Trecând în revistă lunga mea călătorie prin această viață, fac plecăciune adâncă în fața căilor de nepătruns, bune și înțelepte ale Proniei Dumnezeiești, care m-a chemat în această lume acum 84 de ani, în ziua luminoasă a Schimbării la Față a Domnului, și care m-a păstrat sub acoperământul Său până în ziua de astăzi.
Moartea, care i-a luat pe toți frații și surorile mele mai mari încă din copilărie, m-a amenințat și pe mine odată cu ei, dar Domnul m-a ținut în viață în mijlocul multor boli ale copilăriei, prin care am trecut împreună cu ei.
Pericole pentru viața mea m-au amenințat în repetate rânduri în anii care au urmat, dar mâna lui Dumnezeu, care veghea asupra mea, le-a îndepărtat sau m-a avertizat în mod nevăzut.
Mulțumesc Domnului pentru toate îndurările Sale arătate față de mine în zilele pribegiei mele pe pământ – pentru că mi-a trimis părinți buni, înțelepți și iubitori, care nu au cruțat nimic pentru educația mea; pentru profesorii și îndrumătorii profund înzestrați și sensibili din punct de vedere moral, care mi-au acordat o mare atenție și iubire atunci când mă aflam pe băncile școlii, și pentru prietenii buni, credincioși și nobili printre colegii mei de școală, în a căror părtășie sufletul meu părea că se deschide și se lărgește. Le-as putea imputa, ca și multor alte persoane apropiate mie, doar faptul că mi-au supraestimat forțele și capacitățile, punând în mine speranțe exagerate, pe care eu nu le puteam onora.
Îi mulțumesc Domnului, care m-a luminat și mi-a permis să cunosc de devreme deșertăciunea acestei lumi. Încă din tinerețe, sufletul meu a tânjit adesea în această lume, iar eu mă simțeam adesea singur printre „tinerii nebuni” care se dedau la plăcerile acestei vieți.
Când am împlinit 15 ani, am simțit în mod deosebit de profund nesemnificația tuturor lucrurilor pământești, am început să evit oamenii, am devenit gânditor și am devenit rece nu numai față de toate plăcerile vieții, ci și față de viața însăși, crezând că totul este nesemnificativ în fața veșniciei. Părinții, profesorii și tutorii mei, care mă tratau cu multă simpatie, nu puteau înțelege starea mea de spirit și au rămas înmărmuriți.
De comun acord, am fost luat temporar din clasa a II-a a seminarului și am locuit timp de câteva luni în casa părinților mei, petrecând timpul în reflecție permanentă, în citirea de cărți duhovnicești instructive și în participarea la slujbele dumnezeiești. Părinții mei au fost foarte surprinși să afle că eram gata să părăsesc școala și să merg la o mănăstire. Au avut mari dificultăți în a mă convinge să renunț la această decizie și să amân îndeplinirea ei la o vârstă mai matură.
Am intrat în monahism după ce mi-am terminat studiile la Academia Teologică din Moscova în 1898, în Mănăstirea Kazan din Tambov.
Fiind gata să plec din această lume, îmi cer cu smerenie iertare tuturor celor pe care am avut neșansa să-i supăr, fie prin cuvântul, cu fapt sau cu judecarea cu gândul, în decursul vieții mele; de asemeni și eu îi iert din inimă pe toți cei care mi-au greșit în vreun fel.
Tuturor celor care mi-au făcut bine, sau care doar au dorit și au intenționat să facă acest lucru, dar nu și-au realizat intenția din motive independente de voința lor, fie ca Domnul să îi răsplătească cu o răsplată de șapte ori mai mare în binecuvântata Sa Împărăție a Cerurilor.
Îi rog pe toți prietenii mei, pe toate persoanele, în special pe colegii mei episcopi și pe evlavioșii ierarhi și călugări, să mă pomenească în rugăciunile lor, pentru ca Domnul să-mi ierte toate păcatele mele, atât cele de voie, cât și cele fără de voie, și să nu mă lipsească pe mine, păcătosul, de partea cu aleșii Săi.
Dragilor mei frați, co-păstori și co-slujitori întru Hristos, îi conjur să stea tare pe stânca sfintei și mântuitoarei Ortodoxii, să păstreze cu sfințenie Tradiția Apostolică, să păzească unitatea frățească, pacea și dragostea între ei și să dea celui pe care Dumnezeu a decretat să-l conducă după mine în fruntea corabiei Bisericii din Afara Granișelor atâta încredere și ascultare față de dragostea reciprocă, precum au dat ei întotdeauna smereniei mele.
Fie ca piatra de temelie pentru relațiile lor reciproce să fie Canonul 34 Apostolic, în care este exprimat atât de profund și clar duhul conducerii sobornicești ai Bisericii.
În ceea ce privește Patriarhia Moscovei și ierarhii săi, din moment ce se află în strânsă, activă și binevoitoare unire cu puterea sovietică, care își mărturisește în mod deschis lipsa totală de evlavie și caută să implanteze ateismul în întregul popor rus, Biserica din Afara Granițelor, păstrându-și puritatea, nu ar trebui să aibă nicio comuniune canonică, de rugăciune sau chiar o simplă comuniune casnică cu ei, supunându-i în același timp pe fiecare dintre ei judecății finale a viitorului Sobor al Biserici Ruse libere.
Dumnezeului nostru fie slava în vecii vecilor!
Smeritul Mitropolit Anastasie.
1957
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.