Ibrahim, un imam tătar bătrân, a fost un bun cunoscut al psaltului Ivan Fedotovici, care știa foarte bine să vorbească tătărește; ei discutau adesea despre credință și se contraziceau despre care credință e mai bună – cea tătărească sau cea rusească. Într-o zi, după o lungă dispută, Ibrahim a spus:
– Ești un om inteligent și dacă ai fi de-acord să citești Coranul nostru, cred că ai deveni un bun mahomedan.
– Eu am vrut să-ți spun că ești un om foarte bun – răspundea psaltul – și dacă ai cunoaște credința noastră, dacă măcar ai citi Noul Testament – te-ai îndrăgosti de creștinism, cu timpul te-ai încredința de adevărul său și te-ai boteza.
– Ştii ce – exclamă imamul – dă-mi Noul Testament al tău, iar eu îți voi da Coranul. Stabilim un termen de 40 de zile pentru a cunoaște noua carte a credinței străine, iar până atunci nu vom vorbi deloc despre credință și chiar nu ne vom mai întâlni.
Zis și făcut. Ivan Fedotovici a început citirea Coranului, iar Ibrahim Gasanov – a Noului Testament. Când se vedeau, fiecare vroia să discute cu celălalt, dar, amintindu-și de promisiunea făcută, se despărțeau în tăcere; și abia în a patruzecea zi, dis-de-dimineață, Ibrahim a venit cu cartea la psalt; obrajii îi ardeau și ochii străluceau; vroia să vorbească despre Evanghelie și Epistolele Apostolice, dar s-a stăpânit și l-a întrebat pe psalt:
– Ţi-a plăcut Coranul?
– Multe lucruri mi-au plăcut – răspundea psaltul – dar toate acestea le știam de mai demult din cărțile creștinești, care au fost scrise înainte de Mahomed și din care el a învățat să propovăduiască oamenilor că mare și sfânt este Dumnezeu, că în ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să ne încredem viața, să ne supunem acelei căi pe care ne trimite El, să ajutăm săracii ș.a.; nu-i adevărat, oare, că toate acestea le-ai citit în Noul Testament?
– Ba am citit, dar Mahomed propovăduia încă multe lucruri în afară de acelea despre care zici tu.
– Dar tot ce a zis Mahomed dincolo de Noul Testament mie nu mi-a plăcut – răspundea psaltul – dar dacă voi începe să vorbesc despre asta, te vei supăra, mai bine bucură-mă tu – povestește-mi, ce ți-a plăcut în credința creștină?
– Mie mi-a plăcut aproape totul – răspundea imamul – îmi pare rău că înainte nu citeam cărțile voastre; știi, eu sunt un om direct și nu-mi place să viclenesc, cum fac alții, de aceea, cu toate că mi-e greu să recunosc, îți voi spune, ca unui om bun, în taină față de femeile și prietenii mei, că atunci când citeam cuvintele lui Iisus despre iertarea vrăjmașilor și dragostea față de Dumnezeu – plângeam de bucurie și sărutam cartea; iar atunci când am citit în Fapte despre ce a făcut Apostolul Pavel, mi-am promis niciodată să nu-l mai blestem, cum o făceam înainte. Totuși eu nu pot fi creștin. Tu zici că Mahomed nu a adăugit nimic bun la credința creștină, dar eu îți voi spune: cu toate că a înlăturat multe lucruri bune, dar a adăugat unul bun, mai bine zis a îndreptat credința voastră într-un sens. El a spus că Dumnezeu este unul, iar voi învățați că sunt trei dumnezei: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.
Fedotovici a gesticulat supărat și a exclamat:
– Imamule, cum nu ți-e rușine să ne clevetești! Fie – adăugă el mai calm – fie să spună asemenea prostii târgoveții voștri ignoranți, sau acei vicleni care discutând despre credință, nu caută adevărul, ci încearcă să mintă oamenii simpli, dar tu nu în zadar spui că ești om direct; spune-mi, unde ai citit în Noul Testament despre trei dumnezei? Iisus Hristos spune clar: „Şi aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3)
– Așa, așa – răspundea Ibrahim – Apostolul Pavel spune: „Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți” (Efes. 4:6). Şi multe alte locuri din Noul Testament vorbesc despre unitatea lui Dumnezeu, dar din alte fragmente rezultă că și Iisus este Dumnezeu, și Sfântul Duh este Dumnezeu; înseamnă că sunt trei dumnezei?
– Să vorbim mai detaliat despre aceste fragmente – a spus Fedotovici. În orice caz se vede că ai citit cartea mea, pentru aceasta m-am liniștit. Va să zică ești de-acord că în Evanghelie Iisus Hristos este recunoscut ca fiind Dumnezeu?
– Ştiu de ce mă întrebi asta: înainte îi repetam pe imamii noștri bătrâni, spunând că în Evanghelie Iisus nu se recunoaște a fi Dumnezeu, și că asta au inventat de creștinii de mai târziu, începând cu Apostolul Pavel. Acum, după ce am citit Evanghelia, știu că în ea se învață aceeași credință ca și cea propovăduită de Pavel și pe care voi o urmați, deoarece, cu toate că Iisus n-a spus niciodată „Eu sunt Dumnezeu”, totuși le dădea tuturor de înțeles că El este Dumnezeu, pentru că spune: „Eu și Tatăl una suntem”, și când era întrebat: „Tu cine ești?”, El răspundea: „Începutul, care și grăiesc cu voi” (Ioan 8:25), adăugând după aceea: „Mai înainte de a se face Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58).
– Ah, câtă bucurie am să aud cuvintele Evangheliei din gura ta! – a exclamat din nou psaltul Fedotovici, nu cu mânie de data aceasta, ci cu plăcere. Sunt atât de bucuros că nu-l vei mai învinovăți pe Apostolul Pavel și pe creștini de măsluirea Evangheliei.
– În zadar te bucuri – răspunse imamul – cât timp credeam că învățătura despre Treime au inventat-o creștinii, nu consideram Evanghelia a fi o învățătură a politeiștilor, dar acum, cu toate că am îndrăgit Evanghelia ta mai mult decât înainte și, să-ți zic în taină – mai mult decât Coranul nostru, văd că în rând cu cu cele mai sfinte adevăruri despre viața noastră, ea conține învățătura despre trei dumnezei.
Psaltul s-a emoționat din nou:
– Dar tu însuți ai repetat cuvintele Noului Testament despre unitatea lui Dumnezeu.
– Cu atât mai rău, Testamentul vostru se contrazice: oricât ai spune că Dumnezeu este unul, dar dacă Dumnezeu are și un Fiu, atunci sunt doi dumnezei, iar dacă este încă și Duhul Sfânt, Carele nu este nici Tatăl și nici Fiul, atunci deja sunt trei dumnezei și nu unul singur.
În timp ce imamul spunea aceste cuvinte, de cei doi s-a apropiat un bătrân călător gârbovit, îmbrăcat foarte sărac, în sandale, cu o pălărie largă, sprijinindu-se într-o cârjă obișnuită. El s-a închinat în fața celor doi ce ședeau pe bușteni și, probabil, se pregătea să ceară de la psalt să fie primit în ospeție, dar, auzind ultimele cuvinte ale tătarului, a tresărit brusc, s-a ridicat în toată înălțimea și, oprindu-l cu mâna pe psalt, care vroia să spună ceva, i s-a adresat lui Ibrahim, întrebându-l:
– Tu ai citit Evanghelia?
– Da – răspunse acela – și Evanghelia și Epistolele.
– Slavă Domnului – a răsuflat ușurat călătorul – măcar pentru asta îți spun că ești un om bun.
– Dar tu, bătrâne, ce fel de om ești? – a întrebat imamul, rămânând uimit de îndrăzneala acestuia și neștiind, să se mânie sau să râdă – pe mine tot satul mă numește om bun, deci lauda ta poți s-o retragi; Fedotovici îți va da pâine și un loc de odihnă și fără asta.
– Da, sunt și flămând, și obosit – a spus bătrânul – și ca om sunt cel mai rău, dar Mântuitorul meu, Hristos, este cel mai bun, și pentru slava Lui și pentru mântuirea sufletului tău eu nu voi dormi toată noaptea și nu voi mânca azi și mâine, dacă numai tu vei fi de-acord să vorbim o oră despre Preasfânta Treime.
Imamul se uita cu nedumerire la acest sărac, a cărui față palidă începea să se aprindă, iar ochii se îndreptau spre cer.
– Pentru ce să stai flămând – a spus el – văd că ești un om pios, să mergem mai bine tustrei la mine, să ne întărim cu hrană și să te ascultăm pe tine.
Atunci când au intrat în casă, două femei ale imamului se uitau mirate de după perdea la acest sărac; pe Fedotovici l-au mai văzut la stăpânul lor, de aceea nu se mirau de prezența lui. Dar atunci când imamul s-a apropiat de perdea ca să ia mâncarea, ele îi dădeau în tăcere totul așa cum se cuvine pentru trei oameni.
Luând masa împreună cu oaspeții, imamul s-a adresat bătrânului:
– Moșule, eu mi-am dat seama despre ce vrei să-mi vorbești, dar eu toate acestea le-am mai auzit de la fiul său, care e seminarist – arătând cu degetul la psalt – tu probabil vei spune că Dumnezeu este unul, dar El este în trei persoane, și aceste trei persoane sunt una, cum în soare lumina și căldura una sunt, sau în gura omului respirația și cuvântul, dar omul unul este. Dar mie aceste comparații mi s-au părut goale: eu însumi pot să-ți numesc multe lucruri care sunt compuse din părți separate, care împreună sunt una; iată și masa: are patru picioare și a cincea – tabla, dar masa este una; geamul are patru ochiuri, dar el unul este; numai că toate astea nu sunt potrivite.
– De ce nu sunt potrivite? – a strigat Ivan Fedotovici.
– Fiindcă una sunt lucrurile și alta sunt ființele vii. Arată-mi două găini care să compună o singură pasăre, sau trei lei – un singur animal, sau trei oameni – unul singur să fie. Acestea nu mi le vei arăta niciodată: tot trei oameni vor fi, și nu unul, și dumnezei aveți trei și nu unul.
– Dar dacă-ți arăt? – a întrebat tihnit bătrânul.
– Dacă-mi vei arăta – a exclamat imamul – atunci promit să devin creștin și să mă botez! Numai că tu niciodată nu-mi vei arăta asta – a adăugat el în grabă și cu voce tare, fiindcă a auzit o tuse mânioasă de după perdea. Niciodată nu-mi vei arăta asta și eu nu voi fi creștin, ci mai degrabă pe tine te voi aduce la islam – iar a spus el cu voce înviorată – să mergem afară să continuăm discuția, dintâi vei vorbi tu, apoi eu, aici lasă să strângă masa.
Fedotovici și-a apucat căciula și i-a șoptit imamului:
– Pe semne ai soții mânioase, să mergem de aici mai repede.
Așezându-se din nou pe bușteni, imamul a început să râdă, zicând:
– Uite nu pot învăța această răbdare pe care o aveți față de femeie. Orice neascultare sau intervenție a femeilor mele în discuțiile pe care le port mă supără atât de mult, că de n-ați fi fost voi, le-aș fi pedepsit. Pavel al vostru spune că bărbatul și femeia sunt un trup, dar eu mă simt așa de parcă eu aș fi lumină, ele întuneric, eu căldură, ele răceală; unde sunt eu, acolo nu-i loc pentru ele, iar când ele ocupă un loc, mă alungă pe mine. Păi cum poate fi una ca asta – două sau trei ființe să devină una? Tatăl și Fiul și Sfântul Duh – unu, doi, trei: trei dumnezei, nu unul.
– Ai început bine discuția – a spus bătrânul – acum vom continua.
– Vorbește, am să te ascult.
– Nu – răspundea bătrânul – vorbește tu, iar eu te voi întreba, ca nu sufletul meu, ci al tău să spună adevărul. Spune-mi dintâi dacă întotdeauna simți la fel lupta ta cu femeile pentru a fi stăpân în casă; asta spune-o întâi, apoi spune: față de toți oamenii simți o astfel de luptă, de parcă nu puteți încape în același loc, sau cu unii o simți mai bine și cu alții mai rău?
Imamul a tăcut un pic, după care a răspuns:
– Bineînțeles față de soții am diferite simțăminte; când mă supăr mi se pare că în lumea întreagă nu este loc pentru noi trei; când sunt calm, ele nu mă deranjează, dar nici că aș avea mare nevoie de ele nu simt – eu am 65 de ani, ele aproape 60, pentru noi a trecut timpul când căutam plăceri.
– Fie cum zici – a spus călătorul – acum spune-mi, oare nu simți uneori nevoia de a le avea aproape de tine, nu pentru plăceri, ci pentru o discuție sufletească, mai ales atunci când nu le vezi mai mult timp?
– Sigur, uneori mi se face dor de babele mele – răspundea Ibrahim – dar noi am vrut să vorbim despre Dumnezeu, nu despre femei.
– Vom ajunge și la Dumnezeu – răspunse călătorul, pe față răsărindu-i un zâmbet blând – spune-mi, imamule, pe cine mai iubești, afară de soții? Ai copii?
– Îl am pe scumpul meu fiu, e șakird [elev/student la studii teologice musulmane, n.n.] în Kazan, e foarte frumos! Ah, cât de mult mi se face dor dacă nu-l văd mult timp; zilele acestea îl aștept să vină acasă. E un băiat fin și, cu toate că e mult mai școlit decât mine, nu vrea să-l supere pe bătrânul cu superioritatea sa și îmi cere explicații, dar un lucru nu înțelege, prostuțul, că eu singur văd cu cât e mai deștept decât mine și mă bucură asta, dar și mai mult mă bucură smerenia sa și dorința de a ceda în fața mea. Am avut și o fiică, dar a murit sărmana.
– Spune-mi acum, bunule imam – continua bătrânul cu întrebările – tu și fiul tău aveți mereu suficient loc, nu vă simțiți strâmtorați, așa cum te simți cu femeile?
Fața imamului s-a luminat de un zâmbet fericit și, atunci când începea să vorbească despre iubitul său fiu, era atât de entuziasmat încât uita principalul scop al discuției cu străinul.
– Ce vorbești! – a exclamat el. Chiar dacă am fi în mijlocul mării pe o piatră mică, tot nu ne-ar fi strâmt: până și acolo am fi cedat locul unul altuia și fiecare dintre noi ar fi gata să se arunce în apă ca să se salveze celălalt.
– Vezi, imamule – spuse călătorul – nu totdeauna și nu toți oamenii încurcă unul altuia. Povestește-ne, ai și cu soțiile asemenea clipe în care ești la fel de prietenos cu ele ca și cu fiul?
Imamul continua să vorbească deja parcă nu călătorului, ci sie însuși, ascultând glasul inimii sale.
– O, da, numai că asta se întâmplă din cauza tristeții noastre, atunci când ne amintim de sărmana noastră Fatima. A fost un suflet atât de bun și blând, încât ambele mele soții o iubeau la fel; atât de mult o iubeau, încât nici Împăratul Solomon nu ar putea găsi care din ele îi era mamă. Sufletul bun al fiicei răposate numai atât stăruia, cât să fie pace în casă, și când era înțelegere între noi, ea sărea în sus de bucurie, de parcă i-ar fi dat cineva o sută de ruble.
– Încă mai spune-mi te rog, când crezi că ești mai aproape de adevăr: atunci când te cerți cu soțiile pentru stăpânirea în casă, sau când vă amintiți împreună de fiică?
– Păi, de ce mai întrebi – a spus râzând Ibrahim – în certuri nu e nimic bun, numai prostie, dar atunci când vorbesc cu ele despre Fatima și plângem împreună, eu văd că eu nu sunt om rău și că ele sunt babe bune la suflet, dar apoi, vezi cum iar vine șaitan [satan la musulmani, n.n.] și ne tulbură mințile și iar ne chinuim unii pe alții cu înjurături, uitând că asta e dur și prostește. Iar când din nou ne amintim de Fatima, eu le citesc gândurile pe fețele lor; și eu însumi tot la asta mă gândesc: „De ne-ar fi pe suflet mereu astfel, atunci nici pentru bani nu ne-am înjura sau certa: pacea și dragostea sunt mai scumpe decât aurul”.
Da, draga noastră Fatima, Dumnezeu ne-a lipsit de prezența ta, dar noi, atunci când vorbim despre tine, parcă am avea un singur suflet, pentru că tot răul pleacă de la noi și rămâne numai binele; noi, tustrei, simțim până și gândurile fiecăruia dintre noi; uneori chiar ne pare că șade și Fatima cu noi și se bucură de unitatea noastră sufletească.
Călătorul l-a luat pe imam de mâini și a spus:
– Imamule, tu nu vei mai spune că e imposibil pentru două sau trei ființe să devină una! Oare nu tu ai spus chiar acum că un singur suflet și un singur gând aveți toți trei?
Imamul a tresărit:
– M-ai prins pe cuvânt, bătrân șiret! – a exclamat el, dar fără mânie, ci dimpotrivă, cu bucurie. Apoi a plecat capul și a început a spune agale – Da, am aflat ceva nou și de la tine, și de la mine însumi; ești un om deștept și bun. Dar spune-mi tu mai lămurit, ce reiese din mărturiile mele?
– Permite-mi – a început străinul cu blândețe și bucurie – din mărturiile tale reiese că pentru aceasta oamenii nu pot crede că cele trei Fețe ale Sfintei Treimi sunt o singură ființă Dumnezeiască, pentru că vrăjmășindu-se între ei gândesc că orice om și îndeobște orice ființă vie este dușmănoasă celeilalte și o strâmtorează, așa încât nu poate unul și altul să fie o singură ființă. Apoi reiese că acest sentiment dușmănos de împotrivire, această îndârjire a oamenilor slăbește atunci când ei nu se supun lui șaitan, care îi face pe oameni să se certe și le tulbură mintea. Atunci ei simt dragoste unul față de altul și se bucură de apropierea lor ca și cum nu le este strâmt împreună, ci sunt fericiți, iar atunci când măcar unul din acești oameni iubitori părăsește trupul și numai curățenia sufletului său rămâne în memoria și inimile oamenilor, atunci, pe lângă tristețe pentru despărțirea văzută, oamenii aceia simt totodată și apropierea față de cel răposat, și o legătură atât de puternică între ei, de parcă ar avea un singur suflet. Iar eu iată ce am să adaug: Tatăl niciodată nu se ceartă cu Fiul și Sfântul Duh, și niciodată nu gândesc diferit, și nici șaitan nu Le poate tulbura mintea, și Ei niciodată nu se despart Unul de Altul. Spune-mi acum: dacă până și la noi, oameni păcătoși, se întâmplă să avem clipe luminate în care dispare orice deosebire între noi, oare nu încă mai mult sunt întotdeauna uniți între Ei Tatăl, Fiul și Sfântul Duh? Şi dacă tu și rudele tale în vremurile cele mai raționale ale vieții voastre simțiți unitatea sufletească, atunci de ce spui că e nedreaptă învățătura noastră, că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt este unul Dumnezeu, și nu trei dumnezei?
Ascultând aceste cuvinte noi pentru dânsul, imamul a deschis larg ochii, chiar și gura de mirare; mult timp nu putea spune nimic, frecându-și fruntea cu degetul.
– Stai, încă un cuvânt – a început în sfârșit să vorbească – după tine reiese că nu doar Dumnezeu poate fi unul și în același timp în Treime, dar și noi, oamenii, putem fi astfel, dar totuși noi toți nu suntem una. Poate îmi pare uneori că sufletul meu se unește cu altele, ale celor pe care-i iubesc, dar eu nu pe toți îi iubesc, și chiar cei pe care îi iubesc totuși rămân ființe diferite.
– Prietene! – îi răspunse bătrânul, îmblânzindu-și din nou vocea – Tu însuți ai spus că unitatea ta cu ceilalți o simți nu atunci când ești în înșelare, ci dimpotrivă, atunci când ești un om cu adevărat rațional. Dacă ție ți se întâmplă asta rar, iar altora aproape niciodată, oare asta e măsura adevărului? Cu toate că toți oamenii permanent păcătuiesc, noi ambii vom spune că a păcătui este nerațional, că numai facerea de bine este dreaptă, cu toate că rar o mai întâlnești pe pământ.
– Spui lucruri bune, – îl întrerupe îngândurat Ibrahim – dar îmi vine greu să cred că sufletul meu se poate înrudi cu toți oamenii, chiar și cu vrăjmașii.
Aici a intervenit psaltul:
– Dar oare nu ți-a plăcut învățătura lui Iisus Hristos, aceea că aproapele nostru nu este doar vreo rudă de-a noastră sau prieten, ci îndeobște orice om?
– O, bineînțeles că mi-a plăcut, îndeosebi am îndrăgit pilda lui Iisus despre Samarineanul Milostiv: samarineanul l-a văzut pe vrăjmașul său evreu lăsat de tâlhari aproape mort, pe lângă care treceau oamenii lui cu dispreț, fără a-l ajuta; samarineanul l-a văzut, a coborât de pe măgar și a spălat rănile bolnavului, l-a pus pe măgarul său și l-a dus în oraș la casa de oaspeți, singur continuând calea pe jos. Acest samarinean a fost ca o rudă pentru toți. Eu am fost de-acord să accept că cu cât e mai deștept omul, cu atât mai mult îi vede pe oameni ca pe prieteni, iar cel mai bun e acela care pe toți îi iubește și pe nimeni nu-l socoate vrăjmaș.
– Şi încă mai apropiat tuturor poate fi omul, – continua călătorul – dacă el se dăruiește slujirii lui Hristos, atunci el deloc nu mai are interese proprii și nu poate fi mâniat cu nimic și nici nu poate fi pus să lupte pentru sine împotriva altora. Atunci sufletul lui este legat de sufletele aproapelor lui și el le simte necazurile și păcatele de parcă ar fi ale lui proprii. Ţii minte ce spunea Pavel Apostolul în epistola către Galateni: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4:19) și în alt loc el se bucură de faptele creștinilor de parcă ar fi ale lui: „Deci, frații mei iubiți și mult doriți, bucuria și cununa mea, așa să stați întru Domnul, iubiții mei.” (Flp. 4:1); iată și simțirile lui față de ascultătorii propovăduirii lui: „O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit. În inima noastră nu sunteți la strâmtorare” (II Cor. 6:11-12). Iată ce simțea sfântul Apostol față de oamenii străini lui, oare poate avea sentimente mai bune chiar și o mamă față de copilul ei?
– Dar acestea sunt doar sentimente – s-a opus Ibrahim. – Însă voi repeta: Pavel este un om mare și sfânt; ai noștri îl defaimă pentru că nu-l cunosc. Dar Pavel și toți oamenii buni și răi totuși trăiesc aparte, fiecare în trupul său, cum și noi trăim acum separat.
– Da, – răspundea călătorul – se vede că trăim despărțit până când, fiindcă suntem limitați de trup, dar oameni se eliberează de trup după moarte, iar după înviere vor avea trupuri asemenea lui Hristos cel înviat: acele trupuri nu au piedici nici în spațiu, fiindcă ele se mișcă repede dintr-un loc în altul, și nici un alt fel de piedică, fiindcă ele trec și prin perete și prin aer, după cum e spus în Evanghelie.
– Așadar, – vorbi din nou imamul – tu zici că atunci când oamenii se vor elibera de trup și de orice păcat, atunci ei vor fi un singur om, rămânând totuși persoane diferite? Găsește-mi un asemenea fragment în Sfânta Scriptură și atunci voi crede că și învățătura despre Treime mi-ai lămurit-o în chip drept.
– La asta deja voi putea răspunde și eu! – a exclamat psaltul cu bucurie, ascultându-l cu aceeași uimire pe călător. – Apostolul Pavel spune cum, odată întorși la Hristos, cei care înainte se vrăjmășeau, grecii și iudeii, au devenit toți împreună un singur om. Iată ce spune el despre Mântuitorul: „El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, și apoi: ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea” (Ef. 2:14-15). Iată de ce tot citeam la părinții Bisericii și nu înțelegeam: ei totdeauna spun că ființa oamenilor una este, precum e și ființa Sfintei Treimi, numai că unitatea noastră este slăbită de păcatele oamenilor și se reface prin răscumpărarea lui Iisus Hristos… Da, da, – a adăugat Fedotovici, parcă amintindu-și ceva – Sfântul Grigorie de Nyssa chiar spune așa: tu mă întrebi cum pot fi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu trei dumnezei, ci un Dumnezeu, dacă oamenii, spre exemplu Petru, Pavel și Ioan, totuși nu compun un singur om, ci trei oameni. La asta îți voi răspunde, – continuă Sf. Grigorie – că această expresie – „trei oameni” – nu este corectă, omenirea este una, diferite sunt doar persoanele. Astfel este în omenirea, care este limitată, strâmtorată și păcătoasă, iar în Dumnezeire, unde toate Fețele sunt sfinte, netrupești și nelimitate, unde nu este nici un fel de despărțire, „dar într-adevăr unul este Dumnezeul nostru”.
– Da, aproximativ așa, – a adăugat călătorul – Tu repeți după memorie cuvintele sf. Grigorie din epistola sa către Avlalie.
Fața imamului ardea și de bucurie, și de luptă; respirând greu din cauza emoțiilor, el a spus:
– Eu nu-l cunosc pe sf. Grigorie – spune-mi asemenea cuvinte ale lui Iisus, din care eu aș vedea că dragostea și rațiunea între oameni trebuie să biruiască cu atâta putere, încât ei vor fi una în mulțimea lor; atunci eu voi crede în Sfânta Treime și voi fi creștin.
Spunând asta, Ibrahim s-a ridicat brusc și a exclamat:
– O, atunci voi înțelege de ce creștinii prețuiesc atât de mult Treimea lor! Eu voi înțelege că a crede în unitatea Tatălui și Fiului este necesar pentru a nu ceda în fața dezbinării noastre comune pe pământ, ci a aștepta o viață mai bună, fiindcă, dacă până și în Dumnezeul cel adevărat există mulțime în unitate, oare ne putem îndoi că și dezbinarea noastră se poate sfârși, când și noi vom fi una, asemenea Dumnezeului celui unul în Treime! Găsește-mi așa cuvinte în Evanghelie sau în Noul Testament, exclamă el din nou, și eu voi prețui învățătura despre Treimea voastră mai mult decât orice alte cuvinte ale lui Iisus.
– Iată aceste cuvinte – a spus cu bucurie Ivan Fedotovici, deschizând Noul Testament pe care chiar atunci i l-a întors imamul. – Ascultă rugăciunea cu care Iisus Hristos a încheiat povețele de rămas bun către ucenicii Săi: „Şi nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru Mine, ca toți una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca și aceștia întru Noi una să fie; ca să crează lumea că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:20-21)
Fedotovici începu să citească cu voce puternică și solemnă, dar la cuvintele „ca să crează lumea”, vocea i s-a înmuiat de lacrimi și el continua să citească plângând: „Ca să fie una, precum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie ei desăvârșit întru una, și ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și i-ai iubit pre ei, precum pre Mine m-ai iubit” (Ioan 17:22-23)
Deodată Fedotovici l-a îmbrățișat pe Ibrahim:
– Frate! – exclamă el – Nu îl respinge pe Mântuitorul tău! Tu deja ai dat cuvântul că vei deveni ucenicul Lui, dacă vei auzi aceste cuvinte.
Ochii lui Ibrahim erau plini de lacrimi:
– Dar fiul meu, soțiile mele! – exclamă el, acoperindu-și fața cu mâinile.
Deodată el a simțit că cineva îi atinge mâinile cu drag și le acoperă cu sărutări:
– Fiul tău demult este creștin în suflet – auzi el – și se roagă ca tu să-i dai voie să se boteze, și să te botezi și tu cu el.
Neputând să creadă cele auzite, imamul și-a descoperit fața și și-a văzut fiul care stătea în fața lui în genunchi. El l-a strâns în brațe și începu să-l sărute pe frunte și pe ochi; apoi a ridicat ochii către cer și a spus:
– O, milosârde Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru! Acum să ne sperie și cu moartea! Chiar de mă lasă soțiile mele sărmane, eu nu mă voi lepăda de Domnul Iisus Hristos.
– Stăpâne, – i-au spus femeile lui – noi am ascultat toată discuția ta cu acești oameni buni, și cu toate că nu am înțeles tot ce am auzit, am văzut că ei ți-au spus cuvântul lui Dumnezeu. Credința ta va fi și credința noastră; în legea creștinească nu pot fi două soții, dar noi îți vom fi surori și slugi, numai să nu ne lăsați, tu și fiul tău.
Imamul plângea de bucurie, pentru prima dată în viață însemnându-se cu semnul crucii.
– Fii nașul nostru de botez, – i-a spus el lui Ivan Fedotovici, strângându-i mâna – iar ție, omule sfânt, – adresându-se călătorului – permite-mi să mă închin până la pământ, după obiceiul creștinesc.
Spre uimirea imamului, călătorul nu mai era printre ei; deodată el s-a gândit că bătrânul i-a lăsat pentru un timp și l-a rugat pe psalt să îl aducă diseară, dar când a venit Ivan Fedotovici spre seară, a adus vestea că nu l-a putut găsi pe călător. Așa și n-au mai aflat cine a fost omul acela.