Viața Arhiepiscopului Andrei Rîmarenko

Primii Ani

Arhiepiscopul Andrei, în lume Adrian Rîmarenko, s-a născut în orașul Romnî, provincia Poltava, Ucraina, la 15 martie 1893. Așa cum a spus în Cuvântarea sa din ziua hirotonirii sale ca Episcop:

„Am crescut într-o familie evlavioasă … am fost înconjurat de acel mod de viață ortodox, care de generații a fost creat de Sfânta Rusie. În familia noastră, viața a decurs conform calendarului bisericesc, conform ciclului bisericesc anual. Zilele sărbătorilor erau indicatoare ale vieții. Acasă existau mereu slujbe Dumnezeiești și nu numai rugăciuni, ci și privegheri de toată noaptea…

Când îmi amintesc acei ani, inevitabil apare în fața mea o imagine de neuitat: dimineața devreme, este încă întuneric. Tocmai m-am trezit și văd în fața icoanelor, pe jumătate luminate de o lampă, pe mama mea. Se roagă mult timp. Dar o încă mai puternică impresie mi-au făcut-o slujbele Dumnezeiești de dimineață devreme, la care ne ducea adesea mama noastră și la care mergeam indiferent de vreme, toamnă sau iarnă! După aceste slujbe Dumnezeiești, am simțit întotdeauna un fel de îndemn lăuntric extraordinar, un fel de bucurie liniștită.

Familia noastră era înstărită. Tatăl meu era un mare industriaș și proprietar de fabrică. Și perspectiva religioasă cu care a fost pătrunsă viața noastră s-a reflectat în mod natural și în fapte: am participat la construirea de biserici, am oferit hrană pentru oamenii săraci, am trimis donații la închisori, spitale, case de lucru.

Desigur, au existat și dureri și boli și morți. Dar și ele au fost acceptate în lumina lui Hristos. Conștientizarea faptului că ‚Hristos a înviat și viața omului va fi în Învierea lui Hristos’ ne-a ajutat să suportăm nenorocirile și schimbările. Totul a fost trăit ușor și bucuros, fără tensiunile atât de caracteristice multor oameni.

Acest sentiment de bucurie, acest mod de viață Creștin a fost caracteristic nu numai familiei noastre, ci și societății care ne înconjura. Anii au trecut. Copilăria și adolescența mea au trecut repede. Mi-am terminat studiile la Școala Reală. Viața mea s-a schimbat brusc. Am intrat la Institutul Politehnic din Sankt Petersburg la secția de economie și am plecat la Sankt Petersburg. La început, Petersburgul m-a uimit și m-a deprimat. Am intrat în compania unor oameni care îmi erau complet străini în spirit și dispoziție. După revoluția din 1905, în locul speranțelor și neastâmpărului au venit dezamăgirea și distrugerea. Oamenii au devenit închiși în ei înșiși. Erau ocupați cu lucruri goale, cu interese egoiste mici, vizite, concerte, teatru. În relațiile umane, domnea uscăciunea și formalitatea. Eu, împotrivindu-mă acestei înstrăinări reci, a acestei dezolări, am experimentat pentru prima dată un sentiment apăsător, dacă nu de disperare, apoi de descurajare, iar sufletul meu a strigat: ,Nu pot’. De ce mi-a strigat sufletul?

Mi s-a asigurat totul, studiam într-un institut bun. Am avut profesori excelenți care mi-au oferit cunoștințe valoroase și acolo s-au deschis în fața mea orizonturile largi ale științei și vieții. De ce mi-a fost tulburat sufletul? De ce a izbucnit acest strigăt – ,Nu pot’? Și la ce se referea exact? Am simțit că nu pot trăi așa cum trăiau oamenii din jurul meu. Am simțit că îmi lipsește acea viață, acel mod de viață ortodox, care mă înconjurase în copilărie și tinerețe, acea lumină a inimii pe care o simțeam. Am avut impresia că am fost lipsit de aerul pe care îl respirasem. Trebuia să am viață. Și am început să caut…

Odată s-a întâmplat să particip la prelegerile despre Dostoievski ale profesorului Tugan-Baranovski. Din studierea operelor lui Dostoievski, Tugan-Baranovski a arătat ce se întâmplă în sufletul uman. El a dezvăluit acele părți ale vieții pe care nu le-am cunoscut mai devreme. El mi-a arătat acea groază care îl apucă pe omul care l-a îndepărtat pe Dumnezeu de el , acele răzvrătiri și acel chin pe care îl trăiește un om căutându-L.

În lucrările sale, Dostoievski, pe de o parte, descrie o întreagă galerie de personaje care se consideră creștini, dar care trăiesc în păgânism, după propria lor judecată, fără Dumnezeu, stăpâniți de propriile lor pofte. Pe de altă parte, Dostoievski arată o lume a oamenilor care trăiesc în Hristos și întrupează Sfânta Rusie în ei înșiși. El prezintă figura radioasă a lui Alioșa, care soarbe izvorul vieții sale de la Bătrânul Zosima, de la Hristos. Și am înțeles că locul meu era lângă Alioșa, lângă Bătrânul. Și numai cu sprijinul său aș avea puterea să înot pe marea vieții.

Apoi am început să caut căi ale credinței. Cu ajutorul aceluiași Tugan-Baranovski, am făcut cunoștință cu un grup de studenți creștini. Dar acest grup nu m-a mulțumit. Era interconfesional. Dar eu, crescut din copilărie în condițiile modului de viață ortodox, aveam nevoie tocmai de modul confesional. Aveam nevoie de Taine, de sentimentul sfințirii, de rugăciune.

Toate acestea mi-au fost oferite de protopopul Gheorghe Yegorov, care îmi era drag, profesor la Institutul Smolny și multe alte instituții de educație din Petersburg. A devenit liderul unui grup de studenți care părăsiseră grupul interconfesional de studenți. Am petrecut cinci ani în „școala” sa, unde eram douăzeci și cinci, și pentru mine a fost deschisă realitatea elementară a vieții Bisericii lui Hristos, prin care Sfânta Rusie trăise. Am înțeles că slujbele Dumnezeiești nu sunt doar un ritual, ci că în ele se dezvăluie dogmele credinței…

Examinarea și studiul lucrărilor Părinților Bisericii și a scrierilor Patristice mi-au dezvăluit căile vieții. Când am parcurs întregul curs predat de părintele Ioan, efectiv am revenit la viață. Am simțit puterea elementară a Ortodoxiei, am simțit acel aer de viață pe care l-a dat. Am înțeles în ce a constat această viață. Am ajuns să cunosc libertatea conștiinței pe care o primim prin Taina Pocăinței”.

Viitorul arhiepiscop s-a căsătorit cu Eugenia Grigorievna și a avut doi fii, Serafim și Serghie.

Optina și preoția

După această pregătire”, continuă arhiepiscopul Andrei, „am ajuns, la un Bătrân, părintele Nectarie, ucenic al marelui Stareț Ambrozie de la Optina, care a fost portretizat de Dostoievski în persoana Starețului Zosima. Bătrânul Nectarie mi-a arătat calea mea, calea slujirii pastorale și m-a pregătit pentru aceasta cu ajutorul ucenicului său, părintele Vincent. El m-a învățat că mărturisirea credinței trebuie să fie în evlavie. Dumnezeirea trebuie să intre în fiecare aspect al vieții noastre, personal, familial și public. ”

A venit la Optina pentru prima dată în 1921 și l-a întâlnit pe Starețul Anatolie cel Tânăr.

„Eugenia Grigorievna se dusese la el mai devreme. Ea i-a povestit totul despre viața noastră, el ne-a binecuvântat căsătoria [a devenit naș pentru fiul lor mai mare] și a vorbit despre preoția mea. De asemenea, am ajuns la Optina de la Romnî pe 26 iunie 1921 pentru a rezolva toate aceste îndoieli.

Pe atunci Optina era încă plină de viață. Existau mulțimi de pelerini, în ciuda faptului că era deja un timp revoluționar. Călătoria mea a fost excepțional de dificilă, nu voi scrie despre aceasta, dar am vorbit despre dificultăți numai pentru a arăta cât de bucuros am fost să îl întâlnesc pe Stareț.”

„Am ajuns la Optina în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel la ora 6 dimineața și am stat la casa de oaspeți cu minunatul Călugărul Teodul. El i-a spus părintelui Eustignie, ajutorul de chilie al părintelui Anatolie, că am venit. Batiușca a trimis imediat după mine și m-a binecuvântat să vin la el după Liturghie. Vlădica Micah a săvârșit Liturghia. Slujba din biserica Intrării a fost triumfătoare, iar după slujbă m-am dus imediat la Batiușca. În jurul casei lui Batiușca era o mulțime de oameni. Erau în principal călugărițe. Am fost imediat lăsat să trec și m-am dus la Bătrân… Era prietenos și afectuos. Într-un moment am uitat complet de ceea ce tocmai văzusem: prin întrebările sale toată viața mea i-a fost predată. Conversația a fost în principal despre viața mea interioară. Am vorbit despre păstorirea mea. Simțindu-mi nevrednicia, l-am rugat pe Bătrân să-mi interzică să mă gândesc la preoție, la care el, la fel ca și Bătrânul Nectarie mai târziu, mi-a spus: ‚Acceptați preoția fără greș, altfel veți suferi.’ Când Batiușka întreba despre viața mea, el mi-a spus brusc: ‚Du-te la locul de rugaciune din colț.’ Acolo a început să citească rugăciunile pentru mărturisire și am crezut că mă voi mărturisi, dar Batiușca a rezumat tot ce am spus, eu mi-am recunoscut păcătoșenia și el a citit rugăciunea de dezlegare. Aceasta a fost pentru mine o rugăciune neașteptată, am simțit că am renăscut. Batiușca m-a binecuvântat să primesc Sfânta Ungere (cu ulei sfințit). La început am fost trimis la părintele ieromonah Paladie, dar în curând a venit la mine o călugăriță și Bătrânul părinte Anatolie m-a chemat din nou. Câțiva oameni se adunaseră în jurul lui și el ne-a dat Sfânta Ungere tuturor.”

„După aceasta, am fost de mai multe ori pentru a vorbi cu el, dar, știi, aceasta a fost acum cincizeci de ani. Pot spune doar că Batiușka Anatolie, ca și Bătrânul Dositei și părintele călugăr Vincent, mi-au deschis o lume nouă, lumea omului adevărat. Am înțeles ce este inima, ce este respirația vieții. Domnul mi-a permis să văd ceea ce văzusem cândva în viața mea ”.

Pe 14 octombrie 1921, Adrian a fost hirotonit la diaconat, iar trei zile mai târziu – la preoție cu binecuvântarea Starețului Anatolie. A fost numit la biserica Sfântul Alexandru Nevski din Romnî.

„Și astfel, în 1921, activitatea mea pastorală a început în localitatea mea natală Romnî. A fost o perioadă teribilă. Țara a fost răsturnată cu susul în jos de revoluție și de războiul civil. Oamenii erau pierduți și zguduiți. Mulți au pierit, mulți au fost distruși. Mulți și-au găsit casele arse complet. Au ajuns la disperare totală. Și peste tot se auzea strigătul ‚ajută!’ Ei trebuiau ajutați: să li se dea mâncare și băutură și îmbrăcăminte. Trebuiau mângâiați și învățați; sufletele oamenilor trebuiau salvate.”

„Cu o lună înainte de moartea sa, Batiușka Anatolie (eram deja preot atunci, se pare că era în 1922) i-a scris Eugeniei Grigoryevna cerându-i să vină repede la Optina, altfel îi va părea rău. În acel moment nu aveam bani. Eugenia Grigorievna și-a vândut inelul cu diamante și a mers la Optina.

Era august, iar Batiușca murise pe 30 iulie. Eugenia Grigorievna a sosit în a noua zi după moartea lui Batiușca. Mulțumită faptului că a mers la Optina, am trecut prin succesiune de la părintele Anatolie la Bătrânul Nectarie, care până la moartea părintelui Anatolie fusese doar un părinte duhovnicesc de mănăstire.”

Acesta a fost momentul în care părintele Adrian și-a început viața sub îndrumarea Bătrânului Nectarie. A durat până la moartea Bătrânului în 1928. Cu puțin timp înainte de moartea acestuia, Bătrânul a spus Matușkăi Eugenia: „Batiușka Adrian să se roagă Domnului Să-i aplece inima către un episcop Ortodox și să-l întrebe despre orice: acum este necesar să căutăm episcopi. ”

Căci Bătrânul Nectarie l-a respins pe mitropolitul Serghie și pe ierarhia sa necanonică. De aceea știa că părintele Adrian va avea dificultăți în găsirea unui adevărat episcop…

„Activitatea mea pastorală a avut succes. Și a trecut sub îndrumarea Bătrânului Nectarie. În tot acest timp legătura mea cu el nu a încetat. Această legătura a fost în scris și personală. Mergeam des la Schitul Optina, apoi la Kholmișce, unde Batiușca era exilat. Bătrânul mi-a răspuns la toate întrebările și nedumeririle care au apărut în activitatea mea pastorală. Și Batiușca a murit apoi [în mai 1928] sub epitrahilul meu. Părintele Vincent a trăit trei ani la mine în Romnî. El a fost un ucenic apropiat al Bătrânului și am luat mereu hotărâri cu el.”

„După un timp, însă Bolșevicii au înțeles pericolul pe care activitatea mea pastorală îl reprezenta pentru ei. Am fost lipsit de turma mea [biserica sa fusese închisă în 1926] și exilat la Kiev, sub supraveghere.”

„La început a fost dificil pentru mine, dar apoi am devenit apropiat cu un grup de remarcabili preoți-asceți din Kiev și ei au devenit dascălii și prietenii mei. Acum, în fața ochilor mei, stau marii mei învățători și confidenți – schimonahul arhiepiscop Antonie (Prințul Abashidze), episcopul Nicolae, vicarul Saratovului, părintele Mihail Iedlinski, părintele Alexandru Glagolev, părintele Eugen Kapralov, protopresbiterul Nicolae Gross, părintele Nicolae Stepenko, părintele Constantin Steșenko… Activitatea și lupta lor pentru sufletele oamenilor s-au desfășurat în perioada înfricoșătoare al desfătării ateilor, pe fondul carnavalurilor demonice, în focul persecuțiilor împotriva Bisericii și a credincioșilor, a arestărilor și execuțiilor masive. Și toți au renunțat la viața lor pentru ceea ce era deja în inima mea – pentru liniștea pe care am trăit-o în copilărie, pentru viața interioară, pentru statornicire în credință, pentru modul de viață ortodox, pentru Sfânta Rusie.

Cu acești clerici s-au dus la închisoare, exil și moarte mii din turma lor, care au dorit să trăiască în Dumnezeu și cu Dumnezeu. Pe umerii mei se punea responsabilitatea grea de a continua munca asceților martirizați… ”

Biserica din Catacombă

Matușka Eugenia își amintește de această perioadă: „A fost o perioadă foarte dificilă, mai ales pentru familia unui preot. Părintele Adrian nu avea parohie la Kiev, el a slujit împreună cu [preotul din Catacombă] părintele Mihail [Yedlinski, viitorul ieromartir] în biserica Sfinții Boris și Gleb din Podol.”

„Am trăit în principal datorită pachetelor de la foști enoriași de la Romnî. În tot acest timp au existat diferite neplăceri. De exemplu, un mesaj vine de la poliție: a doua zi, părintele Adrian urma să meargă acolo pentru a curăța zăpada; aleargă, se agită și primește un certificat medical care spune că părintele Adrian era bolnav și zăcea în pat. Mai mult, certificatul nu putea fi de la un medic privat, ci trebuia să fie de la Crucea Roșie.”

„În 1929 [sau 1930] Părintele Adrian a fost arestat. Cât m-a susținut, m-a încurajat, s-a rugat pentru mine la acea vreme Vlădica [Nicolae de Aktar, viitorul ieromartir]! Printr-o minune părintele Adrian a fost eliberat [s-a îmbolnăvit grav în închisoare].”

„În 1931 a început povestea cu apartamentul. În acel moment nu locuiam la subsol, ci ocupam două camere în casa unor oameni pe care îi cunoșteam. Dar casa în care locuiam s-a transformat într-o „zonă comună de locuit”, așa că a trebuit să găsim un apartament la un proprietar privat. Dar când, cu mare greutate, l-am găsit, aproape că ne-a fost luat de un bărbat care a intrat în apartamentul nostru, a pus un pat într-una din camere și a spus că apartamentul era al lui!”

„ Prin câte am trecut! Singură cu doi copii mici și mereu cu oameni beți de cealaltă parte a peretelui, care strigau: ‚Ea își ascunde popa undeva sau la altcineva’. Știam că soția acestui bărbat urma să vină din spital cu copilul ei abia născut. Am înțeles situația noastră fără speranță, lipsa noastră totală de drepturi în sens juridic. Proprietara noastră, desigur, a vrut să-l evacueze pe acest bărbat care se instalase fără știrea ei și să ne aibă în casa ei. Cu ea am hotărât că Poly (bona copiilor noștri, care la acea vreme lucra într-o fabrică) l-ar putea duce la tribunal, deoarece avea drepturile unei persoane care lucrează. Am alergat la Vlădica complet deznădăjduită, i-am spus totul și am spus că trebuie să luăm un avocat. Dar Vlădica mi-a spus: ‘Ce avocat? Avocatul tău este Nicolae, Făcătorul de Minuni.’ Am plecat de la Vlădica încurajată, cu o oarecare speranță. Am făcut rugăciuni către Sfântul Ierarh Nicolae, iar a doua zi Polya s-a întors de la curte și a spus că, cazul a fost decis în favoarea ei și dacă, în cursul următoarelor două săptămâni, bărbatul nu făcea recurs, ar trebui să elibereze apartamentul. În două săptămâni apartamentul a fost eliberat.”

„Nu era aceasta mila lui Dumnezeu, Care a apărat familia noastră fără drepturi conform legilor din acea vreme, prin rugăciunile lui Vlădica?! Cât de necesari erau în acele vremuri grele oameni ca Vlădica Nicolae. Prin credința lor profundă și cuvântul autoritar ei au reușit să ne sprijine pe noi care eram slabi și ne clătinam în credință. Vlădica m-a susținut mereu în acest fel. De asemenea, a trebuit să suferim greutăți materiale în acele vremuri. Vlădica le-a înțeles și a știut când au venit. El venea la noi, iar după vizita lui găseai două ruble pe masă; îi priveai ca pe o binecuvântare pentru a scăpa de dificultățile tale materiale.”

„În 1933 a fost hotărâtă pașaportizarea. Cu mare greutate, Arhiepiscopul Serghie a reușit să obțină de la departamentul cultelor să-l repartizeze pe părintele Adrian la biserica Sfinților Boris și Gleb, apoi la mănăstirea Pokrov și, în cele din urmă, la biserica mormântului lui Askold. Dacă nu am fi reușit să obținem acest lucru, ar fi trebuit să părăsim Kievul.”

„Am lucrat la început ca și croitoreasă, apoi în diverse biblioteci și, în cele din urmă, ca director al bibliotecii Narkomzdrav. Viața era tulburătoare: mereu temeri pentru părintele Adrian; mereu am avut percheziții, verificări ale registrelor proprietarului și întrebări despre preotul care locuia acolo, griji pentru copiii care studiau la școală, mereu tensiune nervoasă la locul de muncă, îngrijorare dacă poziția mea socială va fi descoperită sau dacă aș fi fost concediată. Te întoarceai acasă și găseai închinători sosiți de la Romnî. Ei veneau să-l vadă pe Batiușca Adrian, dar oficial, ca să spunem așa, să consulte medicii. Din nou griji, cineva trebuia să se gândească la ei, de asemenea, și să îi cazeze.”

Părintele Adrian continuă povestea: „Din 1935, fiind într-o situație ilegală, am slujit în secret Sfânta Liturghie în Kiev pe un antimis care mi-a fost dat de Episcopul [Catacombelor] Micah din Optina. L-am primit cu binecuvântarea Bătrânului Nectarie. Unul dintre ieromonahii kieveni a împărtășit bolnavii și infirmii cu Sfintele Taine de la Liturghia noastră. Ce s-ar fi întâmplat atunci dacă nu ar fi început războiul – nu știm.”

În 1937, aproape tot clerul de Catacombă din Kiev a fost arestat și mulți au fost împușcați. Părintele Adrian a devenit liderul neoficial al Bisericii din Catacombă din Kiev. Odată Părintele Adrian a fost rănit la mână și s-a instalat gangrena. O amputare ar fi pus capăt tragic slujirii sale pastorale și el și turma sa erau foarte îngrijorați. Dar una dintre enoriașe s-a dus la biserica Sfânta Varvara (ale cărei moaște sunt la Kiev). Ea a luat niște apă sfințită de la biserică și a adus-o Părintelui Adrian, care s-a stropit pe mână cu ea. Slavă lui Dumnezeu! A avut loc o minune, iar mâna a fost complet vindecată. După aceasta Părintele Adrian a avut întotdeauna o mare iubire și evlavieie pentru Sfânta Varvara și a spus că toți ortodocșii ar trebui să știe că, în cazul în care vor muri fără un preot, ar trebui să cheme pe Sfânta Varvara, iar ea va veni cu potirul și Sfintele Daruri, așa cum s-a întâmplat de multe ori.

Războiul și Emigrarea

„Germanii au ajuns la Kiev. La început, ocupația germană nu a intervenit în viața noastră bisericească. Bisericile au fost deschise. Domnul ne-a ajutat să refacem mănăstirea pentru femei din spitalul Pokrov și eu am fost preotul bisericii. Situația din oraș era fost dificilă. Mulți oameni mureau de foame. A trebuit din nou să ajutăm oamenii și să-i hrănim. Am reușit să refacem un spital și un cămin pentru bătrâni și pentru cei schilodiți. Dar foametea nu era doar trupească, ci și duhovnicească. Flămânzi de Biserică și de modul de viață ortodox, oamenii veneau în biserici. A trebuit să satisfacem această foame.”

„După doi ani sub ocupație Germană, a trebuit să abandonăm totul și să fim evacuați. Au venit sovieticii.” Comandantul german de la Kiev a fost cel care i-a sugerat Părintelui Adrian să plece în Occident. Și l-a întrebat câți vizitatori are. „Mai mult de o sută”, a spus Părintele Adrian cu un zâmbet …

„Eu și un grup de oameni care erau apropiați mie – Prințul D.V. Mîșețki, Doctorul A.P. Timofievici, P.A. Ivinski și O.M. Konțevici, actualul episcop Nectarie din Seattle – ne-am găsit la Berlin. Vlădica Mitropolit Serafim [Lade] m-a numit preot al catedralei din Berlin [a Învierii]. Timp de aproape doi ani, sub bombardament neîncetat, Sfintele slujbe erau săvârșite în fiecare zi în biserică. [Părintele Alexandru Kiselev, părintele duhovnicesc al generalului Vlasov al Armatei de Eliberare Rusă, a conslujit cu el. Iar Mitropolitul Anastasie venea în zilele de sărbătoare.]

Domnul ne-a ajutat să ne îngrijim de darul Dumnezeiesc al Euharistiei lui Hristos pentru a întări cu adevărat sufletele poporului nostru rus în credință. Fugiseră de comunism sau fuseseră duși cu forța în Germania. Biserica era în permanență plină de tineri „estici” [muncitori ruși refugiați din est], dintre care cei mai mulți în patria lor nu cunoscuseră nici pe Dumnezeu, nici modul de viață ortodox, dar acum instinctiv erau atrași către Biserică și Hristos. Trebuiau ajutați, mângâiați, învățați, instruiți.”

Mereu blând și amabil cu oamenii, părintele Adrian putea fi de neînduplecat atunci când era necesar. Astfel, când au primit ordin de la Gestapo ca să-i oprească pe „estici” să meargă la catedrală, părintele Adrian, susținut de Mitropolitul Serafim, a refuzat categoric, iar catedrala a continuat să fie plină ca și până acum, în special cu tineri, deoarece în principal tinerii au fost aduși în Germania. Unul dintre acești tineri a fost Nicolae Hamanovici, mai târziu episcopul Alipie de Cleveland.

În timpul unui bombardament asupra Berlinului, fiul mai mare al părintelui Adrian, Serafim, a fost ucis. Aceasta a fost o mare pierdere pentru el și matușca lui. Dar credința lor i-a ajutat să depășescă această pierdere și să continue să-i slujească pe ceilalții.

În catedrala din Berlin era o icoană foarte cinstită a Sfântului Serafim, în fața căreia Familia Împărătească se rugase în 1903 și care fusese adus de la Diveevo la Kiev, apoi de la Kiev la Berlin. Odată, după un bombardament puternic, ortodocșii s-au întors în biserica din buncărul lor și au văzut că o bombă căzuse prin cupolă în capela laterală stângă. Acolo era giulgiu pentru Vinerea Mare și așezată deasupra – icoana a Sfântului. Au reușit să stingă flăcările, dar au fost surprinși de faptul că atât giulgiul cât și icoana erau neatinse de flăcări, deși tot ceea ce le înconjura, inclusiv postamentul unei cruci și o icoană a Sfinților Gurie, Samon și Aviv ardeau. A doua zi dimineață, în timpul slujbei, au observat că mirosul de arsură era încă în aer și chiar devenise mai puternic. Apoi au descoperit că în podul bisericii se afla o a doua bombă care mocnea. Cu greu au ajuns la ea, când o coloană uriașă de flacări a izbucnit. Deci, focul a mocnit timp de douăsprezece ore, dar nu a explodat… Din acel moment catedrala nu a mai suferit din cauza focului, deși tot ce era în jurul său a fost ars și distrus.

În 1945 părintele Adrian, matușca lui și al doilea fiu al său, Serghie, împreună cu întreaga familie duhovnicească au fost relocați la Wűrtemberg, în micul oraș Wendlingen, lângă Stuttgart.

O altă minune notabilă a avut loc în acea vreme… În 1923 Schitul Optina fusese devastat și tot ce era în el supus profanării. Icoanele au fost luate din biserici și îngrămădite pe pământ pentru a aștepta distrugerea. Printre femeile care a privit la aceasta cu ochii în lacrimi se număra Schimonahia Eudochia, care a reușit să scoată Icoana Maicii Domnului de la Vladimir, care, după cum știa, pe vremuri fusese în chilia binecunoscutului Stareț de la Optina, Sfântul Ambrozie. A adus-o la Kozelsk, de unde, la cererea părintelui Mihail Yedlinski, a fost adusă la Kiev. Părintele Mihai l-a însărcinat apoi pe părintele Adrian să slujească un acatist duminica după liturghie (5 dimineața).

Părintele Adrian a adus această icoană sfântă cu el la Berlin și apoi la Wendlingen. Dar casa în care erau instalați Ortodocșii a luat foc în timpul unei bătălii de tancuri între forțele americane și germane. Atunci Părintele Adrian, urmat de câteva zeci de ortodocși, strânși împreună între flăcări, a ridicat Chipul Împărătesei Cerului deasupra capului, traversând dintr-o parte în alta câmpul pe care avea loc bătălia dintre tancuri și a trecut nevătămat printre cele două forțe opuse…

Așa a fost cu această icoană cu care Mitropolitul Anastasie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate, binecuvântatul Părinte Adrian și împreună-luptătorii săi au călătorit în America. De la trecerea sa în Statele Unite, Sfânta Icoană s-a odihnit în mănăstirea de femei din Novo-Diveevo, în Spring Valley, New York.

„În perioada dificilă care a început după capitularea Germaniei, fiind în continuă frică de repatriere, micul nostru grup, sub îndrumarea mea, a creat o biserică și imediat am săvârșit marea Taină a Dumnezeieștii Euharistii. Și am început din nou să creăm o discretă ordine a vieții, modul de viață Ortodox. Slujbele Dumnezeiești erau sărvâșite zilnic, viața continua în evlavie de la duminică la duminică, de la sărbătoare la sărbătoare. Toată lumea era condusă de patimi, exista dușmănie și o luptă teribilă pentru existență. Mulți la început ne-au privit ca pe niște oameni naivi, care nu trăiau în concordanță cu vremurile. Dar trăiam, trăiam în Dumnezeu. Încetul cu încetul, atitudinea față de noi s-a schimbat. Au început pelerinajele. Oameni care ajunseseră la adâncul disperării dobândeau printre noi pace sufletească și o bucurie liniștită și plecau luminați și în pace.”

Mănăstirea Novo-Diveevo

În 1949 Părintele Adrian, familia sa și micul grup de emigranți ruși, majoritatea invalizi din cauza vârstei sau a bolilor, au ajuns în America. În toamnă, Arhiepiscopul Vitalie (Maximenko) și Arhiepiscopul Nicon (Rklițkii) „m-au însărcinat să întemeiez o mănăstire de femei în care să adun călugărițele împrăștiate în diferite țări ale diasporei, ca să se liniștescă în Hristos și în modul de viață Ortodox. Această sarcină părea peste puterile noastre în circumstanțele dificile în care trăiam. Mai ales având în vedere lipsa banilor. Unii oameni au încercat să mă descurajeze de la această lucrare. Dar ideea de a stabili aici, în America, un mic colț al modului de viață ortodox, plin de acel duh prin care trăisem și respiram încă din copilărie, m-a cuprins și am fost de acord, nădăjduind în ajutorul Domnului. Iar Domnul nu ne-a abandonat.”

Deși nu aveau bani și nu cunoșteau limba engleză, au reușit să înființeze o mănăstire de femei. Mai întâi mănăstirea a fost situată în Nayack, la o oră de mers cu mașina de New York. Curând, cu ajutorul unor oameni buni, au reușit să închirieze un loc mai potrivit pentru 200 de dolari pe lună. Acest loc nu era însă destul de potrivit și în fiecare zi rugăciuni și un acatist erau aduse în fața icoanei de la Optina a Maicii Domnului – și o minune s-a săvârșit. Pe neașteptate, în orășelul vecin, Spring Valley, au găsit o fostă mănăstire catolică de femei care era goală de câțiva ani. Părintele Adrian a făcut o mare impresie asupra stareței catolice, și ea a obținut de la cardinalul Spellman permisiunea de a vinde proprietatea la prețul foarte mic de 30.000 de dolari, cu condiția ca să nu se construiască nimic în ascuns care să profaneze „sfințenia” fostei mănăstiri. O mănăstire Ortodoxă de femei a îndeplinit această condiție. Dar unde să aibă 30.000 de dolari? Din nou, a avut loc o minune a milei lui Dumnezeu. K.N. Maleiev, care dăduse deja 5.000 de dolari din economiile sale la nașterea comunității, a dat încă 15.000 de dolari. Banca a asigurat cealaltă jumătate din suma necesară. Astfel, terenul și clădirile au trecut în posesia Ortodocșilor, cărora nu li s-a cerut să plătească impozite pentru că era o fostă mănăstire catolică.

Pe 24 august 1952 a fost binecuvântat cimitirul – un cimitir rusesc de care emigranții ruși nu mai avuseseră înainte în regiunea New York.

„Călugărițele erau adunate împreună. În jur o mie de refugiați au fost aduși din Europa, dintre care un număr semnificativ s-a stabilit în jurul mănăstirii și s-a format, ca să spunem așa, o mare familie ortodoxă. Domnul a ajutat oameni însuflețiți să construiască o frumoasă biserică în care erau săvârșite slujbele zilnice și către care oamenii ruși curgeau din toate zonele Americii. „Și principalul lucru a fost că Domnul ne-a ajutat să stabilim la Novo-Diveyevo ceea ce îmi umpluse sufletul încă din copilărie. În condițiile emigrării, când poporul rus, derutat în mijlocul unor condiții de viață străine și non-Ortodoxie, a fost prins într-un vârtej de deșertăciune, Domnul ne-a ajutat să stabilim în Novo-Diveievo modul de viață ortodox, o atmosferă bisericească a liniștii lui Hristos și a evlavie; să întemeiem Sfânta Rusie într-o țară străină.

Dar nu este suficient să înființăm viața monahală; ci ea trebuie păstrată. Căci există întotdeauna pericolul că viața poate fi transformată într-o seră, unde va fi susținută de căldura artificială și imediat ce sursa de căldură încetează să mai funcționeze, viața va pieri.” „Prin urmare, trebuie să existe o sursă constantă de viață. Așa cum pământul și sucurile sale vitale hrănesc mereu vegetația, tot așa trebuie să fie și viața noastră hrănită fără încetare de acea putere elementară pe care o dă Biserica lui Hristos, care este întruchipată în modul de viață ortodox, în slujbele Dumnezeiești, în post, în rugăciune, în priveghere, în toate ceea ce întruchipează Sfânta noastră Rusie. Aceasta este puterea elementară care pune în gura unui om care își părăsește existenț pământească aceste ultime cuvinte: ‚În mâinile Tale îmi dau sufletul meu’, și îi oferă posibilitatea de a pleca în existența veșnică cu numele lui Hristos.”

Matușka Eugenia a adormit în Domnul, iar în februarie 1968 părintele Adrian a fost tuns în monahism. În în același an a fost sfințit episcop. În 1973, la vârsta de 80 de ani, a fost ridicat la arhiepiscopat ca Arhiepiscopul Andrei de Rockland. El a spus: „Când arhiepiscopul Nikon a sugerat să accept harul episcopatului, am înțeles că Domnul mă chema să păstrez – cu ajutorul Sfântului Duh și cu sprijinul Avvei, Vlădica Mitropolit – Sfânta Rusie în inima poporului nostru, care a fost aruncat într-o țară străină. Am înțeles că Domnul mi-a oferit încă mai multă tărie și putere pentru a-mi continua munca pe câmpul lui Hristos.”

„De aceea, vederea unui mormânt deschis nu mă deranjează, ci mă obligă la noi lucrări în numele lui Hristos, pe care trebuie să le îndeplinesc înainte de a pleca la Domnul.

Cei patruzeci și șase de ani ai slujirii mele pastorale au fost sfințiți de Harul Domnului, din care am tras tărie și putere. Acum un nou, mai înalt Har – Harul de arhipăstor – mi se pune asupra mea. Tremur, pentru că știu că sunt nevrednic de el, dar îl accept ca pe voința lui Dumnezeu și în tremurul meu îl chem pe Domnul în ajutor… ”

În calitate de episcop, Vlădica Andrei a continuat să locuiască la Novo Diveevo. El a fost părintele duhovnicesc al Mitropolitului Filaret și a povățuit mulți alți membri ai Bisericii, atât în limba rusă, cât și în limba engleză.

Odată a venit la mănăstire o scrisoare de la o anume Vasilieva din California. Părinții ei fuseseră exilați în Rusia și ea nu le știa soarta. Apoi a avut un vis. A văzut o baracă nouă și în bucătărie stătea mama ei. Pe podea era o trapă care ducea la o pivniță. Era întuneric. I s-a dat să înțeleagă, poate de către mama ei, că tatăl ei se afla în pivniță. Apoi, s-a uitat și a văzut că, deși baraca era nouă, nu exista sticlă la ferestre. „De ce nu există sticlă?” a întrebat-o pe mama ei.

„Numai episcopul Andrei poate face acest lucru”, a răspuns ea. Fiica s-a trezit și a început să creadă că lucrurile sunt rele cu părinții ei. Părea că tatăl ei murise și era necesar să ne rugăm pentru el.

Era necesar să-l găsească pe acest episcop Andrei. A căutat un an, în diferite țări, dar nu exista un episcop cu numele de Andrei. Dar apoi a auzit de mănăstire și a trimis acolo o scrisoare în care cerea să se săvârșească o slujbă de înmormântare și făcea o descriere detaliată a visului ei. Vlădica a săvârșit slujba de înmormântare și i-a trimis rugăciunea de iertare și pământ de la mormânt.

Vlădica avea darul stareților de demult. După cum scria episcopul Grigorie din Alaska: „Vlădica a fost un bătrân în sensul cel mai bun al acestui cuvânt. Pentru foarte mulți credincioși a fost un conducător duhovnicesc care a întrupat în sine toate calitățile necesare stareților: o intuiție profundă, care este neobișnuită pentru timpul nostru, dragoste sinceră pentru fii săi duhovnicești, mare tact în abordarea rănilor duhovnicești, absolută lepădare de sine, umilință creștină fără margini.”

Arhiepiscopul Grigorie de Colorado scrie: „De Nașterea Domnului, un număr de băieți ruși adolescenți călătoreau cu autobuzul la diferite biserici, cântând colinde rusești. Novo Diveievo se afla pe traseul lor și l-au vizitat pe arhiepiscopul Andrei. Toți au cântat în fața lui și, după ce și-au terminat interpretarea, Arhiepiscopul le-a cerut să vină separat la chilia sa, unul câte unul, pentru a primi binecuvântarea lui înainte de a pleca. Au făcut aceasta și cel pe care îl aștepta a intrat. Arhiepiscopul i-a spus tânărului să scoată ce avea în buzunar. Tânărul a negat că ar avea ceva în buzunar. Arhiepiscopul i-a cerut din nou: „Scoate ceea ce ai în buzunar”, cu o voce puternică. Tânărul, încet, rușinat, a dat cartea pe care o avea în buzunar ajutorului de chilie al Vlădicăi. Era o carte pornografică, iar Vlădica i-a spus tânărului să consulte un medic, pentru că era pe cale să se îmbolnăvească. După ce l-a sfătuit, l-a lăsat să plece. Vlădica i-a chemat pe toți, unul câte unul, pentru a nu atrage atenția asupra băiatului chemându-l doar pe el… ”

Arhiepiscopul Grigorie scrie din nou: „Odată un bărbat sârb a venit din Massachusetts pentru a-l vizita și a primi binecuvântarea arhiepiscopului Andrei, pentru că auzise de reputația sa de persoană sfântă. Nu avea nicio întrebare specială pe care să i-o pună, dar acest bărbat în sinea lui se plângea lui Dumnezeu că nu are o băieți, ci doar fete. Când l-a întâlnit pe Arhiepiscop și a primit binecuvântare, Arhiepiscopul i-a spus imediat următoarea poveste.

„În Rusia, după revoluție, era un bărbat care se plângea cu amărăciune că fiica sa murise foarte tânără. Plângerea lui a continuat ani de zile și la vremea la care fata ar fi avut douăzeci de ani, a avut un vis. În vis, privea de la fereastra apartamentului său spre stradă, pe unde trecea un marș militar. În marș, era un camion descoperit cu soldați sovietici înăuntru care cochetau cu o tânără de douăzeci de ani. În vis, s-a gândit cât de nerușinată era această femeie, aflată în acea situație.”

„Când s-a trezit dimineața, o paradă militară a trecut pe lângă apartamentul său și, la fel ca în vis, s-a dus la fereastră și i-a văzut pe soldații sovietici care mărșălui și, într-adevăr, a venit camionul, doar că de data aceasta, nu era nicio fată tânără cu acei soldați.”

„A fost șocat și a înțeles că, dacă fiica sa ar fi trăit, ea ar fi fost comunistă, negându-l astfel pe Hristos. El a căzut cu fața la pământ și a plâns, spunând: „Cred că Ție, Doamne, că M-ai scutit de această moarte continuă, de a-mi vedea fiica, comunistă.” El nu s-a mai plâns niciodată.

„Când sârbul a auzit această poveste, a fost pătruns la inimă și a înțeles de ce arhiepiscopul a spus această poveste. Din acea zi, a mulțumit lui Dumnezeu pentru grija Sa, și nu s-a mai plâns împotriva judecăților Sale.”

Și din nou Arhiepiscopul Grigorie scrie: „Cunoaștem două situații separate când unor bărbați aflați în vizită la Arhiepiscopul Andrei, li s-a spus toată viața lor. Unul era laic, iar altul era preot. El le-a spus detalii despre viața timpurie pe care le uitaseră complet ”.

Arhiepiscopul Andrei a relatat, de asemenea, întreaga poveste de viață a arhimandritului Ioan Lewis, cu exact ce va face și pe cine va întâlni la părăsirea mănăstirii.

Protopopul Ștefan Pavlenko scrie: „După ce am absolvit Seminarul Sfânta Treime și ne-am căsătorit, eu și soția mea am decis că vom merge pentru o vreme în California. Bunica și mătușa soției mele erau destul de apropiate de episcopul Andrei, la fel ca întreaga ei familie, în special mama ei. Când părinții soției mele au aflat că plănuim o călătorie în California, ne-au sugerat să ajungem la Novo Diveievo pentru binecuvântare de la episcopul Andrei. Deci am plecat. Ne-a întâmpinat și ne-a servit cu ceai și prăjituri… El a întrebat despre părinții și rudele mele, ne-abinecuvântat călătoria și a făcut câteva comentarii foarte personale cu privire la alegerile făcute de noi. Tocmai când eram pe punctul de a pleca, el și-a „amintit” de câteva albume foto pe care dorea să ni le arate! Și, în următoarele 40 de minute, (tineri și neliniștiți așa eram) am fost tratați cu cea mai plictisitoare și „inutilă” colecție a caselor vechi, a bătrânilor și a animalelor de companie vechi pe care ți le-ai putea imagina. În cele din urmă am ieșit și am plecat! Nici după cinci minute pe drumul de întoarcere la Boston, pe una dintre arterele principale din zona de frontieră New Jersey / New York, era o uriașă grămadă de mașini cu răniți și chiar cu un mort. Abia atunci ne-am dat seama că dacă nu am fi fost „reținuți” de episcopul Andrei, cu siguranță am fi fost în mijlocul acelui accident, în loc să trecem pe lângă el cu uimire și mirare! ”

Pe 22 iulie 1975, Vlădica a fost vizitat de către Alexandr Soljenițîn, celebrul scriitor. El l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:

„Dragă, mult respectat Alexandr Isaievici!

M-am gândit și mă gândesc mult la tine; și involuntar, în timp ce mă gândesc la tine, îmi apar în față două locuri din Sfânta Scriptură. Unul este din Vechiul Testament: imaginea dreptului Noe. I s-a descoperit de Dumnezeu că va fi un potop peste tot pământul care îi va distruge pe toți cei care rămân în necredință. Dar pentru mântuirea celor care rămân în evlavie, cei care au păstrat tot ceea ce este în cinstea lui Dumnezeu, Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să construiască o arcă. Și Noe a început să construiască o arcă și, în același timp, să cheme oamenii la pocăință…

Dar cerul era senin, nu se vedea niciun nor; întreaga natură, parcă indiferentă față de păcatele oamenilor, a rămas solemn liniștită. Oamenii îl ascultau pe Noe, dar ridicau din umeri și plecau. Timpul a trecut. Arca a fost terminată, dar numai familia lui Noe a intrat în ea. Au intrat în arcă, nu pentru a scăpa atunci de potop, ci pentru a scăpa de necredința care era pretutindeni. Și apoi, în sfârșit, un nor a apărut pe cer; curând au crescut nori imenși de ploaie. Tot cerul era acoperit de ei, iar ploaia se revărsa. Apa a început să crească și să inunde totul. În acest moment oamenii înspăimântați s-au repezit la arcă, dar ușile s-au închis singure și nimeni nu a mai putut intra…

Și acum, gândindu-mă la tine, involuntar m-am gândit la această figură măreață a lui Noe chemând oamenii! Și tu, dragul meu, chemi oamenii din necredința comunismului! Te ascultă, te aplaudă. L-au ascultat și pe Noe și, probabil, și-au exprimat entuziasmul. Da, au ascultat … dar nu s-au supus și au pierit!

Noe a chemat oamenii din ceva, din necredință. Dar i-a chemat și la ceva: la evlavie și la o evlavie concretă: la evlavia care era în arcă. Și în acest punct îmi amintesc un alt pasaj din Sfânta Scriptură, din Epistola Apostolului Petru. Căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult și că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă, și prin apă lumea de atunci a pierit înecată, iar cerurile de acum şi pământul sunt ținute prin același cuvânt și păstrate pentru focul din ziua judecății și a pieirii oamenilor necredincioși (II Petru 3.5-7).

Dacă toate acestea ar fi distruse în acest fel, atunci ce viață sfântă și ce evlavie trebuie să avem! Aceasta este Arca Noului Testament: evlavia, păstrarea a ceea ce este în cinstea lui Dumnezeu!

În adresa dvs. recentă, ați spus că v-ați născut sclav. Aceasta înseamnă că v-ați născut după revoluție. Dar am văzut tot ce s-a întâmplat înainte de revoluție și ceea ce a pregătit-o- a fost necredința în toate formele, și mai ales încălcarea vieții de familie și corupția tinerilor… Cu durere văd că același lucru se întâmplă și aici și, într-adevăr, în întreaga lume. Și mi se pare că misiunea dumneavoastră de asemenea este să chemați oamenii de la necredință la evlavie! Și izvorul evlaviei este Hristos!… ”

Adormirea

Vlădica Andrei a murit în ziua sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel, 29 iunie / 12 iulie 1978. Vremea era foarte caldă. A primit Împărtășanie cu adânc respect, la fel ca în toate duminicile și sărbătorile. Era foarte slab și s-a întins înconjurat de oamenii cei mai devotați lui, așteptând ora mult așteptată.

În fiecare zi asculta trei acatiste: primul, a icoanei Maicii Domnului de la Vladimir, era citit de Maica Nona, al doilea, al Sfântului Nicolae, era citit la prânz, iar al treilea, al Sfântului Serafim, era citit seara. Asculta toate slujbele printr-un microfon care era legat în biserică.

Seara, spre sfârșitul Vecerniei, Vlădica se ruga cu deosebită fervoare Maicii Domnului. A luat o icoană care i-a fost dată de mama sa și pe care a purtat-o mereu. În această zi s-a rugat înaintea ei cu o intensitate deosebită, cu toată tăria. Acest lucru a fost simțit de toată lumea.

Sângele a început să curgă. Fiul său și părintele Alexandru erau îngrijorați. Fratele Mihail a început să citească acatistul icoanei de la Vladimir. Atunci Vlădica a chemat pe toată lumea să-și ia rămas bun de la ei și ca să le dea ultima binecuvântare. El a spus că este pe moarte și a cerut tuturor să se roage pentru el. Și apoi a început să strige cu înflăcărare: „Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, mântuiește-mă!” și alte rugăciuni. Când o transpirație rece a apărut pe față, a strigat: „Sunt mort!”, și a devenit alb ca zăpada.

Părintele Alexandru a fugit în camera vecină pentru a aduce epitrahilul său- același sub care Bătrânul Nectarie murise cu cincizeci de ani în urmă. Dar Vlădica Andrei părăsise deja această lume.

Era ora 11 p.m. de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în aceeași zi în care Vlădica intrase pentru prima dată la Optina.

Monahia Maria (Stakhovici) își amintește: „Am fost foarte supărată de moartea lui Vlădica al nostru, deși ne așteptam la ea. „Inima” părăsise comunitatea noastră: așa ceva nu mai era de găsit. Trecuseră deja patruzeci de zile. În fiecare zi după liturghie se făcea litie în biserică, iar seara după slujbă, o panahidă plină de har. Erau întotdeauna mulți oameni prezenți.”

„Această moarte a fost marcată de niște semne speciale.”

„În ajunul înmormântării, seara după slujbă, tuturor ni s-a spus de la amvon (biserica era plină de oameni) că în ziua morții lui Vlădica, copiii dintr-o tabără de vară, cu vârste cuprinse între 8 și 15 ani au văzut pe cer o cruce făcută din nori care apoi a luat forma unui chip. Copiii l-au recunoscut pe Vlădica Andrei. Chipul s-a transformat într-un înger și a zburat în sus.”

„Una dintre enoriașele noastre l-a văzut – fiica de 15 ani a doctorului Zarudski. Fiecare dintre acești copii a fost întrebat separat de către părintele Alexandru Kiselev. Toți copiii au confirmat una și aceeași poveste, așa că a fost convins că nu este o fantezie. ”

Sfinte Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!