După ce Domnul a șezut la Cina cea de Taină alături de ucenicii Săi și le-a dat învățăturile Sale, El a venit cu ei pe Muntele Măslinilor (Mat. 26:30; Marcu 14:26; Luca 22:39). Pe drum, El a continuat să le dea ultimele Sale învățături, după care S-a adresat Tatălui Ceresc cu o rugăciune pentru ucenicii Săi și pentru cei care aveau să creadă cuvântul lor (Ioan 17).
După ce au traversat pârâul Cedrilor, Domnul și ucenicii Săi s-au îndreptat spre Grădina Ghetsimani, unde obișnuia să se întâlnească cu ei și înainte (Mat. 26:36; Marcu 14:32; Ioan 18:1-2). Aici i-a lăsat pe ucenicii Săi, cu excepția lui Petru, Iacov și Ioan, spunându-le să se așeze o vreme în timp ce El se va ruga. Apoi, El Însuși, împreună cu Petru, Iacov și Ioan, a mers mai departe. El a vrut să fie singur cât mai mult posibil, dar știind tot ceea ce avea să se întâmple, El a început să se întristeze, să fie tulburat și întristat (Mat. 26:37; Marcu 1:.27) și El le-a spus celor ce erau cu El: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici şi vegheați împreună cu Mine”. Și mergând puțin mai departe, El a căzut cu fața la pământ și s-a rugat.
De două ori Domnul Și-a întrerupt rugăciunea și s-a dus la Petru și la fiii lui Zevedeu. Dar ce păcat! Erau acolo, dar nu vegheau: îi biruise somnul. Degeaba Învățătorul lor dumnezeiesc i-a îndemnat să privegheze și să se roage, pentru a nu cădea în ispită: „Duhul într-adevăr este doritor, dar carnea este neputincioasă!” (Mat. 26:41; Marcu 14:38). Ucenicilor li s-au îngreunat iar ochii de somn imediat ce Mântuitorul s-a îndepărtat de ei pentru a continua rugăciunea Sa, care s-a încheiat numai atunci când ceasul trădării Fiului Omului în mâinile păcătoșilor s-a apropiat. Intensitatea rugăciunii lui Iisus a atins cel mai înalt grad – şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ. (Luca 22.44).
Pentru ce S-a rugat Iisus cu o ardere atât de mare? Ce L-a implorat El pe Tatăl Ceresc, căzând cu fața la pământ de trei ori? „Ava – adică ‘Tată’ –, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.”„Tată, dacă este posibil, să fie îndepărtat de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu! Tată, dacă nu se poate să fie îndepărtat acest pahar de la Mine fără să-l beau, facă-se voia Ta!“
Domnul Iisus Hristos a fost Dumnezeu-Om. Natura Divină și cea umană, fără a se contopi între ele și fără a se schimba, „nedespărțite și neseparate” (dogma Sinodului Calcedonian) au fost unite în El într-o singură Persoană. În conformitate cu cele două naturi ale Sale, Domnul a avut, de asemenea, două voințe. Ca Dumnezeu, Iisus Hristos a fost de o substanță cu Dumnezeu-Tatăl și a avut o voință cu El și Duhul Sfânt. Dar, ca om perfect, format dintr-un suflet și un trup, Domnul a avut, de asemenea, sentimente omenești și o voință umană. Voia Sa umană a fost complet supusă voinței Sale Divine. Domnul a căutat numai să îndeplinească voința Tatălui Ceresc – El a căutat să facă voia Celui ce L-a trimis (Ioan 5:30); Hrana lui spirituală „este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui ” (Ioan 4, 34). Dar lucrarea care a fost pusă înaintea Lui pentru a fi dusă la îndeplinire a fost mai mare decât oricare alta, și chiar și natura nesimțitoare, fără suflet, a fost redusă la uimire în fața ei. Era necesar ca El să-l răscumpere pe om din ghearele păcatului și morții și să restabilească unirea omului cu Dumnezeu. Era necesar ca Mântuitorul cel fără de păcat să ia asupra Sa tot Păcatul omenesc, pentru ca El, Care nu avea păcate proprii, să ia greutatea păcatului întregii omeniri și a întristării asupra Lui într-un fel care nu ar fi fost posibil decât pentru sfințenia deplină, care simte în mod absolut chiar și cea mai mică abatere de la poruncile și Voința lui Dumnezeu. Era necesar ca El, în care Divinitatea și umanitatea au fost unite ipostatic, să experimenteze în umanitatea Sa sfântă și fără de păcat, oroarea deplină a distanțării omului de Creatorul său, a rupturii dintre umanitatea păcătoasă și sursa sfințeniei și a luminii – Dumnezeu. Magnitudinea căderii omenirii trebuie să I se fi înfățișat înaintea ochilor în acel moment; căci omul, care în rai nu a vrut să asculte de Dumnezeu și care a ascultat calomnia diavolului împotriva Lui, se ridica acum împotriva Mântuitorului său Divin, Îl calomniau și, după ce Îl declarau nevrednic să trăiască pe pământ, Îl spânzurau de un lemn între cer și pământ, supunându-L astfel blestemului legii date de Dumnezeu (Deut. 21:22-23). Era necesar ca Cel Neprihănit și fără păcat, respins de lumea păcătoasă pentru care și în mâinile căreia suferea, să ierte omenirii această faptă rea și să se întoarcă la Tatăl Ceresc cu rugăciunea ca neprihănirea Divină să ierte omenirii, orbită de diavol, această respingere a Creatorului și Mântuitorului ei. O astfel de rugăciune sfântă nu putea să nu fie auzită, o astfel de putere a iubirii era menită să unească sursa iubirii, Dumnezeu, cu cei care aveau să simtă chiar și acum această iubire și, înțelegând cât de tare se îndepărtaseră căile oamenilor de căile lui Dumnezeu, aveau să manifeste o hotărâre puternică de a se întoarce la Dumnezeu-Tatăl prin primirea de către Creator a naturii umane.
Și a venit momentul în care toate acestea urmau să se întâmple. În câteva ore, Fiul lui Dumnezeu, răstignit pe cruce, avea să-i atragă pe toți oamenii la Sine prin jertfa Sa de sine. Înaintea forței iubirii Sale, inimile păcătoase ale oamenilor nu puteau sta în picioare. Iubirea Fiului Omului avea să rupă zăgazul inimilor omenești. Ei aveau să simtă propria lor necurăție și întunericime, insignifianța lor; și numai dușmanii încăpățânați ai lui Dumnezeu nu au vrut să fie luminați de lumina măreției și a milei lui Dumnezeu. Dar toți cei care nu au vrut să-L respingă pe Cel ce i-a chemat, iluminați de lumina iubirii Fiului Omului, aveau să simtă despărțirea lor de Creatorul iubitor și aveau să înseteze să se unească cu El. Și în mod invizibil avea să aibă loc cea mai mare Taină – omenirea avea să se întoarcă la Făcătorul ei, iar Domnul milostiv să îi accepte cu bucurie pe cei care se întorceau de la calomnia diavolului la Arhetipul lor. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută.” (Psalmi 84:10); dreptatea s-a apropiat de cer, căci Adevărul întrupat a strălucit pe crucea de pe pământ. Venise ceasul când toate acestea urmau să aibă loc.
Lumea nu a bănuit măreția zilei care venea. Înaintea privirii Fiului lui Dumnezeu, tot ceea ce urma să se întâmple s-a descoperit. El S-a jertfit de bunăvoie pentru mântuirea neamului omenesc. Și acum, El venise pentru ultima dată să se roage singur Tatălui Său Ceresc. Aici urma să realizeze acel sacrificiu care avea să salveze seminția oamenilor. El avea să se dea de bunăvoie suferințelor, lăsându-Se pe Sine însuși în puterea întunericului.
Cu toate acestea, acest sacrificiu nu ne-ar fi mântuit dacă El ar fi simțit doar suferințele Sale personale – El trebuia să fie chinuit de rănile păcatului de care suferea omenirea. Inima Fiului Omului era plină de o întristare de nedescris. Toate păcatele oamenilor, începând de la transgresiunea lui Adam și terminând cu cele care aveau să fie făcute în momentul în care va suna ultima trâmbiță – toate păcatele mari și mici ale tuturor oamenilor stăteau înaintea privirii minții Sale. Ele i-au fost întotdeauna cunoscute Lui ca Dumnezeu -„totul este gol şi descoperit ochilor Lui”- dar acum întreaga lor greutate și nedreptate era resimțită și de către natura Sa umană. Sufletul său sfânt, fără păcat, era plin de îngrozire. El a suferit așa cum păcătoșii înșiși nu suferă, ale căror inimi grosolane nu simt cum păcatul omului spurcă și cum îl desparte de Creator. Suferințele Sale au fost cu atât mai mari cu cât El a văzut această asprime și amărăciune a inimii, faptul că „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec. „El vedea că întreaga lume se îndepărta chiar și atunci de Dumnezeu, Care venise la ei în formă umană. Venise ceasul (Ioan 16:31) când chiar și cei care abia își declaraseră dorința de a-și da viața pentru El aveau să fie răsfirați. Fiul Omului avea să atârne în singurătate pe cruce, împroșcat cu o ploaie de insulte de către oamenii veniți să vadă acest spectacol. Doar câteva suflete I-au rămas credincioase, dar și ele, prin durerea și neputința lor tăcută, aveau să sporească suferințele inimii Fiului Maicii Domnului, din care se revărsa Dragostea. Nu avea să vină nici un ajutor de nicăieri…
Este adevărat, chiar și în aceste minute, El nu era singur, pentru că Tatăl a fost întotdeauna cu El (Ioan 8:19; 10:30). Dar, pentru a simți întreaga greutate a consecințelor păcatului, Fiul lui Dumnezeu a permis de bunăvoie naturii Sale umane să simtă chiar oroarea despărțirii de Dumnezeu. Acest moment teribil va fi de nesuportat pentru ființa Sa sfântă, fără de păcat. Un strigăt puternic avea să iasă de pe buzele Lui: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?” Și cunoscând dinainte acest ceas, sufletul Său sfânt s-a umplut de groază și suferință.
Chiar și mai devreme, când niște eleni au venit să-L vadă pe Iisus, El a permis naturii Sale umane să trăiască apropierea acelui ceas îngrozitor. Când aceste „oi care nu sunt din staulul acesta” au venit la El, Fiul lui Dumnezeu a văzut că ceasul în care toată lumea va veni la El când va fi ridicat pe cruce, era aproape. Natura Sa umană s-a cutremurat, sufletul Său era în suferință. Dar Iisus știa că fără suferințele Sale, mântuirea oamenilor era imposibilă, că fără ele activitatea Sa pământească va lăsa o urmă la fel de mică ca cea a unui grăunte care se află mult timp pe suprafața pământului înainte de a fi uscat de soare. De aceea, în acel moment, El a cerut de la Tatăl Său, pentru a nu permite slăbiciunii umane să izbândească asupra tuturor gândurilor și sentimentelor naturii Sale umane: „Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice: ‘Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?’ Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” (Ioan 12:27). Și parcă însuflețit amintindu-și de ce a venit pe pământ, Hristos se roagă ca voia lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc să fie săvârșită: „Tată, proslăvește Numele Tău” (Ioan 12:28) – slăvește-L pe pământ, printre oameni, arată-Te pe Tine Însuți ca fiind nu numai Creatorul, ci și Mântuitorul” (Sfântul Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomiu, cartea 4). „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi!”” (Ioan 12:28) a venit un glas din cer care a anunțat că va veni vremea împlinirii Tainei care fusese ascunsă de la începutul veacului (Col. 1:26; Efes. 1:9; 3:9).
Și acum, acel moment venise deja. Dacă înainte natura umană a lui Hristos s-ar fi cutremurat și s-ar fi tulburat la gândul a ceea ce urma să vină, ce a trăit acum, când, în așteptarea venirii vrăjmașilor și trădătorilor Săi, El s-a rugat pentru ultima dată singur lui Dumnezeu? Domnul știa că fiecare rugăciune a Sa avea să primească răspuns (Ioan 11:42), El știa că, dacă Îi va cere Tatălui să-L elibereze de chinuri și de moarte, îi va trimite deîndată mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri (Mat. 26:53) pentru a-L apăra. Dar nu venise El pentru aceasta? Pentru ca, în ultimul moment, El să refuze să realizeze ceea ce El a anunțat în Scripturi?
Cu toate acestea, spiritul e doritor, dar carnea e neputincioasă. Duhul lui Iisus este plin de râvnă (Rom. 12:11), dorind un singur lucru: împlinirea voii lui Dumnezeu. Dar natura umană detestă suferințele și moartea (Sfântul Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinței ortodoxe, Cartea 3, capitolele 18, 20, 23, 24; Fericitul Teodoreț; Sfântul Ioan Scărarul, Scara, cuvântul 6, „La pomenirea morții”). Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bunăvoie această natură slabă. El Se dă pe Sine până la moarte pentru mântuirea lumii. Și El cucerește, deși simte teama de moarte care se apropie și oroarea suferințelor (Scara, op, cit.; Expunerea exactă a credinței ortodoxe 3, 24). Acum, aceste suferințe vor fi deosebit de îngrozitoare, teribile nu atât în sine, cât din faptul că sufletul Fiului lui Dumnezeu a fost zdruncinat până în adâncurile Sale.
Păcatul omului pe care El îl ia asupra Sa este nespus de greu. Acest păcat îl apasă pe Iisus, făcând ca suferințele care vor veni să fie de nesuportat.
Hristos știe că atunci când suferințele Sale vor atinge apogeul lor, El va fi complet singur. Nu numai că nimeni nu va putea să le ușureze – „Ocara îmi rupe inima şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc niciunul.” (Psalmul 69:20). „Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijine” (Isaia 63:5). Dar pentru ca El să simtă întreaga greutate a păcatelor noastre, I s-a permis, de asemenea, să simtă și povara separării de Tatăl Ceresc. Și în acest moment voia Sa umană putea dori să evite suferințele. Dar nu a fost așa. Fie ca voința sa omenească să nu se abată pentru o secundă de la voința Sa dumnezeiască. Astfel Îl roagă Fiul lui Dumnezeu pe Tatăl Său Ceresc. Dacă este cu putință ca omenirea să-și restabilească unitatea cu Dumnezeu fără această crimă nouă și teribilă împotriva Fiului lui Dumnezeu (cf. Sfântul Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomiu, cartea 4), atunci este mai bine ca această oră să nu vină niciodată. Dar dacă numai în acest fel omenirea poate fi atrasă înapoi către Făuritorul ei, să se facă și atunci voia Domnului. Fie ca voia Lui să se facă, și fie ca natura umană a lui Iisus, chiar și în momentele cele mai cumplite, să nu dorească altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu, desăvârșind economia lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta s-a rugat Hristos în grădina Ghetsimani: „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” (Evrei 5:7).
El a rostit rugăciuni și cereri către Cel ce putea să-L salveze de la moarte, dar nu s-a rugat pentru izbăvirea de moarte. Este ca și cum Domnul Iisus Hristos i-ar fi vorbit Tatălui Său după cum urmează: „Ava, Tatăl Meu, Tatăl Celui pe care L-ai trimis să adune într-unul poporul lui Israel și copiii risipiți ai lui Dumnezeu – poporul neamurilor, astfel încât să facă din doi un om nou și prin intermediul crucii să-i împace cu Tine. Totul este cu putință pentru Tine, totul este cu putință, care este în acord cu perfecțiunile Tale nemărginite. Tu știi că este firesc ca natura umană să deteste suferințele, că omul ar dori întotdeauna «să vadă zile bune» (Psalmi 33:12)… Dar cel ce Te iubește cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul său, dorește numai ceea ce este plăcut voinței Tale bune și desăvârșite. M-am pogorât pe pământ ca să împlinesc voia Ta înțeleaptă și în acest scop M-am împărtășit din trup și sânge, asumându-Mi natura umană cu toate slăbiciunile ei, cu excepția celor păcătoase. De asemenea, am dorit să evit suferințele, dar numai cu o singură condiție – că aceasta să fie voia Ta sfântă. Dacă este posibil ca economia Ta să fie împlinită fără o crimă nouă și teribilă din partea oamenilor; dacă este cu putință ca Eu să nu împărtășesc aceste suferințe mentale, la care peste câteva ore se vor adăuga suferințele cumplite ale trupului omenesc; dacă acest lucru este posibil – izbăvește-Mă atunci de caznele și ispitele care au venit deja asupra Mea și care urmează să vină. Izbăvește-Mă de nevoia de a ispăși consecințele crimei lui Adam. Totuși, această cerere Îmi este dictată de fragilitatea naturii Mele umane; dar să fie așa cum Îți este plăcut Ție, să nu se împlinească voia naturii umane fragile, ci Sinodul Nostru comun, pre-etern. Tatăl meu! Dacă, potrivit economiei Tale înțelepte, este necesar să ofer acest sacrificiu, nu-L resping. Dar nu cer decât un singur lucru: fie ca voia Ta să se împlinească. Fie ca voia Ta să se facă mereu și în toate lucrurile. Așa cum în ceruri între Mine, Fiul Tău cel Unul născut, și Tine este o singură voință, tot așa și voia Mea omenească aici pe pământ nici pentru o clipă să nu dorească nimic contrar voinței Noastre comune. Fie ca ceea ce a fost decis de Noi înainte de crearea lumii să se împlinească, fie ca mântuirea neamului omenesc să se împlinească. Fie ca fiii oamenilor să fie răscumpărați din robia diavolului, fie ca ei să fie răscumpărați cu prețul cel mare al suferințelor și al jertfei de Sine a Fiului lui Dumnezeu. Și fie ca toată greutatea păcatelor oamenilor, pe care le-am luat asupra Mea și asupra tuturor suferințelor mele mentale și fizice, să nu poată face ca voința Mea omenească să se clatine în setea ei ca să se facă sfânta Ta voință. Fie ca Eu să împlinesc voia Ta cu bucurie. Facă-se voia Ta.”
„Domnul S-a rugat cu privire la potirul patimilor Sale mântuitoare voluntare ca și cum ar fi fost involuntare” (Slujba de duminică, Cântul al cincilea, Canonul, al optulea irmos), arătând prin aceasta cele două voințe ale celor două naturi și rugându-L pe Dumnezeu-Tatăl ca voia Sa omenească să nu se clatine în ascultarea ei de voința Divină (Expunerea exactă a credinței ortodoxe, Cartea 3, 24). Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. (Luca 22:43) Natura Sa umană este cea care, în timp ce Iisus, Care împlinea sacrificiul Său de sine, se ruga și mai adânc, se acoperea de o sudoare sângeroasă. Și pentru evlavia Sa și supunerea Sa constantă față de voia Tatălui, Fiul lui Dumnezeu a fost auzit. Întărit și liniștit, Iisus s-a ridicat din rugăciune (Expunerea exactă a credinței ortodoxe, cartea 3, 24). El știa că natura Sa umană nu se va mai clătina, că în curând povara păcatelor oamenilor va fi luată de la El și că, prin supunerea Sa față de Dumnezeu Tatăl, El va aduce natura umană care S-a rătăcit înapoi la El. El s-a dus la ucenicii Săi și le-a spus: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! …Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” „Voi toți dormiți și vă odihniți. S-a terminat, a venit ceasul: iată! Fiul Omului este trădat în mâinile păcătoșilor. Scoală-te, să mergem, cel ce Mă trădează este la îndemână. Rugați-vă să nu cădeți în ispită”.
Ieșind să-i întâlnească pe cei care veniseră pentru El, Domnul S-a dat de bunăvoie în mâinile lor. Iar când Petru, vrând să-L apere pe Învățătorul Său, l-a lovit pe slujitorul marelui preot și i-a tăiat urechea, Domnul l-a tămăduit pe slujitor și i-a amintit lui Petru că El renunță de bunăvoie la Sine: „Isus a zis lui Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?” Și bând de bunăvoie tot paharul suferințelor mentale și fizice până la fund, Hristos L-a slăvit pe Dumnezeu pe pământ; El a realizat o lucrare care nu a fost mai mică decât însăși crearea lumii. El a restaurat natura decăzută a omului, a împăcat Divinitatea și umanitatea și i-a făcut pe oameni părtași naturii lui Dumnezeu (II Pet. 1:4).
După ce a împlinit lucrarea pe care „Tatăl I-a dat-o să o facă”, Hristos a fost preamărit, de asemenea, în natura Sa umană cu acea slavă pe care El, ca Dumnezeu, a avut-o „înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5) și a stat în umanitatea Sa de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, și va aștepta până când vrăjmașii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. (Evr. 10:13).
După ce S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, (Evr. 5:9), Hristos rămâne chiar și după Înălțarea Sa „cunoscut în două naturi fără confuzie” (Dogmatikon cântul al șaselea), „purtând două voințe, după fiecare natură, până la sfârșitul veacurilor” (canonul de Duminică, cântarea a cincea, troparul celui de-al optulea irmos), dar trupul Său preamărit nu poate suferi acum și nu are nevoie de nimic, în timp ce, în conformitate cu aceasta, nici voia Sa umană nu se poate abate cu nimic de la voia Sa Divină. Dar cu acest trup Hristos va veni din nou în ultima zi „ca să judece pe cei vii și pe cei morți”, după care, ca Împărat nu numai după Dumnezeirea Sa, ci și după Umanitatea Sa, El va fi supus lui Dumnezeu-Tatăl împreună cu întreaga Sa împărăție veșnică, pentru ca „Dumnezeu să fie totul în toți” (I Cor. 15, 28).