A doua scrisoare către anglicanul R. Gardiner despre Unitatea Bisericii

Notă: Aceasta este cea de-a doua scrisoare a Arhiepiscopului Antonie (Hrapovițki) către Robert H. Gardiner „Вера и разум, ном. 17, 1915 г.”

În urmă cu aproximativ o lună, am avut onoarea de a primi scrisoarea dumneavoastră, plină de credință sinceră în Hristos și de toleranță umilă asupra opiniilor contrare, dar a trebuit să-mi refuz plăcerea de a vă mulțumi în timp util până ce nu am reușit să mă retrag la o anumită mănăstire izolată, unde nu sunt deranjat de oameni pentru perioade considerabile de timp.

Amabila dumneavoastră scrisoare conține două elemente, primul, referitor la chestiuni de credință și al doilea, referitor la semnificația conferinței planificate în America legată de aceste chestiuni. Simpatizez în totalitate cu acesta din urmă și, bineînțeles, nu am nicio îndoială că organizatorii acestei conferințe nu au fost inspirați de vreun fel de obiective misionare în beneficiul bisericii lor, ci exclusiv de acele sarcini nobile și înalte menționate în apelul comitetului constitutiv. Nu mă îndoiesc că anumite neînțelegeri legate de diferitele definiții dogmatice ale bisericilor pot fi înlăturate cu o astfel de atitudine tolerantă și luminată în această privință. Prin urmare, chiar dacă eu însumi sunt privat de posibilitatea de a lăsa deoparte pentru o perioadă lungă de timp această chestiune încredințată mie și de a pleca peste mări și țări, cel puțin binecuvântez cu totală simpatie o astfel de călătorie a acelora dintre numeroșii mei prieteni, episcopi, preoți, călugări și laici care ar putea apela la mine pentru sfaturi în această privință.

Totodată, nu pot păcătui împotriva convingerii mele, abținându-mă de la a semnala dificultatea majoră în care se va afla Conferința, în mod inevitabil, dacă nu va fundamenta soluția pe care o caută (pentru problema noastră interconfesională sau inter-bisericească) pe o altă temelie, cu totul diferită față de cea pe care au avut-o întâlnirile anterioare, începând cu Sinodul de la Florența din secolul al XV-lea [încoace].

Am încercat să mă abțin complet de la a sublinia vreun avantaj al Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă să îmi conving pur și simplu cititorii că munca vrednică a teologilor protestanți contemporani trebuie fie să elimine principiul din spatele afirmației „ne întoarcem la credința Bisericii celor șapte Sinoade Ecumenice„, care, dacă nu mă înșel, a fost adoptată de Vetero-Catolici și de Episcopalieni, fie să respingă punctul de vedere conform căruia Biserica lui Hristos poate, în plinătatea harului, să existe simultan în diferite comunități religioase care nu au avut comuniune între ele în rugăciune și Taine vreme de multe secole.

În ultima mea scrisoare, fără a aborda această chestiune, în esență, am arătat doar că Biserica Primară sau, cum o numesc occidentalii, Biserica „nedivizată” (deși, repet, Biserica nu a fost niciodată divizată și nici nu poate deveni divizată), unind în interiorul Ei atât Răsăritul cât și Apusul, se privea pe Sine și pe cei care au rupt relațiile cu Ea într-un mod total diferit de protestanții și latinii, și, în parte, de teologii ruși pe care îi citați. Am mai scris că această viziune a Bisericii Primare despre prezența darurilor mântuitoare ale Harului într-o singură comunitate, și excluderea din ea a altor comunități care se numesc creștine, a fost împărtășită nu numai de către turma Bisericii, ci și de toate comunitățile eretice. Doar întrebarea cu privire la comunitatea în care se găsea adevărata Biserică a rămas discutabilă, iar toate celelalte comunități erau considerate a pătimi ca urmare a pronunțării Mântuitorului: „Să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Mt 18:17). Această idee este absolut categorică și a fost exprimată cu fermitate în definițiile dogmatice ale celui de al Șaselea Sinod Ecumenic (Canonul 66 din Cartagina, Canonul 1 al Sfântului Vasile și Canonul 95 al celui de-al Șaselea), respingând complet lucrarea Harului în tainele atât ale ereticilor, cât și ale schismaticilor.

Dumneavoastră, în ceea ce vă privește, în timp ce recunoașteți autoritatea Sinoadelor Ecumenice, păreți să vă îndoiți de faptul că ideea sfințeniei Bisericii și a lipsei de Har la toți cei care sunt eretici și schismatici este o doctrină a întregii Biserici, și pare că supuneți unei astfel de definiții riguroase doar acele comunități separate de Biserică care au respins dumnezeirea și întruparea Domnului Iisus Hristos. Într-un astfel de caz, doar arienii și, dacă ne întindem mai mult, urmașii lui Nestorie și Eutihie ar putea fi numiți eretici. Dar Canoanele pe care le-am indicat enumeră foarte clar nu numai ereticii, ci și schismaticii, cum ar fi catarii și donatiștii, care nu denaturau deloc învățăturile de credință, ci se îndepărtaseră de la ascultarea Bisericii numai în chestiuni de disciplină. Iconoclaștii, care nu încălcau dogmele de bază ale credinței, au fost excomunicați la cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic și plasați de Biserică pe aceeași poziție cu Arienii și Monofiziții.

Nu încerc să demonstrez în acest moment că Biserica a avut o atitudine corectă în această chestiune. Nu resping, deocamdată, învățătura protestantă despre Biserica invizibilă, ci subliniez faptul istoric incontestabil al conștiinței de sine pe care a avut-o întreaga Biserică în primele zile, [conștiință] care a fost exprimată atât la Sinoade, cât și în practica Bisericii, cu o asemenea claritate încât este total imposibil să o relativizăm, așa cum faceți dumneavoastră, folosindu-vă de principiul abstract și în general acceptabil că „nu trebuie să urmăm litera moartă, ci duhul„. Se poate spune, repet, că nu sunteți de acord cu Biserica primară în această privință și că nu-i recunoașteți infailibilitatea, dar nu putem închide ochii în fața doctrinelor și Canoanelor sale total categorice. Ea nu recunoștea tainele ereticilor și schismaticilor și, dacă uneori permitea primirea lor fără ritualurile formale ale Botezului și Hirotonirii, acest lucru se făcea, așa cum o exprimă regulile menționate, cu un scop misionar. Astfel, prin Taina Pocăinței sau prin cele două Taine, ale Mirugerii și a Pocăinței, noii convertiți primeau și celelalte daruri ale Harului – Botezul, Căsătoria și Hirotonia. Încercarea teologilor occidentali și a anumitor teologi ruși de a considera separarea care a avut loc după Fotie nu drept o erezie sau o schismă, ci mai degrabă de a o considera drept „heterodoxie”, un termen necunoscut Bisericii, este, așa cum am scris deja, mai întâi de toate, lipsită de sinceritate. Dumneavoastră indicați un singur nume cu greutate, cel al mitropolitului Filaret [al Moscovei], dar nici el nu a fost întotdeauna sincer, datorită relațiilor sale cu sferele superioare, unde se făceau căsătorii cu protestanții și catolicii, lucru absolut interzis de Sinoadele Ecumenice (Canonul 72 al celui de-al șaselea și altele). Dimpotrivă, atunci când se exprima fără constrângeri, afirma un alt punct de vedere. Astfel, în Catehismul nostru, pe care el l-a compilat, apare următoarea întrebare: „Dacă Biserica este una, cum pot exista Bisericile separate ale Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului și Rusiei?”. După cum puteți vedea, autorul catehismului recunoaște doar Bisericile Ortodoxe ca făcând parte din Biserica lui Hristos.

Astfel, până în acest punct al scrisorii mele, am clarificat pur și simplu ceea ce am scris în prima mea scrisoare, adică am dovedit imposibilitatea de a combina convingerile Bisericii primelor șapte Sinoade Ecumenice cu convingerea că diferite comunități religioase care nu sunt în unitate canonică una cu cealaltă pot aparține Bisericii. Oricine încă mai susține această convingere trebuie să admită că atunci când rostește cuvintele Crezului „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică” înțelege altceva decât ceea ce au înțeles primii creștini și cei care s-au numit creștini până în secolul al XVI-lea.

Acum să continuăm discuția noastră. Desigur, atunci când îmi amintesc cuvintele lui Hristos: „Să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt, 18:17), în niciun caz nu vreau să insinuez că ereticii și schismaticii erau identici cu păgânii. Credința în Sfintele Evanghelii, dragostea evlavioasă și nădejdea în Mântuitorul, dorința de a considera praf și pulbere orice altceva în afară de mântuirea sufletului, izbânda fecioriei și chiar a muceniciei – toate acestea erau năzuințele nu numai ale fiilor Bisericii, ci și a multor eretici.

„Și în ciuda a toate acestea, nu recunoașteți în noi prezența lui Hristos și a Harului?”, mă va întreba un armean, catolic sau protestant. „Sunt eu, cel care Îl chem cu lacrimi în ochi pe Hristos în inima mea, ca un străin pentru El, ca un evreu care Îl consideră un înșelător?”.

A da un răspuns pozitiv la o astfel de întrebare nu ar fi în duhul Evangheliei. Deoarece, în Vechiul Testament, Domnul nostru S-a descoperit uneori [și] celor care nu se aflau sub Legea lui Moise, cum ar fi Nabucodonosor, Balaam și alții. Este dificil de exprimat cu deplină certitudine diferența dintre sfințirea plină de Har a urmașilor Bisericii prin Taine și alte mijloace, pe de o parte, și desăvârșirea morală a ereticilor și schismaticilor care Îl iubesc pe Hristos, dar sunt înstrăinați de Biserica Sa, pe de altă parte. Este dificil de exprimat fără echivoc diferențierea dintre darurile pline de Har oferite de Tainele Botezului, Mirungerii și a Împărtășaniei, deoarece definițiile lor catehetice sunt aproape tautologice. Teologia scolastică încearcă să exprime în mod categoric diferența dintre darul suprafiresc al Harului și efectul natural al cuvântului lui Dumnezeu în afara rugăciunii Bisericii. Dar acest lucru nu funcționează prea bine. Diferența este, fără îndoială, una profundă și esențială. Ea este clarificată mult mai bine de către învățătorii de ascetică, dar nu vom aborda aici această chestiune, sperând în schimb să convingem pe deplin cititorul de existența unei diferențieri atât de profunde prin exemplul următor. Imaginați-vă un păgân care a ajuns să creadă în Hristos prin citirea Bibliei și a Sfinților Părinți, dar care nu a întâlnit niciun creștin. El îl slăvește pe Hristos cu entuziasm în rugăciune, îi cere cu devotament ajutorul pentru a împlini poruncile Evangheliei, își slujește aproapele cu dragoste și reușește să le insufle cu succes atât convingerile sale, cât și modul său virtuos de viață. El instituie o anumită disciplină în rândul simpatizanților săi, precum și botezul și împărtășania bazate pe Evanghelie. El nu se opune învățăturilor celor șapte Sinoade Ecumenice în convingerile sale cu privire la atributele Sfintei Treimi. Îl puteți considera pe el și comunitatea sa ca făcând parte din Biserica lui Hristos? Puteți considera că actele sale sacramentale sunt egale cu cele care se săvârșesc în Biserică? Sau, dacă îl veți întâlni, îi veți spune că trebuie să se alăture acelei Biserici pe care o considerați a fi cea adevărată, pentru că altfel toate actele sale sacramentale vor fi lipsite de Har? Iar dacă o astfel de comunitate declară că, crezând corect, nu are nevoie de o nouă insuflare de Har prin sfințire și că se va mulțumi cu viața sa lăuntrică ca mai înainte, veți considera acest lucru ca o renunțare directă la Biserica creștină.

Veți spune că analogia mea este incompletă, că comunitatea în cauză a început de una singură, fără Succesiune [Apostolică]. Dar nu cumva, acele comunități a căror viață izolată își avea începuturile cu indivizi, [la un moment dat] au fost solemn excluse de la comuniunea Bisericii? Acesta este cazul tuturor comunităților, cu excepția celei care are dreptul de a se numi Biserica lui Hristos. Încă o dată, nu formulez în acest moment vreo pretenție de a considera nici Biserica noastră, nici cea latină sau armeană ca fiind o astfel de Biserică. Dar vă cer încă o dată să citiți extrasul din primul Canon al Sfântului Vasile cel Mare și fie să admiteți că numai una dintre comunitățile religioase separate care se numesc pe sine Biserică poate fi o astfel de Biserică, fie să respingeți principiul unei dorite solidarități cu Biserica celor șapte Sinoade Ecumenice.

Ca bază suficientă pentru a vă considera membri ai Bisericii lui Hristos, indicați principii diferite de cele care au ghidat Biserica Primară, adică nu comuniunea în rugăciune și taine, ci mai degrabă învățăturile fundamentale ale Întrupării și ale Botezului. Nu contest că acestea sunt sfinte și obligatorii pentru creștini, dar ce bază veți indica pentru a defini conceptul de fiu al Bisericii folosind aceste adevăruri teoretice? Nu vom repeta faptul că Crezul este rostit corect de monofiziți, monoteliți și iconoclaști. Vom sublinia pur și simplu că principiul unificator pe care îl prezentați este la fel de arbitrar ca și principala doctrină protestantă („Doar crede că ești mântuit de Iisus Hristos!”) și are chiar mai puțină forță, deoarece aceasta din urmă există de patru secole, în timp ce cea pe care ați inventat-o dumneavoastră există poate doar de patru ani. Cum ați răspunde la propunerea catolicilor de a înlocui acest principiu cu credința în infailibilitatea papei sau a Richlieniților, cu acceptarea învățăturii morale a Evangheliei sau, în sfârșit, cu niște noi teologi care vor propune să se limiteze la credința în viața viitoare și în învierea morților ca o trăsătură suficientă pentru a fi [numiți] fii ai adevăratei Biserici? Ei bine, ceva asemănător este propus de unii predicatori adventiști cititorilor lor.

Dimpotrivă, necunoașterea de către un creștin a dogmelor teologice nu împiedică apartenența sa la adevărata Biserică, atâta timp cât acceptă învățăturile și tainele Bisericii, o prețuiește ca pe o ancoră a mântuirii și încearcă să-și înfrângă patimile și să-și deschidă inima la acțiunea harului lui Hristos. „Nimic nu ar fi mai nedrept în credința noastră„, spune Sfântul Grigorie Teologul, „decât dacă am considera vrednici de mântuire și de a fi prezenți în Biserică numai pe cei care cunosc perfect dogmele„.

Creștinismul sau viața Bisericii nu este doar o chestiune de credință, ci este o prezență continuă în uniunea vie a Bisericii și a lui Hristos. Este imposibil să te consideri membru al Bisericii sau al Trupului lui Hristos fără a intra în această unire frățească a rugăciunilor și a Tainelor. Apostolul Pavel indică unitatea în Taine ca fiind cel mai important semn concret de apartenență la Trupul lui Hristos: „Căci noi, deși mulți, suntem o singură pâine și un singur trup, pentru că toți ne împărtășim dintr-o singură Pâine” (1 Cor. 10, 17). Din nefericire, noi nu ne împărtășim cu voi dintr-o singură pâine și, prin urmare, dintre diferitele comunități confesionale contemporane, doar una singură alcătuiește Trupul lui Hristos, lucru care trebuie să fie recunoscut nu doar de adepții celor șapte Sinoade Ecumenice, ci și de cei care cred în Sfintele Scripturi. Dacă recunoașterea celor mai importante învățăminte ar fi considerată o condiție suficientă pentru a fi membru al Bisericii, ați încerca să dovediți că autorul incestului din Corint (1 Cor. 5, 1:5), pe care Apostolul Pavel l-a dat Satanei, a crezut greșit? Dimpotrivă, este absolut clar din Epistolele către Corinteni și către Timotei, precum și din cea de-a doua Epistolă a lui Petru și cea a lui Iuda, că apartenența unei persoane la Trupul lui Hristos sau aruncarea sa în tărâmul satanei este determinată nu atât de convingerile sale teoretice, cât de părtășia sa cu Biserica, sau de pierderea acestei părtășii. Iar această părtășie se vrea a fi faptică, așa cum este în rugăciune și în Taine. Ea nu este o simplă asemănare de idei.

Mă întristează foarte mult faptul că trebuie să apăr un asemenea punct de vedere, care este supărător pentru protestanți, dar mă întristează și mai mult să văd lipsa totală de rodnicie a eforturilor lor lăudabile pentru unitatea bisericii în afara acestei probleme cruciale. Nu contest faptul că, o discuție imparțială asupra diferențelor care vă tulbură, ar putea scoate în evidență lipsa lor de importanță sau chiar ar putea determina anumite comunități să renunțe la una sau alta dintre doctrinele lor false. Dar chiar dacă am obține și mai mult succes în armonizarea diferențelor noastre confesionale teoretice, nici atunci nu ar fi ceva de care să ne bucurăm în mod deosebit. Să admitem chiar și ceva imposibil – ca aceste diferențe să fie eliminate, ca, de exemplu, toate confesiunile să recunoască infailibilitatea papală sau, dimpotrivă, ca catolicii să respingă această doctrină, sau ca întreaga lume occidentală să respingă filioque, sau, dimpotrivă, ca ortodocșii să recunoască validitatea acestei adăugiri. De fapt, cei care recunosc eroarea lor anterioară și corectitudinea comunității religioase din care nu făceau parte vor trebui să ceară să fie primiți în adevărata Biserică, ca și cum ar fi crezut în mod eronat [până atunci], cu alte cuvinte, ca eretici, sau cel puțin ca schismatici care nu aparțin de fapt Bisericii, chiar dacă la conferință se va stabili că separarea lor de Biserică nu a fost legată de doctrine eronate. Iată ce scrieți dumneavoastră: „Biserica Ortodoxă însăși recunoaște că există o unitate între creștini care se bazează pe Taina Botezului, iar această unitate nu poate fi ștearsă și distrusă. Așa gândește Biserica Ortodoxă atunci când declară că există și alte biserici creștine și că există creștini care aparțin trupului mistic al lui Hristos și care nu au nevoie de o a doua inițiere [în Biserică].„

Permiteți-mi să comentez că lucrurile stau altfel. Nu doresc să dovedesc nimic, dar nu pot ascunde faptul că Biserica Ortodoxă primește în comuniunea sa pe catolici, protestanți și anglicani prin absolut aceeași ordine ca și cea stabilită de cel de-al Șaselea Sinod Ecumenic pentru primirea arienilor și monofiziților, că Bisericile grecești îi primesc pe cei din bisericile apusene prin triplă afundare și mirungere, iar acele comunități religioase care nu au comuniune cu Biserica nu sunt numite creștine în limbajul bisericesc, lucru care este afirmat cu suficientă claritate în Canoanele noastre – mai exact, în Canoanele 6 de la Laodiceea și 95 al celui de-al Șaselea Sinod Ecumenic. Toate acestea nu i-au împiedicat nici pe Patriarhul Fotie, nici pe Teodor Balsamon să-și exprime cel mai sincer regret pentru „diviziunile” Bisericii, dar scriitorii și Sinoadele anterioare au folosit exact aceleași expresii cu privire la cei pe care și voi îi numiți eretici sau schismatici. Luați, de exemplu, Epistola canonică a Sinodului din Cartagina către donatiști, „Îndemn către arieni” al Sfântului Ioan Gură de Aur sau scrisorile Sfântului Chiril, acel puternic denunțător al nestorianismului, către Nestorie însuși. Nu veți găsi nicio diferență terminologică față de adresele scriitorilor de mai târziu către catolici, protestanți sau schismatici ruși. Este firesc ca în astfel de adrese termenul „cădere din” să fie înlocuit cu „dezbinare” și să se evite numirea interlocutorului drept “eretic” sau „schismatic” sau compararea lui cu Arie sau Nestorie, dar tot nu veți găsi nicio diferență esențială între atitudinea Bisericii Ortodoxe față de eretici și atitudinea sa față de confesiunile occidentale.

Simt că aș putea provoca asupră-mi o suspiciune total eronată cum că aș avea sentimente ostile față de catolici sau protestanți și o disimulată lipsă de simpatie față de orice încercare de a ne uni în credință și rugăciune. Vă rog sincer să îndepărtați o astfel de suspiciune din inima dumneavoastră. Nu lipsa de iubire, ci dorința cea mai ferventă de a avea un diagnostic corect, urmat de o terapie pentru acel duh de divizare care afectează umanitatea care crede în Hristos, mă obligă să numesc lucrurile pe nume. Dacă conferința avută în vedere ar adopta în unanimitate chiar și o astfel de rezoluție, conform căreia adevărata Biserică se găsește printre papistași sau printre anglicani, în timp ce toate celelalte confesiuni trebuie să se alăture acestei biserici prin pocăință, deși nu aș fi de acord cu o astfel de hotărâre, aș fi mult mai mulțumit de aceasta decât de situația actuală a acestei probleme și aș considera că posibilitatea unei uniuni finale a tuturor celor care se numesc creștini este mai probabilă decât în prezent. Dacă toți cei care cred în Hristos ar reveni la convingerea generală a primilor creștini că numai una dintre așa-zisele Biserici poate fi cea adevărată, atunci chiar dacă majoritatea unei astfel de biserici ar lua o decizie eronată, i-ar fi mai ușor să-și corecteze eroarea și să găsească Biserica autentică decât în cazul ambiguității actuale și al recunoașterii unor tipuri de jumătăți de biserici, jumătăți de grai, jumătăți de comuniune etc.

În concluzie, trebuie să spun că, deși nu găsesc nicio legătură între discursul final al lui Hristos și făgăduința Sa privind un singur Păstor cu speranța de a uni confesiunile europene, nu se afirmă nicăieri că divizarea lor trebuie să dureze până la a doua venire. Din prezicerile Mântuitorului și ale Apostolilor Pavel, Petru și Iuda reiese clar că multe erezii se vor răspândi în acel moment și vor călca în picioare adevărata Credință. Dar nu este nimic imposibil ca aceste împrejurări regretabile să apară după mulți ani, sau chiar după multe secole, după convertirea tuturor confesiunilor contemporane într-o singură Biserică adevărată. Prin urmare, primesc cu bucurie orice încercare de a schimba opinii cu privire la problema diviziunilor noastre, dar aș considera esențial să introducem în programul conferinței întrebarea dacă se percepe vreo diferență între diviziunile contemporane dintre credincioșii în Hristos și separările de Biserică ale ereziilor și schismelor timpurii care au avut loc înainte de Fotie. Nu este necesar ca această întrebare să fie cap de afiș, pentru a nu ascuți dezbaterea înainte ca cei adunați să stabilească o posibilă solidaritate cu privire la acele chestiuni care nu sunt rezolvate complet de teologia scolastică și a căror examinare ar dezvălui în fața teologilor contemporani perspective cu totul noi ale gândirii religioase, pe baza cărora membrii conferinței ar fi de acord cu privire la caracterul extrem de condiționat și ambiguu al acelor concepte care, încă de pe vremea lui Anselm și Aquino, au fost considerate drept doctrine preluate din Cartea Apocalipsei [Biblia].

Mă gândesc la Teoria Satisfacției și la întrebarea pe care nu o rezolvă, de ce suferințele lui Hristos ne fac să fim mai buni și mai aproape de Dumnezeu, precum și la problema credinței și a faptelor bune, care este rezolvată prin ceva la mijloc între ele (Gal. 5:22-25 – ceea ce contează nu sunt faptele, ci dispoziția sufletului). Mai este apoi doctrina păcatului strămoșesc, care în interpretarea sa scolastică atribuie lui Dumnezeu o răzbunare generațională, ceea ce este respingător chiar și pentru un judecător pământean imparțial. Am în vedere respingerea învățăturii creștine despre păcat, despre mântuire și despre eliberare de principiile dreptului roman și feudal, care au avut practic o influență mai mare asupra teologiei Evului Mediu decât Sfânta Scriptură și operele Sfinților Părinți. Teologia academică rusă din secolul al XVII-lea a fost supusă în mare măsură acestei influențe și prin Polonia și Kiev, dar, în mod uimitor, cei mai îndrăzneți protestanți nu au reușit să se elibereze de ea, după ce au respins atât de hotărât autoritatea Sinoadelor Ecumenice și a primilor Părinți, dar nu au reușit să-l respingă pe păgânul Aristotel și pe admiratorii săi catolici din Evul Mediu.

Trebuie să remarc, în general, că armonizarea punctelor de vedere determinate istoric este posibilă doar pe baza unor idei noi sau scoase din uitare. Astfel, împăcarea evreilor cu grecii s-a bazat pe ideea unui nou Israel duhovnicesc, nu pe una generațională – sau poate chiar pe una generațională, însă [pornită] din naștere duhovnicească, nu trupească. Să dea Dumnezeu ca așteptata conferință să aducă noi perspective sintetice în mentalitatea teologică din Europa și America – perspective care nu sunt cu totul noi, dar care au fost uitate de scolastica teologică. Atunci vom putea spera la o deschidere a acelor alei oarbe în care s-au împins pe ele însele anumite confesiuni. Fie ca Dumnezeu să realizeze acest lucru prin rugăciunea înflăcărată a tuturor celor care cred în Cuvântul Său dumnezeiesc. Uimitoarea dumneavoastră umilință și blândețe a duhului, pe care le-ați demonstrat în scrisorile dumneavoastră, este unul dintre semnele favorabile pentru realizarea acestei speranțe.