„Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.” (Mt 22:44)
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, arătând cum Domnul nostru Iisus Hristos a prevestit pogorârea Duhului Sfânt asupra credincioșilor, spune: “Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.” (Ioan 7:39)
Același evanghelist, redând cuvântul de rămas-bun al Domnului cu ucenicii la Cina cea de taină, amintește că Mântuitorul a început cu aceste cuvinte: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului…” (Ioan 13:31). Din aceste cuvinte reiese clar că Domnul, contemplând lupta și patima Sa mântuitoare ca fiind deja încheiate, vede proslăvirea Sa ca fiind desăvârșită în ele. În discursul următor al acelei cuvântări de rămas-bun, aprofundând semnificația legăturii dintre proslăvirea Sa și pogorârea Duhului Sfânt, care a fost descrisă în cuvintele Sfântului Ioan Teologul citate mai sus, Domnul le spune Apostolilor: „Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16:7).
Astfel, pogorârea Duhului Sfânt asupra credincioșilor este nemijlocit și nedespărțit legată de proslăvirea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Potrivit învățăturii Sfintei Biserici, știm că această proslăvire, care începuse deja din timpul suferințelor Mântuitorului (vezi exclamația Tâlharului Pocăit: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” [Luca 23:42]), s-a făcut cunoscută și în Învierea Sa, în care s-a arătat ca Biruitor al Iadului și Stăpân al vieții și al morții. Dar, această proslăvire, în toată plinătatea și măreția ei, s-a arătat în Înălțarea Sa și mai preaslăvită. Iar dacă El le spusese deja Apostolilor care erau încă cu El după Învierea Sa – „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ” (Mt 28:18) – la Înălțare autoritatea Sa asupra întregii lumi împreună cu slava Sa s-au arătat, în plinătatea lor, cu o deosebită strălucire, deoarece El S-a înălțat la Cer, iar natura Sa umană slăvită a fost așezată la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, împreună-împărățind cu El – așa cum spune și Simbolul nostru de credință (Crezul). Această proslăvire a lui Hristos Mesia a fost proorocită încă din cele mai vechi timpuri de către Proorocul Rege David, profeție pe care am așezat-o în subtitlul acestei cuvântări. (Știm și că Mântuitorul Însuși a repetat această profeție dușmanilor Săi, nu cu mult timp înainte de Patimile Sale, în ultimele Sale conversații cu ei).
Doar Noul Legământ [Testament] le oferă oamenilor posibilitatea de a înțelege pe deplin profețiile Vechiului Testament. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Atotputernic, este asemeni și deoființă [din gr. ὁμοούσιος, homoousios] cu Dumnezeu Tatăl și, de mai înainte de veacuri, a avut o autoritate și o slavă împreună cu El, atunci, prin Întruparea, Patimile, Învierea și Înălțarea Sa, El și-a însușit această slavă pentru firea Sa teantropică [divino-umană], căci a fost așezat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, Care I-a încredințat puterea și dreptul de a judeca lumea: „Ca toți să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl.” [Ioan 5:23]
Potrivit Sfintei Scripturi, pogorârea Duhului Sfânt asupra apostolilor și, prin ei, asupra tuturor creștinilor credincioși, este legată de această proslăvire a Mântuitorului lumii pentru lucrarea Sa și pentru izbânda Sa întru mântuirea oamenilor. Mântuitorul Hristos, potrivit mărturiei Evanghelistului Luca, a vorbit despre această trimitere a Duhului Sfânt ca fiind scopul venirii Sale în lume: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luca 12:49).
Din Faptele Apostolilor știm că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli sub forma unor limbi de foc, astfel că prin această pogorâre s-au împlinit la propriu și cu exactitate cuvintele Mântuitorului. Și abia după acest eveniment de o importanță și de o măreție ieșite din comun, apostolii, acum desăvârșit renăscuți și întăriți de lucrarea plină de har a Duhului lui Dumnezeu, și-au început propovăduirea. „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18:4; Rom. 10:18), – și întreaga lume s-a plecat aşternutului picioarelor Lui, care este Crucea.
Prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor, cunoaștem începutul Bisericii lui Hristos, despre care Hristos Însuși a spus că porțile Iadului (toate eforturile puterilor întunecate) nu o vor putea birui. Iar prin această putere veșnic prezentă a Duhului Sfânt în Biserică, deși acum înfățișarea ei de foc este acoperită, totuși ea fiind mereu vie și activă, Biserica lui Hristos înflorește și transfigurează această lume decadentă; pentru vremea de acum, la fel ca și pentru toate veacurile ce vor veni [adevărat rămâne] – „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază”. Și știm că izvoarele și râurile Lui pline de Har curg și ne cuprind pe fiecare dintre noi în sfintele și înduhovnicitoarele Taine ale Bisericii.
Așadar, iubiți frați, cum am spus și mai sus, Pogorârea Duhului Sfânt este nedespărțit legată de proslăvirea lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Iar această proslăvire – proslăvirea firii Sale teantropice – este revelată în modul cel mai înălțător și deplin tocmai în Înălțarea Sa și în șederea Sa de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Iată de ce Biserica petrece cu atâta însuflețire și veselie sărbătoarea luminoasă a Înălțării. Aceasta este sărbătoarea solemnă a încoronării drept Biruitor a Întemeietorului mântuirii noastre, Care S-a arătat prin întruparea Sa și a trăit ca cel mai smerit dintre fiii oamenilor, iar în lupta Sa plină de smerenie și supunere față de Tatăl s-a făcut ascultător „până la moarte, și încă moarte pe Cruce” [Fil. 2, 8]. Acum El este încununat cu slavă și cinste, și o astfel de slavă pregătește pentru toți cei care Îi sunt credincioși, potrivit propriilor Sale cuvinte nemincinoase: ” Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12:26), – și în rugăciunea Sa arhierească către Tatăl: ” Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (Ioan 17, 22). Cine, dintre creștinii credincioși, s-ar putea îndoi de cuvintele Sale? Din acest motiv, Sfânta Biserică învață că veșnica Împărăție a slavei celor credincioși alături de El nu va avea sfârșit.
Astfel, spre veșnicia nesfârșită și spre lumea cea de sus, spre Tronul Dumnezeirii Treimice, se străduiește inima fiecărui creștin credincios să se înalțe în această zi a Înălțării Domnului, – și, în lumina care o întrece pe cea a soarelui, a acestei sărbători a iubirii divine, mântuirea noastră este [mai] cu tărie întemeiată, iar până în veac, după exemplul Celui care împărățește și se înalță, Mântuitorul nostru, nădejdea noastră creștină se va întări în sufletele noastre, întemeiată pe pronia Sa atotputernică, atotcreatoare, atotstăpânitoare și plinitoare, prin care toate suferințele și strâmtorările, toate neajunsurile și nefericirile noastre, stârnite de puterile răului în viața noastră cea plină de trudă, sunt stăvilite și acoperite până la sfârșit.
Adam al nostru – Capul neamului omenesc – domnește deja, împreună cu Tatăl Său ceresc; El este puternic și tuturor celor care, în inima lor, se străduiesc cu credință să ajungă la El, El le dăruiește deplin acea pace, binecuvântare și bucurie a Sa, pe care le-a promis. (Ioan 14:27)
Amin!
Această omilie a fost predicată de Sfântul Mitropolit Filaret al New-York-ului pe când era încă arhimandrit și a fost publicată pentru prima dată în „Pâinea cerească” în 1939 și apoi din nou în „Rusia Ortodoxă” în 1994. Apare pentru prima oară în limba română cu ocazia Praznicului Înălțării Domnului, 2023.