Capitolul 9: Ca începător

După călătoria în Grecia, tânărul Gheorghe s-a întors și s-a dedicat complet în principal vieții monahale și apoi iconografiei. Vizita la Muntele Athos a fost pentru el o binecuvântare de mare inspirație. Vederea tinerilor de vârsta sa care începeau o viață pe care și el o începea acum, și de asemenea vederea pentru prima oară a cuiva care picta icoane, a fost de mare însemnătate. A adus la mănăstire cartea Scara Dumnezeiescului Urcuș, care este, cartea de căpătâi pentru monahi. A citit această carte cu mare zel și s-a străduit a înțelege fiecare comentariu pe care Sfântul Ioan Scărarul l-a făcut în cartea sa. Să zicem așa, cartea aceasta l-a inspirat în viața sa monahală. A adus de asemenea la mănăstire și cartea Cârma Sfintei Biserici Ortodoxe, care conține toate Canoanele Bisericii, care sunt porunci creștine atât pentru mireni cât și pentru cler.

Odată, mănăstirea citea pasaje din viața Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos. Această viață a avut un efect profund asupra tânărului Gheorghe. Viața oricărui Nebun pentru Hristos este atât de contradictorie vieții pe care o știm în lume. Viața unui Nebun pentru Hristos este viața de la Înviere, adeverirea Evangheliei, luarea Împărăției prin asalt, precum zic Scripturile. A auzi de cineva făcând acest lucru pentru prima dată stârnește mare admirație și evlavie pentru un astfel de mod de viață sfânt. Viața Sfântului Andrei l-a inspirat pe tânărul Gheorghe, atât de mult încât s-a dus la chilia sa și a căzut cu fața la pământ și s-a rugat Sfântului Andrei ca și el să poată imita viața unui Nebun pentru Hristos. Pe deasupra, a înțeles că viața unui Sfânt nebun constă în principal în viața unui defăimat, și s-a gândit la acest aspect foarte mult. Cum ar putea cineva îndura să fie atât de defăimat, să primească cu bucurie aceasta și să nu răspundă în același fel? Aceste idealuri au fost zidite în tânărul Gheorghe și și-a pus în inimă faptul că dacă ar fi să fie defăimat în tot restul vieții lui, o să își pună încrederea în Dumnezeu precum Sfântul Andrei și-a pus încrederea în Dumnezeu, și nu o răsplătească răul cu rău. Așadar a dorit să își trăiască viața sa monahală în ascultare, dar dacă va fi acuzat pe nedrept, nu se va apăra.

Tânărul Gheorghe a citit Scara Dumnezeiescului Urcuș cu foarte multă grijă și a încercat să înțeleagă mentalitatea necesară unui om pentru a izbuti ca și monah. În primele patru capitole criteriul reușitei în viața monahală a devenit foarte evidentă: părăsirea casei și a familiei, detașarea de toate grijile lumești, cea mai strictă ascultare posibilă, care este tăierea propriei voi și a îndreptățirii, și în cele din urmă a primi necinstea ca și cinste, și ocara precum slava. De fapt, era exact ca și a fi Nebun pentru Hristos.

Acel ideal sau normă urma foarte rapid să fie pusă la încercare. Familia lui Gheorghe a început să se îngrijoreze de faptul că, din moment ce nu s-a întors acasă, s-ar putea ca tânărul într-adevăr să se fi încredințat vieții monahale. Așa că mama sa a venit ea personal la mănăstire. Plângea și se tânguia, implorând și rugând, să-l vadă pe fiul ei și să vină înapoi în lume. Fratele lui geamăn urma să se căsătorească și să părăsească casa, deci avea nevoie de sprijinul celuilalt fiu al ei. Faptul că devenea monah nu adăuga absolut nimic material pentru sprijinul ei. Și-a petrecut toată dimineața acolo, creând nu puțină tulburare. Chiar și atunci când clopoțelul pentru masă a sunat, nu și-a oprit geamătul. Sala de așteptare era chiar lângă trapeză. Nu s-a dus să mănânce cu ei ci a vrut să stea în sală jelind cum fac multe femei din est, plângându-și durerea și oftând și vorbind cu ele însele și chemând pe Hristos sau pe Fecioară în ajutor. În timp ce monahii stăteau și mâncau, plânsetele ei erau destul de puternice încât monahii nu auzeau citirile alese pentru acel moment din timpul mesei. Oarecum exasperat, tânărul Gheorghe s-a ridicat de la masă și a venit la mama sa și a implorat-o, “Te rog, nu mai face atâta zgomot pentru că monahii nu îl pot auzi pe cititor.” Și în lacrimi i-a spus cu voce tare, “Dar tu ești fiul meu!” Și tânărul Gheorghe, exasperat și fără să se gândească, a arătat spre icoana în mărime naturală a Maicii Domnului, pictată de către Fotie Kontoglou, care era în sala de așteptare și a zis, “O vezi? Ea este acum maica mea!”

Când mama lui a privit în sus spre Fecioară, a cărei față în această icoană arăta mare bucurie și mângâiere, toate lacrimile sale s-au oprit și toate suspinurile sale de durere s-au domolit. Gheorghe s-a întors în sala de mese/trapeză și masa a continuat ca și cum ea n-ar mai fi fost acolo. După masă, s-au dus la ea și era calmă și era oarecum alinată, dar numai Dumnezeu știe cum. Niciodată nu s-a mai întors la mănăstire implorând ca fiul ei să părăsească mănăstirea. A mai venit doar de praznice mari, în special de Paști, cu restul familiei pentru a-l saluta pe fiul ei și pe restul părinților. Ba chiar, când i s-a spus că fiul ei va fi tuns în călugărie, a fost prezentă și și-a exprimat părerea de rău pentru faptele ei anterioare când a venit la mănăstire și i-a deplâns plecarea.

Cum este cazul la mulți care doresc să înceapă o viață nouă, așteptările nu sunt niciodată în acord cu realitatea. Același lucru poate fi spus și despre tânărul Gheorghe. Începând viața monahală a fost o mare luptă. Cu toate că era tânăr și curat, totuși, influența lumii asupra oricui este crescut în America este dăunătoare asupra celui care dorește să trăiască viața monahală. În America, ești încurajat să gândești de unul singur, să iei hotărâri de unul singur, să judeci toate lucrurile, să fii încrezător în propriile tale idei, și chiar să te mândrești cu tine însuți. Toate aceste lucruri sunt, într-o anumită măsură, un obstacol pentru cineva care dorește să se călugărească. Tânărul Gheorghe a abandonat studiile de inginerie electrică de la facultate. Își direcționa viața sa spre a avea “succes” în lume: să se căsătorească, să aibă copii, să dețină o casă, și să dețină câteva mașini, să aibă împrumut la bancă timp de 30 de ani… la care în glumă se face referire în cercurile monahale ca fiind „întreaga catastrofă”, dar cumva privită ca o „viață de succes”.

Acum era limitat la o singură cameră, învățând un singur mod de viață, viața monahală, care cuprinde rugăciunea, virtutea, castitatea, ascultarea, statornicia, etc., care este de asemenea cunoscută ca “arta artelor și știința științelor.” Având exemplul Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos înaintea ochilor săi și învățăturile din Scara Dumnezeiescului Urcuș de partea sa, a putut să progreseze, dar nu fără dificultate. Lupta care este cel mai des întâlnită la toți nu a fost absentă de la Gheorghe, și aceea a fost a ascultării. I s-a spus de către un alt novice de la mănăstire că nu ar trebui să accepte ascultarea iconografiei deoarece starețul său, părintele Pantelimon, avea o obsesie cu iconografia. Părintele Pantelimon avea o imensă dorință de a avea o persoană cu așa daruri ca și membru al obștei sale. Într-adevăr lui Gheorghe i s-a spus că niciun novice care a încercat iconografia sub starețul Pantelimon nu a reușit. De fapt, au fost toți alungați din mănăstire din cauza comportamentul starețului față de tinerii aspiranți la acest domeniu. Starețul niciodată nu practicat această artă de unul singur, nici nu a ținut vreodată o pensulă în mână, nici nu a amestecat culori, nici nu a făcut vreodată vreo schiță. Cu toate acestea, el va instrui novici în această artă, care vor fi duși la disperare datorită lipsei de reușită și datorită intoleranței și nervozității starețului.