Capitolul 12: Tunderea

Tânărul Gheorghe a venit la mănăstire în 1966. Timpul tunderii sale ar fi trebuit să fie după trei ani, precum i s-a explicat când a intrat, pentru că acesta este obiceiul Bisericii. Când au trecut cei trei ani, însă, nu a fost tuns ci Ioan care a venit după el, a fost tuns în monahism și a primit numele Isaac. Apoi următoarea tundere a fost a unui începător, care a venit un an mai târziu decât tânărul Gheorghe, și care a primit numele Andrei. După cum era de așteptat, acest lucru l-a lăsat pe tânărul Gheorghe destul de nedumerit. Ascultarea sa era ireproșabilă și devotamentul său vieții monahale era puternic, deci părea să nu fie motiv pentru amânarea tunderii sale întru schimonah. În cele din urmă tânărul Gheorghe a avut curajul de a-i cere starețului să explice de ce nu a fost tuns, pe când toți ceilalți din mănăstire câți au stat au fost tunși când a venit timpul. Părintele Pantelimon nu avea nicio explicație, dar se purta ca și cum tânărul Gheorghe urma să plece.

În sfârșit, a sosit praznicul Schimbării la Față când, după tradiție, se făceau tunderile, fiind și hramul mănăstirii. Tunderile sunt realizate la praznice ca și o deosebită binecuvântare. Acel praznic a venit și a plecat. Acum era mai bine de trei ani, sau mai bine spus aproape trei ani și jumătate. Tânărul Gheorghe a venit la stareț și a încercat să primească un răspuns definitiv de la el. Gheorghe i-a spus: “Dacă gândiți că am să plec în viitor, doar spuneți-mi că aceasta este temerea sfinției voastre, cu toate că nu sunt de acord cu această evaluare, și plănuiesc să fiu monah tot restul vieții mele; dar, dacă aceasta este temerea voastră, spuneți-mi și am să mă duc la altă mănăstire. Nu este corect să mă țineți aici sub pretextul că mă veți tunde și să nu o faceți. Permiteți-mi să ies și să mă duc la altă mănăstire astfel încât să mă pot dedica lui Dumnezeu în acel loc.” Starețul a spus doar că atunci când va sosi momentul potrivit, el va fi tuns.

Mai târziu, tânărul Gheorghe a spus către părintele Pantelimon: „Adormirea Maicii Domnului se apropie. Dacă nu mă veți tunde fiind aici de atât de mult timp, va fi un indiciu pentru mine că nu vreți ca eu să fiu monah aici, și mă voi duce la mănăstirea rusească și voi petrece acolo încă trei ani pentru a fi monah.” Tânărul nu și-a dat seama că ezitarea starețului avea de-a face cu cuvintele părintelui Ieronim pe care i le-a spus cu trei ani înainte, dintre care ultimele cuvinte nu au fost niciodată traduse. Probabil gândul de a pierde alt iconar, unul care a rămas mai mult decât oricine, l-a convins pe părintele Pantelimon să facă tunderea de Adormirea Maicii Domnului. Această decizie nu i-a fost spusă lui Gheorghe până înainte cu o zi de tundere. Astfel Gheorghe a putut să dea doar o veste foarte scurtă mamei sale, fratelui său, și sorei sale vitrege că urmează să depună voturile monahale în următoarea zi. Din acest motiv, doar mama sa a putut să asiste, întrucât fratele lui nu a putut găsi pe nimeni care să-l înlocuiască sau să-l elibereze de la munca sa. Când a sosit dimineața Adormirii Maicii Domnului, starețul l-a luat pe novice deoparte în birou și i-a spus aceste cuvinte aspre: “Ascultă, nu fac asta pentru că vreau eu să o fac! Fac asta deoarece mă forțezi tu să o fac, și nu vreau ca să verși o singură lacrimă în timpul slujbei! Ai înțeles?!” Tânărul Gheorghe a spus, “Da”, dar a fost din nou complet confuz, neștiind de ce starețul său avea această atitudine. Când s-a apropiat tunderea la începutul Sfintei Liturghii, tânărul era evident preocupat de două gânduri înfricoșătoare. Primul era să înțeleagă slujba și jurămintele profunde pe care le făcea și cel de al doilea era să nu plângă, ca să asculte de porunca părintelui său duhovnic. Iarăși, era pus într-o situație care îl tulbura, deoarece pentru acest lucru s-a pregătit timp de trei ani și simțămintele sunt foarte profunde în timpul unei tunderi și rugăciunile sunt foarte mișcătoare, și jurămintele sunt foarte înfricoșătoare; însă, pe de altă parte, nu a vrut să izbucnească în lacrimi, precum a făcut asistând la tunderile anterioare ale fraților săi. Acum stătea înaintea altarului lui Dumnezeu, și înaintea icoanei sale, depunând jurămintele marelui chip îngeresc. El renunța la toate lucrurile: la lume, familie, bogăție, căsătorie, și la voia lui proprie. De-a lungul slujbei a fost concentrat la cuvintele spuse care erau foarte emoționante și la sentimentul opus de a înăbuși emoțiile de a plânge. În sfârșit, viitorul său nume a fost rostit: “Robul lui Dumnezeu, Grigorie, monahul, este îmbrăcat cu marele chip îngeresc….” Când a auzit numele de “Grigorie” rostit, era nedumerit după care Grigorie a fost numit. Când i-au pus culionul monahal deasupra capului său, a izbucnit în lacrimi. Mama sa de asemenea plângea. Atunci, la finalul slujbei, și-a cerut iertare pentru comportamentul ei anterior și era destul de mulțumită că fiul ei a devenit acum monah în Biserica Ortodoxă. I s-a dat numele Sfântului ocrotitor secundar al mănăstirii, Sfântul Grigorie Palama.

Sfântul Grigorie Palama

Pe viitor mulți vor înțelege că această tundere, pe cât de ciudat ar părea, a fost realizată cu pronia lui Dumnezeu. În primul rând, tunderea părintelui Grigorie n-a fost cu voia starețului său, ci din propria lui voie și cea a lui Dumnezeu. Așadar, atunci când este acuzat că a fost ucenic al părintelui Pantelimon, acest lucru nu este adevărat, pentru că în adevăratul sens al cuvântului, un ucenic îl urmează pe învățătorul său în toate. Însă, părintele Grigorie nu l-a urmat niciodată ca și ucenic în oricare scopuri păcătoase și pătimașe. În al doilea rând, nici măcar numele său “Grigorie” nu i-a fost dat de către părintele Pantelimon, ci de către părintele Arsenie în Sfântul Munte cu trei ani în urmă. De obicei este privilegiul starețului de a-i numi pe cei pe care îi tunde. Acest privilegiu i-a fost luat de către părintele Arsenie. Acest lucru a fost foarte benefic în lumina întâmplărilor viitoare.