizia de a renunța la tot de dragul ei, cu excepția mântuirii tale veșnice. Altfel, nu o vei dobândi și, chiar dacă ai fi dobândit-o chiar de la nașterea ta, vei pieri în ea, la fel ca Anania și Safira. Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-I aducă ca jertfă singurul său fiu și numai [după ce a văzut] determinarea lui i-a promis că toate națiunile lumii vor fi binecuvântate prin sămânța lui. Împărăția cerurilor este ca o perlă, pentru a cărei dobândire un negustor înțelept a vândut tot ce avea, și dacă [credința] reprezintă pentru contemporanii noștri doar o anumită mângâiere morală printre alte mângâieri ale vieții, ei nu vor câștiga din credința lor, chiar dacă se dovedesc a fi fii ai singurei Biserici adevărate.
Aici găsim sursa bolii duhovnicești a heterodocșilor și de aici ar trebui să înceapă vindecarea înainte ca aceștia să descopere adevărata credință în Hristos.
Vom spune mai multe despre asta când va veni momentul, dar, deocamdată, permiteți-mi să scap teologia contemporană de o anumită idee falsă care a devenit extrem de răspândită în ultimii 100 sau 150 de ani. Pare foarte atrăgător, dar este strâns legat de slăbirea contemporană a credinței în viața de dincolo de mormânt și de viziunea contemporană asupra religiei nu ca scop al vieții, ci doar ca un aditiv util pentru îmbunătățirea societății. Romano-catolicii și protestanții văd această idee în moduri oarecum diferite. Am în minte speranța contemporanilor noștri că toate ereziile și schismele vor înceta și toți cei care se numesc creștini vor alcătui o turmă a unui singur păstor, pe care catolicii îl văd ca pe papă, iar protestanții ca pe Hristos. În acest sens, ambii interpretează cuvintele Domnului: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (Ioan 17:21).
Ce găsim în comun între aceste cuvinte emoționante ale Domnului nostru și speranțele contemporanilor noștri? Ce fel de interpretare artificială trebuie să li se acorde gândurilor și cuvintelor divine ca să fie luate într-un asemenea sens? Nu pentru ascultătorii Săi a vorbit Domnul nostru? Au fost ei capabili să scoată aceste cuvinte dintre cuvintele Lui, sau din cuvintele despre o turmă și un Păstor, următoarea combinație complexă de evenimente? Mântuitorul Își va aduna turma Sa, primele Sale generații vor menține unitatea, apoi unii vor cădea – dar acestea nu Îl îngrijorează pe Domnul. Despărțirile vor începe în turma însăși” — diferența dintre cădere și provocarea dezbinărilor rămâne total de neînțeles — „și acum acest lucru îl îngrijorează pe Domnul, când întreaga Sa turmă este formată din doisprezece oameni. El este deja îngrijorat de ceea ce se va întâmpla peste o mie de ani. Dificila separare va dura de asemenea o mie de ani, și probabil mai mult, dar mai târziu vor înceta, iar urmașii Săi vor forma o singură turmă și vor fi una, ca El și Tatăl Său”, pentru – câți ani? Mai mult de o mie, sau mai puțin? Căci El nu a vorbit despre a Doua Venire în mod alegoric, ci fără ambiguitate.
Putem vedea cât de puțin sens au cuvintele lui Dumnezeu atunci când sunt interpretate în acest fel, dacă sunt luate în realitatea lor istorică mai degrabă decât ca un aditiv plăcut pentru epoca noastră, pentru a ne, ca să spunem așa, gospodări. Crezi că Domnul vorbește despre asta pentru a-i scăpa pe europeni de depresia lor nedorită, în timp ce contemplează dezrădăcinarea lor religioasă și pentru a-i liniști cu speranța că va înceta de la sine? Nu este oare celălalt sens al cuvintelor lui Dumnezeu, cel real?
Iată acest sens: Evreii s-au împotrivit învățăturii lui Dumnezeu. Ucenicii Săi sunt singuri, dar vor fi mulți dintre ei, și nu numai din acest grup încăpățânat, care fusese poporul Său ales, ci din altă parte sunt cei destinați pentru mântuirea sufletelor lor – aceștia sunt neamurile. Ei vor intra, de asemenea, în tărâmul lui Hristos. Și așa – discipolii Săi actuali, Apostolii, cei pe care îi va atrage la Sine când Se va înălța de pe pământ (Ioan 12:32), și păgânii, convertiți prin învățătură, împreună cu copiii și nepoții lor, toți vor fi incluși într-o singură turmă cu Hristos. Când și unde se va întâmpla asta? Unde vor fi toți împreună? Apocalipsa dă un răspuns la aceasta: “Căci Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paște pe ei și-i va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apoc. 7,17).
Cuvintele rugăciunii lui Hristos se referă la aceeași viață viitoare, nu la cea prezentă. Este cu adevărat posibil să asemănăm cugetarile asemănătoare și chiar iubirea frățească cu unitatea dintre Tatăl și Fiul? Pot fi înjosite în acest fel aspirațiile înalte ale ultimelor dorințe din rugăciunea Răscumpărătorului?
El se roagă pentru ucenicii Săi și pentru unitatea lor, care nu este administrativă sau în legătură cu practicile lor de credință (care fuseseră deja realizate), ci pentru unitatea totală a iubirii lor pe care nimic nu o poate distruge și pentru a fi în același gând. El se roagă ca ei și evreii și grecii (din toate generațiile, desigur) care au ajuns să creadă în Hristos de dragul lor să alcătuiască acel singur „Om nou” în care unitatea lor, (adică unitatea tuturor credincioșilor cu Apostolii, unitate realizată în afara timpului) ar deveni ca unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Unde și când va avea loc aceasta? Desigur, în viața viitoare pentru persoanele mântuite, și nu pe pământ. Dar gândirea este diferită pentru cei pentru care viața viitoare este același fel de regat al umbrelor ca și pentru păgânul Ulise.
Vai, ereziile și dezbinările nu numai că nu vor înceta pe pământ, dar oare va găsi Fiul Omului, când va veni, Credința pe pământ? (Luca 18:8). Atunci Evanghelia va fi propovăduită tuturor neamurilor, dar numai ca mărturie, adică ca mustrare pentru ei (Mt. 24:14). Dar ei nu vor crede Evangheliilor și vor săvârși urâciunea pustiirii în locul sfânt (v. 15), și “Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.” (2 Tes.2:4).
Teologii contemporani au încercat să uite toate acestea, fiind duși de superstiția progresului, împletindu-l cu evoluția nihilistă a lui Darwin și, cel mai important, având puțină credință în Cuvântul lui Dumnezeu și mai multă credință în prejudecățile contemporane.
Desigur, aceste gânduri din revelație divină, în timp ce ne îndepărtează de certitudinea că toate ereziile vor înceta, nu ne înlătură speranța că diviziunile actuale dintre cei care se numesc creștini vor fi înlocuite de unitatea lor în adevărata Biserică prin renunțarea la erorile lor și la orice fel de mândrie. Dar trebuie amintit că acest lucru nu se va întâmpla de la sine, ci doar cu umilință și sinceritate. Mai mult decât atât, ar trebui să înceapă cu prima, mai degrabă decât cu cea de a doua. Ei ar trebui să verifice nu numai acele dogme de credință care sunt contestate de diverse tradiții de credință, ceea ce este foarte greu de realizat fără parțialitate și prejudecăți. Ar trebui să înceapă cu altceva. Ei ar trebui să compare înțelegerea contemporană de către creștinismul însuși a esenței mântuirii noastre, a perfecționării noastre morale, cu învățătura, așa cum o exprimi tu, a „Bisericii neîmpărțite” și să vadă cât de mult s-a îndepărtat înțelegerea contemporană a acestor adevăruri de a ei — și să fie îngroziți.
Atunci cei care înțeleg creștinismul real nu vor regreta că s-au despărțit de tiparele lor populare de vorbire, de prejudecățile familiale și de ideile formate în școală. Ei vor merge la Bethleem ca vechii magi și, împreună cu păstorii care L-au slăvit pe Hristos, vor venera ieslea Lui.
Dacă cititorii mei doresc să afle în ce fel se îndepărtează înțelegerea europeană contemporană a creștinismului de cea a primilor Părinți, vom reveni, cu ajutorul lui Dumnezeu, la această temă, dar deocamdată le vom dori succes total în a se aduna cel puțin treptat unul cu altul, adică între o tradiție de credință și alta, și o a treia și a patra tradiție, în înțelegerea adevărurilor revelate nouă de Mântuitorul nostru.”
„Răspunsul Mitropolitului Antonie către reprezentanții Bisericii Episcopale din America cu privire la „Unitatea Bisericilor” a fost publicat în limba rusă în Vera i Razum 4 (1915): 453-469. Traducere în engleză de către Ieromonahul Alexie (Lisenko).”
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.