(Pe baza unui articol din Orthodox Russia, 1936, nr. 13.)
FERICITUL ANTONIE, Mitropolit al Kievului și Galiției, provenea din vechea familie nobilă rusă Hrapovițki, din provincia Novgorod. S-a născut la 17 martie 1863, iar la Sfântul Botez a fost numit Alexie. Tatăl și mama lui erau oameni foarte educați și religioși. Se știe că mamei lui îi plăcea adesea să se roage lui Dumnezeu pentru perioade lungi de timp și ea însăși le-a citit copiilor ei Sfânta Evanghelie și le-a explicat-o. Împreună cu soțul ei, îi plăcea să viziteze bisericile și mănăstirile.
Vlădica își amintea de mai multe ori impresiile din copilărie despre Novgorod: „Eram încă un copil când părinții mei m-au dus din țară în Novgorodul vechi. Aici am ajuns să iubesc Biserica lui Hristos, în care s-a descoperit slava lui Dumnezeu – în bisericile vechi din Novgorod, în moaștele sfinților și în măreția slujbelor ierarhice. Deși nu puteam atunci să o exprim în concepte precise, am simțit cu sufletul de meu de copil măreția lui Dumnezeu și adevărul înalt al credinței noastre, descoperit în acțiunile mistice sfinte ale episcopului”.
În 1881 a terminat gimnazia (liceul) iar în toamna acelui an a promovat examenele de admitere la Academia Teologică din Sankt Petersburg, pe care le-a finalizat în 1885. Aici a primit tunderea monahală cu numele de Antonie (după Sf. Antonie Romanul din Novgorod, care este prăznuit pe 19 ianuarie și 3 august). La începutul anului universitar 1886-1887, după ce și-a susținut teza de master, ieromonahul Antonie a fost ales ca profesor asistent de Vechiul Testament. În afară de munca sa la academie, tânărul ieromonah a slujit frecvent slujbele bisericești, a predicat în întregul Sankt Petersburg și a vizitat închisori și spitale. În același timp, a luat parte activ la munca Societății pentru Iluminări Religioase și Morale, la care a ținut o serie de prelegeri.
Predicile părintelui Antonie au fost în mare parte dedicate explicării principiilor iubirii și smereniei creștine. În toate prelegerile pe care le-a ținut studenților teologi de-a lungul a cincisprezece ani, Mitropolitul Antonie a subliniat întotdeauna în primul rând elementul moral al învățăturii creștine. Pe lângă abilitățile sale intelectuale remarcabile, Domnul l-a înzestrat și pe Vlădica Antonie cu alte daruri rare – iubire, bunătate și o inimă deschisă tuturor celor care au venit la el. Inima sa iubitoare nu a atras la el doar tinerii studenți, ci și clerul parohial care se afla sub jurisdicția sa.
Nu au fost puține ocazii când Vlădica Antonie și-a scos rasa și i-a dat-o unui biet paroh. Toți banii pe care i-a primit de la Lavra Pociaev i-a împărțit în diverse cauze caritabile. El a trimis Lavrei adresele la care urmau să fie trimiși banii, iar de obicei mergeau către studenți săraci, preoți săraci, văduve ale acestora și persoane asemănătoare. Încă din tinerețe, Vlădica Antonie și-a închinat Bisericii toată puterea sufletului său bogat dăruit. Prin urmare, el a ajuns să cunoască semnificația dragostei pline de compasiune, deoarece a experimentat-o în relațiile cu elevii săi și cu turma sa. Și-a luat învățătura despre iubirea care este un dar al harului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi și din lucrările Sfinților Părinți și a devenit mai deplin conștient de ea prin experiența propriei sale vieți, din tinerețe și până în ultimele sale zile.
În timp ce Vlădica se afla la Academia Teologică din Sankt Petersburg, activitățile intelectuale ale Academiei se desfășurau ritmic, dar studenții nu erau foarte entuziasmați să fie hirotoniți sau să devină călugări. În 1883, noul rector, episcopul Arsenie, a subliniat această deficiență elevilor săi, spunând că sarcina principală a unei academii teologice este de a oferi cadre de călugări educați. Cuvintele lui nu au fost irosite. Din acest moment, în Academia din Sankt Petersburg au început să se formeze cercuri de tineri studenți simpatizanți cu modul de viață monahal. Viitorul mitropolit Antonie a fost sufletul acestor cercuri. Nu doar în perioada academică, ci și de-a lungul întregii vieți, i-a plăcut întotdeauna să se înconjoare de tineri orientați religios și moral, care vedeau în el un om cu „inima curată”, și s-au agățat de el, căutând să stingă setea lor spirituală şi să fie mângâiaţi în durerile lor. Un mare număr de călugări, preoți și episcopi au ieșit de sub ocrotirea lui Vlădica Antonie.
Activitatea ferventă a tânărului profesor a găsit multe critici și piedici în mediul conservator al academiei din Sankt Petersburg, iar acest lucru a culminat cu el trebuind să părăsească academia în 1889. În anul universitar următor a fost ridicat la rangul de arhimandrit și numit Rectorul Academiei Teologice din Moscova. Aici relația lui cu studenții s-a bazat pe dragoste față de ei, pe ascultarea lor liberă și pe o pregătire comună pentru luptele morale. Ulterior, Vlădica le-a scris elevilor săi: „Nu v-am iubit cu un atașament uman obișnuit. Am văzut în fiecare dintre voi în lupta voastră cu păcatul și îndoielile care se nasc din păcat, în ascensiunea voastră treptată spre perfecțiune. Nu numai că am fost inspirat de nădejdea propriei noastre mântuiri, ci și prin voi, ca predicatori ai veștii bune a Evangheliei, mi-am simțit unitatea cu întreaga Biserică Universală”.
În anii 1890-1894, tânărul arhimandrit Antonie a început să tipărească articole în apărarea Credinței și Bisericii Ortodoxe, în principal împotriva atacurilor lui L. N. Tolstoi, ale cărui opinii erau atunci foarte populare în Rusia. Tolstoi a fost impresionat de criticile sale și chiar a spus că „Numai părintele Antonie mă înțelege”.
Părintele Antonie nu a stat mult la Academia din Moscova. Același lucru s-a întâmplat aici ca și în Sankt Petersburg. După o anchetă părtinitoare, care nu a oferit niciun material care ar putea servi la condamnarea acestuia, pr. Antonie a fost transferat la Academia Teologică din Kazan în 1894, unde a fost și rector. Aici activitățile sale au continuat în același spirit ca la Moscova. El a început cursuri speciale pentru misionarii care urmau să lucreze în rândul populației tătare locale. În 1897, la vârsta de 34 de ani, a fost sfințit episcop, așa că a trebuit să renunțe la rectorat.
La început a fost episcop vicar în Kazan, apoi în 1900 a devenit episcop de Ufa, o eparhie provincială îndepărtată unde erau repartizați de obicei episcopi fără studii superioare. Astfel, aceasta a fost și o nedreptate. Cu toate acestea, episcopul Antonie a atras inimile tuturor din Ufa, iar viața bisericească a început să se îmbunătățească considerabil. În cei doi ani în care a condus eparhia, numărul parohiilor din aceasta s-a dublat.
În 1902, episcopul Antonie a fost transferat la catedra Volhyn (la granița de vest a Rusiei), unde a rămas până în 1914. Această perioadă a fost una dintre cele mai strălucitoare pagini din istoria veche a Eparhiei Volhyn și, de asemenea, perioada de glorie din activitatea lui Vlădica Antonie. El a încercat imediat să atragă colegi experimentați și inspirați dintre numeroșii săi foști elevi de la academii. Astfel a dat o nouă viață predicării, educației în școlile seminarului și bisericii și lucrării misionare (mai ales în combaterea uniatismului). Cel mai aproape de inima lui erau mănăstirile, în special Lavra Pochaev, unde a adus la renașterea duhului monahal de nevoință și a sporit mult influența pe care Lavra a avut-o asupra oamenilor. Apoi a organizat o frăţie tipografică în Lavră1 care a făcut mult la luminarea poporului prin tipărirea unor publicaţii populare speciale. Vlădica Antonie a făcut mult pentru a ajuta situația ortodocșilor din Imperiul Austro-Ungar (care se învecina cu eparhia sa). În 1912 a fost numit Arhiepiscop și a devenit membru permanent al Sfântului Sinod.
În 1914, arhiepiscopul Antonie a fost transferat la Harkov. Când a izbucnit Primul Război Mondial, el a stimulat oamenii să lupte cu curaj, întrucât se temea de consecințele spirituale ale unei demoralizări în rândul trupelor și cele ale revoluției care puteau urma cu ușurință. Când a venit revoluția, în 1917, a fost obligat de elementele revoluționare să părăsească Harkov, așa că a mers la mănăstirea Valaam, intenționând să-și dedice restul zilelor scrierii teologice și vieții monahale. De aici a fost trimis la Sinodul Pan-Rus al Bisericii de la Moscova, ca reprezentant al monahismului rus. Aici a fost purtătorul de cuvânt principal al restabilirii patriarhiei, la care visase încă din copilărie. În timp ce era profesor al Academiei din Sankt Petersburg, el a argumentat în favoarea acestui lucru, vorbind adesea despre asta cu studenții săi, în predici, prelegeri și articole și, de asemenea, a luat parte la un comitet sinodal pe această problemă. De asemenea, organizase o slujbă bisericească patriarhală când Patriarhul Antiohiei a vizitat Sankt Petersburg; acest lucru a făcut mult pentru a populariza ideea restabilirii patriarhiei în Rusia. La Sinod din 1917 le-a ținut membrilor prelegeri despre Patriarhul Nikon și a organizat o expediție pentru ei la mănăstirea Învierii (fondată de Patriarhul Nikon); în cele din urmă, atitudinea membrilor consiliului s-a schimbat, iar consiliul a luat decizia restabilirii patriarhiei. Aceasta a fost cea mai mare bucurie din viața marelui avva Antonie. Vlădica Antonie a fost ales drept unul dintre cei trei candidați la tronul patriarhal – a primit cel mai mare număr de voturi.2
După aceasta i s-a cerut să se întoarcă la Harkov, dar la sfârșitul sinodului a fost numit Mitropolit al Kievului și al Galiției. Când guvernul Petlura (naționaliștii ucraineni de stânga) a venit la putere, el a fost închis timp de 8 luni într-o mănăstire uniată (greco-catolică-n.trad.),3 dar ulterior a putut să se întoarcă la Kiev. În timp ce se afla la Novocherkassk (în sudul Rusiei) pentru afaceri bisericești, Kievul a căzut în fața Armatei Roșii care avansa, astfel încât Vlădica Antonie nu a putut să se întoarcă. Astfel, el nu și-a abandonat scaunul, așa cum se spune uneori despre episcopii emigrați ruși. La Novocherkassk a condus Administrația Eclesiastică Supremă, care a fost compusă din episcopi din sud care au fost despărțiți de Patriarhul Tihon din cauza războiului civil și care a fost precursorul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei. După ce Armata Albă a fost evacuată din Crimeea, mitropolitul Antonie a mers cu ea la Constantinopol, de unde a fost invitat curând în Iugoslavia de Patriarhul Dimitrie al Serbiei. Aici și-a petrecut ultimii 15 ani din viață, ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei.4
A fost ierarhul principal al Sinodului Episcopilor de la Sremski Karlovțî, care s-a format în 1922. Strânsa prietenie personală a Mitropolitului Antonie cu Patriarhul Varnava, care i-a succedat Patriarhului Dimitrie în 1930, a ajutat la stabilirea unor relații de prietenie între Sinodul în Exil și Biserica Ortodoxă Sârbă locală.5 În 1927 a redactat scrisoarea de protest a Sinodului către mitropolitul Serghie, când acesta din urmă a emis faimoasa sa „Declarație” de compromis cu puterea sovietică. Lucrările sale imense de a stabili unitatea bisericii printre emigranți nu au avut succes deplin – în 1926, mitropoliții Evloghie (al Parisului) și Platon (ai Americii de Nord) au intrat în schismă față de Sinod și, deși această schismă a fost vindecată în 1935, mitropolitul Evloghie s-a rupt din nou de Sinod în 1936, la întoarcerea la Paris. Mitropolitul Antonie a vizitat Țara Sfântă și Muntele Athos, precum și multe orașe din Europa de Vest, unde și-a încurajat turma să rămână fidelă principiilor Ortodoxiei.
În exil, mitropolitul Antonie și-a continuat activitățile teologice și literare. Pe lângă teologie, a scris și despre chestiuni filozofice și literare. Toate scrierile sale sunt dominate de o singură idee, aceeași idee pe care a exprimat-o și în viața personală – ideea iubirii pline de compasiune.6 Pe baza acestei idei el a explicat aspectul moral al principalelor dogme creștine. Părerile sale politice s-au bazat strict pe Ortodoxie și au mers mai departe decât simpla doctrină de partid. Aici a fost deplin de acord cu Dostoievski, ale cărui scrieri le-a apreciat foarte mult.
În ultimii săi ani, mitropolitul Antonie a devenit foarte slăbit și nu putea să meargă, trebuind să fie dus la ședințele sinodale și la biserică într-un fotoliu. Acest lucru s-a datorat unei boli a nervilor, provocată de suferința sa profundă față de soarta spirituală a Rusiei.7 Această boală a fost cea care a dus la adormirea sa pe 28 iulie / 10 august 1936; astfel și-a împlinit până la capăt învățătura sa despre iubirea plină de compasiune.6
Note subsol:
1) Această frăție a fost condusă de arhimandritul Vitalie Maximenko, un elev și coleg apropiat al lui Vlădica Antonie, mai târziu arhiepiscop și stareț al Mănăstirii Sfânta Treime din Jordanville.
2) Dar alegerea finală între candidați s-a făcut prin tragere la sorți și astfel a fost ales Patriarhul Tihon.
3) Aici și-a scris cartea despre Spovedanie, bazată pe prelegerile academiei, care a fost tradusă în engleză și va fi tipărită în viitorul apropiat.
4) Tratăm această parte a vieții lui mai pe scurt decât perioada pre-revoluționară, deoarece există și alte materiale disponibile în limba engleză despre aceasta. Cea mai bună sursă de informații despre activitatea sa în calitate de președinte al Sinodului Episcopilor Bisericii Ruse din străinătate este O istorie a Bisericii Ruse din Străinătate, 1917-1971, publicată de Mănăstirea Sfânta Schimbare la Față, Brookline, Mass., 1971. Sperăm să tipărim un articol într-un număr ulterior al Orthodox Life despre ultimele zile și ultimele predici ale Mitropolitului Antonie care îi vor dezvălui în special viața spirituală interioară.
5) Vezi articolul din Orthodox Life, 1972, nr. 1, p. 15.
6) Cuvântul „compasional” trebuie înțeles nu într-un mod emoțional vag, ci ca „co-suferință” – este derivat din cuvântul „pasiune” care înseamnă „suferință”. Astfel, iubirea plină de compasiune este, după cuvintele Mitropolitului Antonie, „Suferință pentru o altă persoană, care îi dă începutul renașterii morale; . . . suferință care revarsă noi forțe dătătoare de viață în inima unui păcătos, dacă, desigur, nu le respinge în mod deliberat”. Vezi Mitropolitul Antonie Aspectul moral al celor mai importante dogme creștine”, Montreal, 1963.
7) Vezi Arhiepiscopul Nikon (Rklițkii), Biografia Fericitului Mitropolit Antonie (în limba rusă), Vol. X, p. 215.
–
Preluat din Viața Ortodoxă, Volumul 23, Nr. 1, ianuarie-februarie 1973, publicat de Holy Trinity Manastery, Jordanville, New York.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.