Când tânărul Gheorghe a început să picteze icoane, starețul venea zilnic cu unu sau doi părinți să-i revizuiască lucrarea timp de 10-15 minute. Tânărului Gheorghe i s-a acordat întotdeauna o atenție deosebită, pentru că starețul acceptase deja comenzi de la biserici și chiar acceptase plata, iar uneori o cheltuise deja înainte de finalizarea lucrării. Așa că se punea multă presiune asupra lui pentru a picta icoanele. Ei au presupus că, din moment ce tânărul stătuse lângă Vasile Lenguras timp de o săptămână, se va întoarce ca un iconograf desăvârșit, suficient de desăvârșit chiar și pentru a-și vinde opera. Dar, așa cum se întâmplă cu oricine începe o artă, există întotdeauna o perioadă de încercare și eroare, experimentare și corectare, dar acest timp nu i-a fost oferit tânărului Gheorghe. Când părinților nu le plăcea o anumită culoare, îi spuneau tânărului Gheorghe să repare “greșeala” și să corecteze culoarea. Veneau în următoarea zi ca să vadă corectarea, care nu de puține ori era diferită de ceea ce își imaginau. Apoi ei aveau fiecare părerea lui și fiecare era într-o oarecare măsură dezamăgit că ceea ce își imaginaseră nu fusese realizat. Acest lucru a făcut ca unul dintre părinții care venise să refuze să mai fie prezent în timpul acestor examinări. Atunci părintele Pantelimon i-a cerut altui călugăr să vină, dar au refuzat cu toții, spunând că nu au cunoștințele necesare pentru a critica ceva dintr-un domeniu necunoscut lor. În timpul acestor întâmplări, tânărul Gheorghe a primit toate cele întâmplate nu numai ca învățătură în iconografie, dar de asemenea și ca învățătură bine-venită pentru viața monahală.
Cu trecerea lunilor, ceea ce li s-a părut a fi o iconografie realizată cu succes, era trimisă la cei care le-au achiziționat. În orice caz, toate observațiile nefavorabile au fost imediat legate de tânărul George. La scurt timp tânărul Gheorghe a avut parte de multe reacții negative. Aceasta a făcut în cele din urmă ca criticile celor doi părinți care supravegheau munca iconografică să fie chiar și mai severe, deoarece criticile s-au răsfrânt asupra lor așa încât Gheorghe a fost adus la punctul în care nu avea să facă nimic potrivit cu propria lui înclinație. Cu trecerea timpului, răbdarea celor doi critici s-a epuizat și l-au acuzat pe tânărul Gheorghe că este neascultător, necopiind ceea ce trebuia să copieze, că folosește culori greșite, și presiunea a devenit foarte mare. Gheorghe a avut dorința sinceră de a-i mulțumi pe cei care au venit să-l instruiască, dar n-a putut găsi o cale de a-i mulțumi. S-au făcut corecții de nenumărate ori, dar nici una dintre aceste corecții n-au adus mulțumire. Pe parcursul tuturor acestor ocazii, tânărul și-a reproșat faptul că este atât neglijent cât și neascultător, smerindu-se. El făcea voia celor care au fost puși deasupra lui, dar nu i-a putut mulțumi. Se poate afirma în mod exact că niciodată, cu nicio ocazie, nu i-a nesocotit pe mai marii lui, chiar și atunci când înțelegea că poruncile lor nu le va aduce mulțumire. Gheorghe a observat că nerăbdarea criticilor lui a avut ca rezultat mânie, reproșuri și insulte. Însă, tânărul a îndurat toate acestea cu mare răbdare și curaj, căci avea înaintea lui Scara Dumnezeiescului Urcuș, care spunea că “toate aceste ocări trebuie primite ca și niște înghițituri curățitoare care purifică sufletul.” Dacă n-ar fi avut alinarea Scării Dumnezeiescului Urcuș, exemplul Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, era nu ar fi putut rezista și ar fi eșuat ca și toți ceilalți dinaintea lui. În ciuda presiunilor intense sub care se afla datorită muncii sale iconografice, Gheorghe era foarte alinat de faptul că se afla în Biserica Rusă din Afara Granițelor și că primea sfintele Taine zilnic.
Gheorghe intrase în mănăstire în perioada Cincizecimii, și acum sosise iarna. Tatăl său David a suferit un atac cerebral și Gheorghe s-a dus să-l viziteze la spital. În timpul când îl consola în boala lui, l-a încurajat de asemenea să renunțe la masonerie. La acea vreme, ca și acum, mulți membri ai Bisericii Antiohiene erau implicați în masonerie. Se pare că tatăl lui Gheorghe s-a alăturat pentru a obține un loc de muncă. Aceasta, însă, a influențat foarte puțin situația în meseria sa. A rămas membru al acestei organizații, împreună cu alți membrii ai bisericii, în ciuda faptului că nu l-a ajutat deloc material. A ajuns doar la gradul trei. Se pare că ascensiunea însemna taxe mai ridicate, ceea ce nu avea pentru a cheltui pe ceva care era probabil doar un statut simbol. Tânărul Gheorghe i-a explicat că masoneria este o altă religie și idolatrie. Tatăl său l-a ascultat, și la început i-a refuzat rugămintea, dar după aceea a fost de acord să renunțe la această idolatrie. I-a spus lui Gheorghe, “Fiule, singura rugăciune pe care o am este aceea a Tâlharului cel Bun care a fost răstignit împreună cu Hristos,” și apoi a spus rugăciunea în lacrimi, “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.” Apoi ochii tânărului Gheorghe s-au umplut de lacrimi și s-au îmbrățișat unul pe celălalt. Apoi Gheorghe a plecat și i s-a spus de către doctori că tatăl său e pe moarte. A cerut familiei ca atunci când o să se apropie moartea tatălui său, să sune la mănăstire și să-l anunțe pentru ca să fie acolo înainte să moară. Au spus că vor suna în mod categoric. S-a întors la mănăstire și i-a raportat toate starețului său și i-a spus că în decurs de o săptămână se așteaptă să primească un apel cum că tatăl său e pe moarte. Într-adevăr apelul a sosit, dar starețul nu i-a dat de știre lui Gheorghe dintr-un motiv necunoscut. După patru sau cinci ore i-au spus, “Am primit un apel. Tatăl tău este pe moarte și familia ta vrea ca să te duci la spital acum.” Deoarece nu i s-a spus imediat, tatăl lui deja murise. A venit la spital doar pentru a-i vedea trupul său neînsuflețit, ca să-i dea sărutul păcii, și în cele din urmă i-a închis ochii. Apoi familia l-a întrebat de ce nu a venit mai devreme, și a explicat că tocmai i s-a spus și a venit de îndată. S-a întors înapoi la mănăstire și i-a anunțat pe părinți că tatăl său a murit, și nu a mai spus nimic altceva în ceea ce privește momentul ales de ei pentru a-l înștiința despre tatăl său. Întotdeauna s-a străduit pentru a păstra pacea și armonia la mănăstire. Era 26 Noiembrie după-amiaza, care cu pronia Domnului era praznicul Sfântului Grigorie Palama, care avea să fie ziua de nume a lui Gheorghe. Deci David a adormit în ziua de nume a fiului său.
Când a sosit momentul înmormântării, a hotărât că dacă masonii vor fi acolo, va arunca orice i-ar pune în sicriu. Când a ajuns la capelă, masonii tocmai își încheiau ceremoniile. Dar nu a observat dacă este ceva pus în sicriu. În ziua următoare a urmat îngroparea și a asistat la slujba bisericii. A luat decizia de a dezveli giulgiul ca să vadă dacă este vreun șorț sau alte dichisuri masonice. A făcut acest lucru, și în față la toată parohia a găsit șorțul pe care ei îl puneau la masonii morți. Bineînțeles, nici unul dintre masoni nu au avut îndrăzneala ca să-l oprească sau chiar să-l mustre pe Gheorghe pentru ceea ce a făcut. A scos afară șorțul, a sărutat trupul, și a închis sicriul și l-a însoțit până la îngropare. Când a fost întrebat după aceea de ce a făcut aceasta, a spus cu mândrie tuturor: “Tatăl meu a renunțat la masonerie înainte să moară. Slavă lui Dumnezeu!”. Masonii care erau acolo erau oarecum indignați și mormăiau în sinea lor. Preotul, însă, nu a fost deloc nemulțumit, ci doar a zâmbit.
Cu trecerea timpului, situația cu iconografia nu s-a îmbunătățit. Părinții Pantelimon și Haralambie, singurii doi critici, erau oarecum impresionați, deoarece iconarul a rămas. Nu a plecat după șase luni din cauza a ceea ce ei considerau că este critică constructivă, dar care era de fapt iritabilitate nejustificată și ilogică și țipete. Răbdarea lui Gheorghe, însă, nu i-a făcut să se gândească că poate ar trebui să își domolească oarecum comportamentul, ci a avut un efect opus. S-au gândit că din moment ce le îndură criticile, ar putea să fie încă și mai critici. Văzând că iconografia poate fi profitabilă, mănăstirea va solicita mai multe comenzi. Cu toate că nivelul de calificare a tânărului Gheorghe progresa, încă nu era ceea ce s-ar considera în ziua de azi ca și o iconografie adecvată pentru vânzare. Comenzile continuau să vină, și se cerea mai multă producție. Prețul icoanelor creștea, și prin urmare se punea mai multă presiune pe toți cei implicați. Cu timpul, această presiune s-a transformat în patima urâtă a mâniei, și această patimă a mâniei, mai ales în cazul părintelui Pantelimon, nu putea fi controlată. Săptămână după săptămână, de fiecare dată când venea în atelierul iconografic, această mânie l-a îmbolnăvit literalmente. Venea în atelierul iconografic într-o stare de liniște și de îndată ce intra în camera de icoane, își pierdea cumpătul și devenea nervos. Fața i se făcea roșie și își ieșea din minți de furie literalmente, cu venele de la gât umflate. Era o priveliște înfricoșătoare, mai ales tânărului novice care nu mai văzuse o asemenea furie. Aceasta i-a cauzat tânărului Gheorghe mare durere deoarece s-a străduit din tot sufletul să îl iubească pe starețul său precum a fost învățat în Scara Dumnezeiescului Urcuș, dar starețul lui era atât de stăpânit de patimă încât nici nu voia să privească la fața tânărului Gheorghe, chiar și după ce treceau ore întregi când erau adunați pentru rugăciune sau pentru cină. Stresul acestei condiții l-a făcut pe tânăr să se îmbolnăvească fizic.
După un incident oribil când părintele Pantelimon a părăsit atelierul plin de furie, tânărul Gheorghe a izbucnit în lacrimi și a căzut cu fața la pământ înaintea icoanelor sale și a rostit niște cuvinte pe care le-a regretat tot restul vieții, “O, Doamne, dacă acest dar al iconografiei provoacă atâta necaz, de ce mi L-ai dat?” Imediat după ce a rostit ultimul cuvânt, a simțit o ruptură în abdomen. S-a ridicat de la pământ și a trebuit să fugă la baie deoarece simțea o mare nevoie de a urina. Când a încercat să se ușureze, un șuvoi continuu de sânge a început să curgă din el. A amețit și a pășit foarte încet spre patul său și s-a întins. În acea noapte a trebuit iarăși să urineze, și încercând el să facă aceasta, a ieșit un alt șuvoi continuu de sânge arzător. La miezul nopții, era prea slăbit chiar și pentru a se prezenta la biserică. Pe lângă asta, îi era frică chiar și să privească la ochii furioși ai părintelui Pantelimon datorită furiei lui anterioare în urmă cu șase ore. A stat în camera sa și a dormit toată noaptea și în următoarea dimineață, foarte slăbit, s-a dus din nou să urineze. Din nou a fost un șuvoi de sânge. În această conjunctură tânărului îi era din nou frică să coboare dimineață și să dea ochii cu starețul de teamă că era încă nervos pe el; așadar, a așteptat până la ora unsprezece și a devenit atât de amețit și de slăbit și de palid încât a decis să coboare încet treptele clădirii cu două etaje și să se ducă la birou și să ceară să fie dus la spital. Când l-au văzut în acea stare și le-a spus că urinează sânge, imediat l-au pus într-un autovehicul și l-au dus la doctor.
Doctorul i-a examinat prostata și a diagnosticat că are infecție la prostată. Tânărul Gheorghe l-a întrebat, “De ce s-a întâmplat asta?” Doctorul a spus, “Pentru un tânăr, de douăzeci și unu de ani ca tine, singurul răspuns ar putea fi că ești foarte stresat.” Gheorghe i-a răspuns zicând, “A zice foarte stresat este puțin spus.” Doctorul a spus, “Ei bine, ai face bine să scapi de stres altfel nu vei supraviețui.” I-a dat niște medicamente și în puține zile s-a făcut bine, deși efectul acelei rupturi nu va dispărea niciodată. După aceea Gheorghe a cugetat și s-a gândit foarte serios la condiția sa și la dorința sa de a deveni călugăr și la diagnosticul doctorului. Așadar, a hotărât în inima sa, cu toate că îl iubea pe stareț și pe părinți foarte mult, n-a putut permite ca acest stres să-l afecteze atât de sever. A hotărât să le arate munca sa și să facă imediat ceea ce vor porunci cu bucurie, și atunci când porunca lor nu îi vor mulțumi și vor începe să-și arate mânia, a hotărât că va rămâne calm și va pune la inimă foarte serios sfaturile Sfântului Ioan Scărarul, “să socotească aceste necinstiri ca laude și această rușine ca onoare.” Și într-adevăr, n-a durat mult până ce a trebuit ca să testeze această decizie.
Criticii săi au venit, au văzut ceea ce s-a făcut, și au început iarăși să fie nervoși și furioși, dar pe tot parcursul acestor țipetele, Gheorghe a fost foarte calm. De fapt, a fost atât de calm încât era cu zâmbetul pe față. Doar a rostit răspunsul monahal, “Da, binecuvântați,” sau “Precum poruncești,” sau “OK, am să fac precum voiești,” și avea fața zâmbitoare. Când au văzut acest lucru, la început au devenit nedumeriți și au plecat. Când s-a întâmplat din nou, chiar s-au gândit că doar își bate joc de ei, dar el de fapt își păstra calmul. După luni întregi de zile având astfel de reacții, a devenit pentru el o a doua natură, că în cazul în care oricine ar critica iconografia lui, el doar ar confirma că au dreptate și a hotărât să corecteze orice ar dori ei. În cele din urmă, au fost foarte mândrii de atitudinea lui, deoarece se purta ca un adevărat monah lucru pe care nimeni altcineva din mănăstire nu l-a putut imita. Furia starețului nu era axată doar pe tânărul Gheorghe. Era axată pe toți cei care nu-i făceau pe plac sau dacă ceva îl nemulțumea. Atunci când critica pe un călugăr, acesta se supăra foarte tare, nu răspundea la întrebări, nu vorbea cu nimeni, și refuza să facă orice. Atunci când critica pe altul, acel călugăr fugea în camera sa. Când critica pe altul, acela devenea nervos și agitat și se apăra puțin pe sine. Cineva ar fi spus că a reacționat bine, dar făcea ceea ce era cam necuviincios, uitându-se la stareț cu reproș. Acest tip de comportament din partea starețului nu este normal într-o mănăstire, dar tânărul părinte Pantelimon era o persoană care nu își stăpânea patimile. Nu a fost pus la conducerea mănăstirii datorită virtuții sale. Era la conducerea mănăstirii deoarece el era singurul călugăr. Într-adevăr, atunci când țipa cât îl ținea gura, cineva îi spunea, “Vă rog, părinte, nu așa de tare deoarece avem oaspeți.” Și apoi striga încă și mai tare, spunând, “Atunci lasă-i să știe că acest loc are un stareț!” Aceasta era mentalitatea sa. Dacă cineva nu era în acord cu dorințele sale, își dezonora demnitatea sa arătându-și patima sa de mânie. Odată, starețul a avut idea de a-l aduce în atelierul de icoane pe un vecin-enoriaș care era în vizită. Când a început să strige și să-l numească pe Gheorghe un începător, care în mod intenționat este neascultător, musafirul n-a putut suporta acest lucru mai mult de câteva minute, el însuși mustrându-l pe stareț zicând, “Cum poți să-i spui aceasta acestui om?! Cum îi poți spune unele ca acestea?! Dacă aș fi în locul lui, mi-aș arunca jos pensulele și nu aș mai picta vreodată pentru tine, datorită atitudinii tale!” După aceea a părăsit atelierul iconografic uimit de ceea ce a văzut. În tot acest timp, tânărul Gheorghe și-a pus în inimă să nu mai fie agitat niciodată, nu numai datorită pericolului fizic, dar mai mult pentru că era adevărata cale monahală.