„Epoca dogmei a trecut”
(declarație a Patriarhului Atenagora; vezi Akropoliz [29 iunie 1963]).
„Am realizat deja unitatea cu protestantismul, prin care constituim o forță aliată de 350 de milioane de persoane în ceea ce privește problemele pur ecleziastice. În ceea ce privește Biserica Catolică, au existat multe contacte și continuăm aceste eforturi pentru a înfăptui o alianță între diferitele ramuri ale creștinismului, care va cuprinde o populație de un miliard de persoane. Nu avem diferențe cu Vechii Catolici. Cu Noii Catolici [sic], mai ales după 1870, avem diferențe minore care pot și trebuie să fie netezite”
(dintr‑un interviu acordat de Patriarh jurnaliștilor greci, aprilie 1962; vezi Kaqolikh, nr. 1289 [18 aprilie 1962]).
„El [fericitul întru pomenire Papa Ioan al XXIII‑lea] a deschis o nouă cale în lumea catolică, conducând la dialogul ecumenic, care urmărește împlinirea sfintei rugăciuni a Domnului nostru Iisus Hristos. Inspirat de sus și înzestrat cu mare energie, în vederea apropierii dintre Biserici, de‑a pururea pomenitul Papă a arătat, prin convocarea Conciliului Vatican II, că Biserica Catolică nutrește sentimente de dragoste și pace față de Biserica Ortodoxă și celelalte Biserici”
(declarație a Patriarhului către o agenție de știri franceză, la moartea Papei Ioan XXIII; vezi Kaqolikh, nr. 1345 [12 iunie 1963]).
„Umanitatea creștină a trăit secole întregi în noaptea diviziunii. Ochii ei au obosit privind întunericul. Fie ca această întâlnire a noastră să fie zorii unei zile strălucitoare și sfinte, în care generațiile viitoare de creștini vor împărtăși din același Potir al preacuratului Trup și Sânge al Domnului și vor lăuda și preaslăvi pe singurul Hristos și Mântuitor al tuturor în dragoste, pace și unitate”
(din cuvântarea Patriarhului către Papa Paul al VI‑lea la întâlnirea lor de la Ierusalim, 5 ianuarie 1964; vezi Tó Oikonmenikon Patriarcheion, vol. publicat de Kriton Georgiades cu prilejul jubileului de douăzeci de ani de patriarhat al lui Atenagoras [p. 17]).
„Îi mulțumim Proniei dumneziești pentru această zi și ne exprimăm recunoștința pentru serviciile aduse de Papa Paul al VI‑lea, un Ierarh pe care îl iubim și îl cinstim. Astăzi scriem nu doar o pagină în istoria Bisericii, ci și o pagină în istoria inimilor noastre”
(dintr‑un interviu acordat de Patriarh corespondenților unei agenții de presă străine la întâlnirea cu Papa Paul al VI‑lea la Ierusalim, 5 ianuarie 1964; vezi Tó Oikonmenikon Patriarcheion, p. 22).
„Gheața dintre cele două Biserici ale noastre s‑a spart. Am visat întotdeauna să mă întâlnesc cu Papa, care este cu adevărat un om cu inimă mare. Fie ca ziua întâlnirii noastre să fie o zi măreață pentru creștinătate și pentru întreaga omenire. Mă duc să‑l întâlnesc pe Papă și să‑l îmbrățișez frățește. Vom lăsa discuțiile teologilor”
(din declarațiile Patriarhului înainte de plecarea la întâlnirea de la Ierusalim; vezi Kaqolikh, nr. 1371 [8 ianuarie 1964]).
„Ce bucurie! Ce încântare! Trăiesc un vis, un vis care îmi umple inima de mari speranțe. Mă duc să întâlnesc un om cu inimă mare”
(din declarațiile Patriarhului la bordul avionului spre Ierusalim, vezi Kaqolikh, nr. 1372 [15 ianuarie 1964]).
„Am fost deosebit de impresionat de faptul că Pontiful a uitat complet trecutul urât și ne‑a făcut posibil să inaugurăm o eră nouă. Paul al VI‑lea și cu mine culegem primele roade ale acestei noi ere. Pe orizont se întrevede deja limpede o perspectivă plină de speranțe și încredere”
(declarația Patriarhului pentru o agenție de știri italiană; vezi Kaqolikh, nr. 1372 [15 ianuarie 1964]).
„Trăim într‑o eră nouă. Să lăsăm deoparte trecutul și să lăsăm problemele teologice care ne despart pe seama specialiștilor; iar noi, chiar din acest moment, să urmărim mereu să fim uniți prin dragostea lui Hristos”
(din cuvântarea Patriarhului către Patriarhul Melchit [Uniat] Maxim IV; vezi Kaqolikh, nr. 1373 [22 ianuarie 1964]).
„Ne‑am rugat împreună, am rostit împreună «Tatăl nostru» în greacă și latină, precum făcuserăm deja cu Sanctitatea Sa, Papa, la Ierusalim. Este cu adevărat uimitor că am putut rămâne despărțiți atâta vreme. Astăzi începe o eră nouă pentru creștinătate” (din declarațiile Patriarhului către călugări romano‑catolici, 26 ianuarie 1964; vezi Kaqolikh, nr. 1375 [5 februarie 1964]).
„Ne aflăm într‑o perioadă în care Papa de la Roma are întâietate asupra tuturor. Preaiubitul meu frate, Paul al II‑lea — îl numesc al Doilea, nu al Șaselea, pentru că ar trebui să urmeze după Apostolul Pavel, datorită lucrării pe care a făcut‑o — a dat dovadă de atâta clarviziune și curaj încât îl socot printre marii Papi ai istoriei” (din declarațiile Patriarhului; vezi Kaqolikh, nr. 1539 [24 mai 1967])
„Papa m‑a întrecut și a venit personal aici, la Fanar. Aici am consolidat și am schițat un program comun de cooperare, un parcurs ecumenic comun, o mărturie creștină comună de dragoste, înțelegere și respect reciproc. Detaliile acestui program ecumenic și unionist comun dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă vor deveni, desigur, cunoscute treptat. Această întâlnire istorică a fost rodul rugăciunii și al jertfei creștinilor, al poporului lui Dumnezeu; a fost voia lui Dumnezeu, dar și voia lumii creștine. Vă rog să vă rugați și să‑i îndemnați și pe alții să se roage pentru unirea tuturor”
(dintr‑un interviu acordat de Patriarh jurnaliștilor romano‑catolici cu ocazia venirii Papei Paul al VI‑lea la Constantinopol, 25 iulie 1967; vezi Kaqolikh, nr. 1549 [13 august 1967])
„Suntem chemați să ne eliberăm de plasele polemicii și controversei în teologie și să înzestrăm teologia cu spiritul cercetării și formulării adevărului în dragoste și răbdare. Creștinismul de astăzi are nevoie de o teologie a reconcilierii”
(dintr‑un cuvânt rostit de Patriarh la Facultatea de Teologie din Belgrad, 12 octombrie 1967; vezi `Eqnoz [ziar elen, dispărut], [13 octombrie 1967]).
„Bine ai venit, frate sfânt, succesor al lui Petru, care ești una în nume și caracter cu Pavel și mesagerul dragostei, unității și păcii. Te îmbrățișăm în centrul Bisericii cu dragostea lui Hristos… Dar să ne uităm acum la toți cei care cred în Unul Dumnezeu, Creatorul omului și al universului, și, în cooperare cu ei, să slujim întregii omeniri, indiferent de rasă, confesiune sau alte convingeri, pentru edificarea binelui și păcii în lume, ca Împărăția lui Dumnezeu să stăpânească pe pământ”
(dintr‑un discurs rostit de Patriarh la sosirea Papei Paul al VI‑lea la Constantinopol, 25 iulie 1967; vezi Kaqolikh, nr. 1549 [13 august 1967]).
„Ne aflăm aici pentru a mărturisi, împreună cu preaiubitul și preacinstitul nostru frate, Preasfântul Arhipăstor al Bisericii Romano‑Catolice și al nostru al tuturor, dorința noastră comună și sfântă de a merge pe acest drum, în dragoste și răbdare, îndreptând, de ambele părți, greșelile trecutului și tot ce a contribuit la diviziunea noastră, și netezind calea Domnului” (dintr‑un cuvânt rostit de Patriarh cardinalilor romano‑catolici în vizita sa la Roma, 26 octombrie 1967; vezi Ekklhsia, nr. 22 [15 noiembrie 1967]).
„Am venit aici pentru a pregăti ziua în care, așa cum s‑a întâmplat în primele zece secole d.Hr., vom săvârşi împreună Euharistia cu Papa Paul, folosind aceeaşi pâine şi același vin şi bând din același Potir”
(din declaraţiile Patriarhului la sosirea în Roma, 26 octombrie 1967; vezi Kaqolikh, nr. 1557 [1 noiembrie 1967]).
„Astăzi oferim Sfinţiei Voastre recunoaşterea, preţuirea şi recunoştinţa noastră personală, a Bisericii noastre din Constantinopol și, de fapt, a întregii lumi”
(din cuvântările Patriarhului la întâlnirea cu Papa Paul al VI‑lea la Roma, 26 octombrie 1967; vezi Kaqolikh, nr. 1562 [27 decembrie 1967]).
„Suntem deosebit de norocoşi să fi venit la venerabilul Prelat al Romei, purtător de har apostolic şi succesor al unei constelaţii de oameni sfinţi şi înţelepţi, care au făcut ilustru acest tron ce, în cinste şi rang, este primul în comunitatea Bisericilor creştine din întreaga lume — oameni a căror sfinţenie, înţelepciune şi lupte pentru credinţa comună a Bisericii nedivizate sunt «o posesie pentru totdeauna» şi o comoară a întregii lumi creştine —, la un Papă de excepţională statură spirituală şi duh creştin, care «a atins piscurile prin smerenie», a cărui simţire de responsabilitate înaintea Domnului, înaintea Bisericii divizate, înaintea multiplelor tragedii ale acestei lumi, îl conduce de la o zi la alta, şi de la un act de dragoste la unul de edificare, la slujirea vitală a lui Dumnezeu, a Bisericii şi a lumii”
(din remarcile Patriarhului la întâlnirea cu Papa Paul al VI‑lea la Roma, 26 octombrie 1967; vezi Kaqolikh, nr. 1562 [27 decembrie 1967]).
„Exodul nostru al tuturor din izolare şi autosuficienţă, în căutarea acelui teren ferm pe care este întemeiată Biserica nedivizată, ne‑a descoperit adevărul că sunt mai multe lucruri care ne unesc şi mai puţine care ne despart”
(din remarcile Patriarhului la întâlnirea cu Papa Paul al VI‑lea la Roma, 26 octombrie 1967; vezi Kaqolikh, nr. 1562 [27 decembrie 1967]).
„Îl sprijin pe Papă în toate declaraţiile şi activităţile lui” (din declaraţiile Patriarhului către o agenţie franceză de ştiri; vezi Kaqolikh, nr. 1596 [28 august 1968]).
„Nu vedem niciun obstacol pe drumul care duce la unirea dintre Biserica Romei şi Biserica Răsăritului… Nu vedem un obstacol, pentru motivul foarte simplu că asemenea obstacole nu există”
(din declaraţiile Patriarhului cu prilejul întâlnirii cu Papa Paul al VI‑lea la Roma, 26 octombrie 1967; vezi Orqodoxoz Tnpoz, nr. 90‑91 [august‑septembrie 1968], p. 4).
„Toate Bisericile creştine călătoresc astăzi spre unitatea Bisericii. Popoarele creştine s‑au săturat să privească întunericul trecutului. Certurile interminabile timp de nouă secole întregi nu au dus la nimic altceva decât la răceala spirituală a multor oameni şi la întunecarea conştiinţei lor că Biserica este una”
(dintr‑o predică a Patriarhului într‑o catedrală anglicană din Londra, 11 noiembrie 1967; vezi Apo thn poreian thz agaphz, p. 28).
„Noi, Bisericile, ieșim fiecare din noi înșine. Trezim conștiințele creștinilor la faptul că aparținem aceleiași religii. Facem din dorul de unire cerința predominantă a epocii noastre. Coborâm steagurile urii și, în locul lor, ridicăm Crucea dragostei și jertfei. Și, în cele din urmă, facem schimb de Potire Sfinte unii cu alții, rugându‑ne ca într‑o zi să împărtășim din același Potir, așa cum trăiam în timpul primului mileniu al creștinismului, în ciuda diferențelor care existau atunci”
(dintr‑o predică a Patriarhului în Catedrala Ortodoxă din Londra, 12 noiembrie 1967; vezi Apo thn poreian thz agaphz, p. 42).
„Purtăm acest dialog cu scopul de a atinge același obiectiv, care este Potirul comun — întocmai cum eram în mia de ani până în 1054. Aveam diferențe atunci, fiindcă existau și teologi, dar cei ce conduceau Bisericile aveau politicile lor şi aveam comuniune în Taine”
(dintr‑o predică a Patriarhului în capela Palatului Lambeth, Londra, 13 noiembrie 1967; vezi Apothn poreian thz agaphz, p. 52).
„De ce nu revenim automat la comuniunea în Taine? Pentru că este necesar să ne pregătim popoarele pentru aceasta, atât teologic, cât și psihologic. În cei nouă sute de ani trecuți din 1054, noi, cele două lumi, Răsăritul și Apusul, am ajuns să credem că aparținem unor Biserici și religii diferite. Și, ca urmare, scopul dialogurilor devine destul de evident. Este acela de a pregăti popoarele noastre, psihologic, să înțeleagă că există o singură Biserică și o singură religie, că toți credem în același Dumnezeu‑Mântuitorul Hristos. Voi și noi respectăm toate religiile și prețuim locul și timpul în care trăim”
(dintr‑o predică a Patriarhului în capela Palatului Lambeth, Londra, 13 noiembrie 1967; vezi Apo thn poreian thz agaphz, p. 53).
„Și eu am primit odinioară o diplomă de la aceeași școală teologică ca preaiubitul meu frate și tocmaiul meu, Arhiepiscopul de Thyateira [Atenagora Kokkinakis], de la Școala din Halki, dar într‑un timp foarte scurt am pierdut‑o, și astfel am început un dialog de prietenie, dragoste și înțelegere, nu un dialog teologic”
(dintr‑o predică a Patriarhului în capela Palatului Lambeth, Londra, 13 noiembrie 1967; vezi Apo thn poreian thz agaphz, p. 52).
„Ne amăgim și păcătuim dacă credem că credința ortodoxă a coborât din Cer și că toate [celelalte] confesiuni sunt nevrednice. Trei sute de milioane de oameni au ales Islamul pentru a ajunge la dumnezeul lor, și alte sute de milioane sunt protestanți, catolici și budiști. Scopul fiecărei religii este să îmbunătățească omenirea”
(din declarațiile Patriarhului; vezi Orqodoxoz Tnpoz, nr. 94 [decembrie 1968]).
„Fiind întotdeauna aproape în duh și inimă de Preaonoratul Dumneavoastră Sfinție, am pomenit mai ales în rugăciune pe Dumneavoastră și pe Preasfânta Biserică Romano‑Catolică sub păstorirea Dumneavoastră, în timpul Sfintei Liturghii în venerabila noastră Biserică Patriarhală, cu prilejul Sfintei Sinoade Episcopale adunate în jurul Dumneavoastră”
(dintr‑o telegramă trimisă de Patriarh Papei Paul al VI‑lea, cu ocazia convocării unui sinod al episcopilor la Vatican, 18 octombrie 1969; vezi Kaqolikh, nr. 1651 [4 noiembrie 1969]).
„Rasonul [rasele clericale] nu mai are astăzi nicio atracție, nici ca aspect, nici ca scop. Dacă te‑aș fi văzut înainte, ți‑aș fi spus să dai un alt titlu articolului tău: «Rasonul nu face preotul, preotul trebuie să‑și facă slujirea fără rason». Iată. Trebuie, bineînțeles, să fim realiști și, mai presus de toate, să nu ne temem de adevăr. Spunem adesea că cutare sau cutare lucru este istoric și trebuie să dăinuiască. O greșeală. O mare greșeală. Câte prejudecăți în Biserică nu sunt istorice — vreau să spun, antice — și ne luptăm să ne eliberăm de ele? Întrebați preoții de la sat ce vor creștinii de la preoți, care nu au nimic de‑a face cu Biserica noastră și sunt rămășițe ale păgânismului. Mi‑am exprimat clar opiniile referitoare la căsătoria clericilor, chiar și după hirotonie. Hirotonia nu este un impediment pentru căsătorie. Am avea mulți absolvenți de școli teologice care ar deveni preoți dacă ar ști că se pot căsători atunci când își găsesc partenerul de viață și nu în grabă, cum cere convenția. Am fi decis acest lucru la un congres cler‑laic al Bisericii din America, și aș fi rezolvat problema, dar n‑am putut. Am fost chemat aici [la Constantinopol]. Mă bucur că ați publicat întreaga cuvântare a Mitropolitului [Meliton] de Calcedon [privind Carnavalul — notă editorială]. A spus adevărul pe față, așa cum vor oamenii. Oamenii nu vor să încurci lucrurile, pentru că atunci cred că‑ți bați joc de ei. Meliton e o personalitate. Nu avem multe ca el. El este vocea Fanarului, vocea veacurilor. Veacurile ne‑au dat curaj și putere. Ce mai avem aici? Unii oameni, firește, ne acuză că nu ținem o linie bună, dar sunt negativiști. Aș fi foarte fericit dacă ar propune propria soluție pentru efortul unirii Bisericilor. Ne spun: «Vrem unirea și ne rugăm pentru unirea tuturor, dar suntem împotriva demersului vostru». Ați priceput? Sunt pentru unire, dar împotriva demersului nostru. N‑a avut Meliton dreptate, până la urmă, când a vorbit despre ipocrizie? Propunem Sfântul Potir ca mijloc de unire. Aveam Potirul comun chiar și când ne‑am separat de Apus, până în 1054. Schisma a avut loc și am încetat. Schisma a avut loc din cauza anatemei. Anatema dintre cele două Biserici, a Apusului și a Constantinopolului, a fost ridicată. Ce obstacol mai este? Hai să‑l găsim, să vorbim despre el cu atitudine bună, nu cu insulte. Poate exista dialogul dragostei când sunt insulte? «Dar avem multe diferențe», ne spun ei. Ce diferențe? Filioque? A existat din secolul al VII‑lea, și totuși Bisericile nu s‑au separat. Primatul și infailibilitatea? Ce ne pasă nouă de ele? Fiecare Biserică să‑și păstreze obiceiurile. Dacă Biserica Catolică vrea, să le păstreze. Dar vă întreb: Ce înseamnă infailibilitatea azi, când Papa are în Roma un consiliu permanent de cincisprezece membri care ia deciziile? În plus, toți ne credem infailibili — în lucrarea noastră, în gândurile noastre, în tot. Îți cere soția câtă sare să pună în mâncare? Sigur că nu. Are infailibilitatea ei. Să aibă și Papa a lui, dacă o vrea. Noi n‑o vrem. Dialogul teologic nu i‑o va acorda. Nu suntem pregătiți și vor fi nevoie de secole. Numai un dialog este fezabil: dialogul dragostei. Acesta va facilita dialogul despre diferențe. Diferențele și dragostea nu pot coexista. Nu contează ce‑ți fac alții ție, ci ce le faci tu lor”
(dintr‑un interviu acordat de Patriarh jurnalistului Spyridon Alexiou, din ziarulEqnoz, publicat la 20 martie 1970.