Biserica Ortodoxă își amintește astăzi, în rugăciune, de Părinții Primului Sinod Ecumenic, care s-a întrunit în orașul Niceea pentru a cerceta și judeca erezia lui Arie. Știm că în primele secole ale creștinismului, Biserica a îndurat persecuții crunte, mai întâi din partea evreilor și apoi din partea puterii imperiale romane păgâne. Dar, în ciuda faptului că persecuția a fost sângeroasă, în ciuda faptului că mii de creștini au murit sub tortură pentru mărturisirea credinței lor, toate acestea nu au primejduit Biserica.
Creștinii din primele secole își aminteau bine că Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena.” (Mt 10,28). Iar în Apocalipsă a spus: „Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții.” (Ap 2,10). Pe parcursul acestor persecuții sângeroase, creștinii au rămas credincioși până la moarte, au pătimit cu moarte martirică și au primit de la Mântuitorul nostru cununa vieții veșnice, câștigată cu prisosință.
Când persecuția s-a încheiat, a început o alta epocă. Biserica s-a aflat atunci într-o primejdie mai mare. Au apărut erezia, înșelarea și denaturarea adevărului. Acestea au apărut imediat, dar primele dintre ele nu au fost atât de remarcate, neatrăgându-și mulți adepți. Erezia lui Arie, apărută când persecuția s-a încheiat, a agitat întreaga Biserică. Arie era un cărturar și un predicator convingător, preot în cetatea Alexandriei. Episcopul Alexandriei murise. În acea vreme, turma își alegea singură păstorii. Eruditul orator Arie, ce deținea o poziție proeminentă, era sigur că va fi ales și că va fi episcop. Dar majoritatea clerului și a poporului au ales un alt episcop, pe prezbiterul Alexandru, care era de asemenea un om citit, educat și priceput. Nu era la fel de strălucit și talentat ca Arie, în schimb se deosebea prin evlavia sa și avea cu adevărat o viață dreaptă și sfântă. Din acest motiv, clerul și turma l-au cinstit și l-au ales pe el. Acest lucru a provocat o rănă adâncă în iubirea de sine a lui Arie. Din nefericire, aceasta este întotdeauna povestea din spatele oricărei erezii. Cauza este întotdeauna ceva rău, un imbold malefic cu caracter personal, care se ascunde întotdeauna sub mantia luptei pentru adevăr.
Astfel, Arie, în iubirea sa de sine, a decis să se opună propriului său episcop – nu putea accepta faptul că nu era el însuși episcop. Odată, episcopul Alexandru a vorbit cu clerul său despre taina Sfintei Treimi, despre asemenărea dintre Persoanele sale, despre faptul că Sfânta Treime este o Treime a Unității, în măsura în care în cele trei Persoane există o singură ființă divină, o singură fire dumnezeiască. Arie, cu îndrăzneală, a început să-l contrazică și a început să susțină că Fiul lui Dumnezeu nu este asemenea lui Dumnezeu Tatăl, așa cum spusese episcopul Alexandru, sau că nu este născut din El, ci creat de El, o făptură, o creație. Adevărat, mai înaltă, mai perfectă, dar totuși o creație, o făptură. Alexandru a încercat să argumenteze și cu îndemnuri blânde să îl convingă pe Arie, dar acesta a stăruit. Și cum era un orator convingător, această erezie a apărut iar, din cauza lui, s-a răspândit și, în cele din urmă, a tulburat întreaga Biserică.
Alexandru, în calitate de episcop, l-a excomunicat din Biserică. Arie plecat, dar a început să-și răspândească doctrina în continuare și mai departe. În cele din urmă, însuși Împăratul Constantin, cel întocmai cu Apostolii, l-a însărcinat pe bătrânul Hosius din Cordoba, cunoscut pentru evlavia și înțelepciunea sa, să lămurească ce este această “învățătură”, dacă este aceasta o erezie. Bătrânul episcop Hosius, evlavios și înțelept, a sosit la Alexandria. Fără nici o prejudecată, absolut imparțial, a cercetat această chestiune, s-a întors și i-a spus împăratului că Arie propovăduia o erezie oribilă, care răstălmăcea întregul creștinism. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu nu este asemeni lui Dumnezeu-Tatăl și nu este născut din El, atunci El nu este Dumnezeu, ci o făptură, ceea ce înseamnă că nu s-a întrupat ca adevăratul Dumnezeu-om. Asta înseamnă că lucrarea mântuirii noastre nu a fost săvârșită așa cum ne învață Credința noastră creștină.
În cele din urmă, s-a întrunit un Sinod Ecumenic. Arie a avut de partea sa doar câțiva episcopi. Majoritatea covârșitoare a episcopilor (mai bine de 300 de episcopi s-au întrunit la Sinod) au apărat cu fermitate credința ortodoxă, au condamnat erezia lui Arie și l-au excomunicat din Biserică, ca un stăruitor în erezie și nepocăit.
Acest eretic a suferit o moarte îngrozitoare, însă erezia sa a tulburat Biserica pentru o lungă perioadă de timp. Doar treptat s-a liniștit tulburarea. A trebuit să fie combătută de Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur, care au trăit după Arie. Dar, în cele din urmă, adevărul a triumfat, însă a existat un moment în care în Răsărit, dintre toți episcopii ortodocși, a rămas doar Sfântul Atanasie cel Mare, iar în Apus doar Sfântul Ilarie de Poitiers; toate celelalte catedre episcopale, sute de episcopii, au fost acaparate de episcopi care erau ei înșiși eretici arieni.
Cu toate acestea, Biserica nu a fost pierdută. Sfântului Atanasie i-a fost greu să lupte cu ereticii din Răsărit. De multe ori a fost exilat, dar a rămas statornic. Când a aflat, în singurătatea sa, că în sfârșit avea un aliat, un succesor, în Sfântul Vasile cel Mare, acest mare apărător al Ortodoxiei a răsuflat ușurat. Așa a trăit Biserica această erezie; iată cum a fost tulburată de ea.
După Arie au mai fost și alți eretici. Și aceștia au fost condamnați de sinoadele ecumenice ce au urmat. Astăzi ne amintim de Primul Sinod Ecumenic, care l-a condamnat pe Arie și erezia sa.
Amin.
[Publicată inițial în limba rusă în: Propovedi i poucheniya Vysokopreo-svyashchenneyshego mitropolita Filareta, Pervoiyerarkha Russkoy Zarubezhnoy Tserkvi, Vol. II, New York 1989, pp. 217-219].