Astăzi, de ziua Sfinților Arhangheli se împlinesc 35 de ani de la mutarea la Domnul a Sfântului Filaret Voznesenski (viața, descoperirea moaștelor și testamentul său)

Copilăria, tinerețea, primii pași pe calea Adevărului

Mărturisitor împotriva păgânismului

Mărturisitor împotriva comunismului

Demascarea falsei biserici și afirmarea Bisericii celei Adevărate

Mărturisitor împotriva ecumenismului

Al treilea Sinod al întregii Diaspore

Conflict în Sinod: (1) Părintele Dimitrie Dudko

Conflict în Sinod: (2) Biserica Sârbă

Anatema împotriva ecumenismului

Întristare și bucurie

Adormirea întru Domnul și descoperirea minunată a moaștelor

Testamentul duhovnicesc

Copilăria, tinerețea, primii pași pe calea Adevărului

Sfântul mitropolit Filaret, cunoscut în lume sub numele de Gheorghe Nicolaievici Voznesenski s-a născut în 22 martie/ 4 aprilie 1903 la Kursk, în Rusia, în familia preotului Nicolae. În copilărie, după cum el însuși mărturisește mai târziu, îi plăcea să se se joace de-a preotul, croindu-și haine preoțești și simulând ținerea unor slujbe în biserică. În 1909, familia se mută la Blagoveschensk-pe-Amur în Răsăritul îndepărtat, unde viitorul ierarh își termină liceul. Familia sa s-a refugiat în 1920 din calea revoluției ajungând în China și s-a stabilit la Harbin, Manciuria (Nord-Estul Chinei).

Acolo, în 1921, mama sa Lidia Vasilievna moare iar tatăl său este tuns călugăr, primind numele de Dimitrie iar mai apoi devine arhiepiscop de Hailar. Vlădica Dimitrie a fost un teolog învățat, autor al unor cărți de istorie a Bisericii și a altor cărți pe alte teme.

În 1927 Gheorghe termină institutul politehnic ruso-chinez și primește calificare de inginer electro-mecanic. Toți cei care l-au cunoscut, fie la școală, fie la institut, și-l aduceau aminte ca pe un coleg cald, blând și afectuos. Se distingea prin deosebitele lui aptitudini și disponibilitatea de a ajuta pe oricine. După absolvirea insitutului se angajează ca învățător, fiind un bun instructor, iubit și prețuit de către elevii săi. Mulți dintre elevi și l-au amintit pentru toată viața, pentru că instrucția pe care le-o oferise depășea cu mult programa școlară, acoperind toate aspectele vieții omenești.

Provenind dintr-o familie de preot, viitorul mitropolit s-a acomodat în mod firesc, încă din anii cei mai fragezi, cu viața apropiată de biserică și cu sfintele slujbe. La început, după cum el însuși mărturisește nu era “aproape nimic profund, priceput cu inima și acceptat cu conștiința”. Cu toate acestea, el mărturisește că a simțit purtarea de grijă a Tatălui ceresc și a fost zdruncinat de cuvintele Sfântului ierarh Ignatie Brancianinov „Mormântul meu! De ce uit de tine? Tu mă aștepți, aștepți și neîndoios voi fi locuitorul tău; de ce atunci eu uit și mă comport de parcă mormântul ar fi pentru toți ceilalți oameni, dar nu și pentru mine?” A început atunci să strălucească în fața studentului lumina Adevărului, a adevăratei înțelegeri creștine a vieții și a morții, a semnificației morții – iar viața interioară a înflorit. “Tot ce este lumesc și-a pierdut interesul în ochii mei, a dispărut undeva și a fost înlocuit de un conținut diferit al vieții. Iar rezultatul final a acestei transformări interioare a fost primirea monahismului…”

În 1931, Gheorge își finalizează studiile de teologie pastorală, devenind învățător în Noul Testament, teologie pastorală și omiletică. În 1936 se publică la Harbin cartea sa „Rezumatul Legii lui Dumnezeu”. În 1930 a fost hirotonit diacon iar în 1931 preot. În același an a fost tuns în monahism cu numele Filaret în cinsea dreptului Filaret cel Milostiv. În 1933 a fost ridicat la rangul de igumen iar demnitatea de arhimandrit i-a fost oferită în 1937. În primii ani de preoție a fost ajutat foarte mult de sfatul primului ierarh ROCOR de pe atunci, mitropolitul Antonie (+1936), cu care a corespondat vreme de mai mulți ani.

A studiat de asemenea scrierile Sfinților Părinți și a învățat pe de rost toate cele patru Evanghelii. Unul dintre cele mai preferate pasaje din Scriptură era pasajul din Apocalipsă în care Domnul mustră oamenii pentru starea lor căldicică și indiferența față de adevăr. Părintele Filaret a fost foarte activ în lucrarea sa bisericească și pastorală, aducând pe calea căutării adevărului pe mulți oameni, încă de la începutul vieții sale de preot. Slujbele dumnezeiești pe care le slujea cu credință arzătoare, predicile sale inspirate au adus la un loc închinători la Dumnezeu și au umplut bisericile.

Numele lui devenise cunoscut mult dincolo de limitele orașului Harbin. El era blând și deschis către toți cei care i se adresau. Mulțime de oameni aștepta la ușa umilei sale chilii pentru sfat, mângâiere și ajutor. Părintele Filaret a înțeles imediat condiția sufletului omenesc și a consolat suferințele, a întărit pe cei deznădăjduiți și i-a înviorat cu cuvintele lui. Era generos nu doar pe plan sufletesc dar și în plan material, oferind ajutor discret celor aflați în nevoie. Urmând exemplului Sfinților Părinți, el nu îi învăța pe alții ceea ce nu făcea el însuși, el însuși trăind și punând în aplicare cuvintele Scripturilor și ale Sfinților. Era deosebit de sever cu sine însuși și ducea o viață cu adevărat ascetică.

Mărturisitor împotriva păgânismului

Din 1931 și până în 1945 Manciuria, cu capitala la Harbin, a fost ocupată de japonezi. Către finele acestei perioade, japonezii au plasat statuia zeiței Amaterasu, care în tradiția lor era întemeietoarea rasei imperiale, chiar în fața catedralei ortodoxe Sfântul Nicolae. Mai apoi, în mai 1943, ei le-au cerut rușilor care mergeau la biserică să facă mai întâi o „plecăciune respectuoasă” în fața zeiței. Se cerea de asemenea ca în anumite zile să fie cinstit templul japonez, în timp ce o statuie a zeiței trebuia plasată în bisericile ortodoxe.

Problema a fost supusă dezbaterii ierarhilor din eparhia Harbin care, după discuții aprinse, au comunicat că o astfel de participare la ritualurile japoneze de cinstire era de neadmis. Pe 5 februarie 1944 congresul conducătorilor emigrației ruse din Manciuria s-a întrunit în Harbin. Aceștia au participat la o slujbă în catedrala Sfântul Nicolae, după care au mers să cinstească pe zeița Amateras. Pe 12 februarie, ierarhii din Harbin au răspuns printr-o epistolă arhipastorală în care spuneau „de vreme ce orice fel de cinstire a divinităților păgâne este interzisă prin poruncile lui Dumnezeu…, creștinii ortodocși nu pot participa la astfel de venerări, pentru că acestea sunt în contradicție cu tezele de bază ale Credinței Ortodoxe”.

Arhiepiscopul Nestor a refuzat să semneze epistola. În martie, cei doi vicari ei eparhiei Harbin, episcopul Dimitrie și episcopul Iuvenal ai fost chemați la poliție, unde au fost interogați despre circumstanțele răspândirii ilegale a epistolei arhipastorale și despre atitudinea turmei lor față de această chestiune. Pe 28 aprilie, mitropolitul Meletie a fost supus unul interogatoriu de câteva ore care nu a dus la nici un rezultat. Interogatoriul s-a continuat pe 1 mai, tot fără rezultat. Episcopul Dimitrie s-a opus și el categoric și a protestat împotriva venerării păgânești. Pe 2 mai s-a întrunit adunarea episcopală (Nestorie neparticipând, ca de obicei), adunare la care această poziție antipăgână a fost reconfirmată. Mitropolitul Meletie a prezentat textul hotărârii lui Kobayasi. Acesta i-a cerut promisiunea că nu vor mai ridica această problemă până la finele războiului. Mitropolitul Meletie a solicitat ca să fie adăugate la textul deciziei următoarele cuvinte „dacă nu va mai fi constângere la închinare”. Cererea vlădicăi a stârnit din nou conflict. Oricum, în final, Kobayasi a cedat. Pe 31 august, arhipăstorii din Harbin au trimis arhiepiscopului Nestorie o scrisoare prin care îi cereau „să vă alăturați nouă, să vă întoarceți și să vă uniți glasul cu noi în apărarea purității Credinței și în râvna pentru mărturisirea ei. Semnați (mai bine mai târziu decât niciodată) epistola noastră arhipastorală și faceți acest lucru public în orice fel cu putință”. Drept răspuns, vlădica Nestorie a spus ca nu este în dezacord cu frații lui arhipăstori în chestiunea cinstirii templului lui Amateras.

O influență importantă asupra japonezilor a avut-o mărturisirea lui Filaret. Japonezii l-au sechestrat și l-au supus la tortură. Obrajii i-au fost rupți iar ochii aproape scoși din orbite dar a suportat totul cu răbdare. Atunci i-au spus: „Avem aici un instrument electric încins. Toți care l-au simțit au consimțit la cererile noastre. Și tu vei consimți”. Au adus apoi instrumentul de tortură. Atunci, părintele Filaret s-a rugat Sfântului Nicolae „Sfinte ierarhe Nicolae, ajută-mă, altfel s-ar putea petrece o trădare”. Torturatorul și-a început treaba. L-a dezbrăcat pe mărturisitor până la brâu și a început să îi ardă spinarea. Atunci s-a petrecut un miracol. Părintele Filaret putea simți mirosul de carne arsă, dar nu simțea nici o durere. A simțit o bucurie în suflet. Cel care-l tortura nu putea înțelege de ce stătea tăcut, fără să țipe sau să se crispeze din cauza durerii insuportabile. S-a întors și i-a privit fața. Uimit, și-a fluturat mâna, a bombănit ceva în limba japoneză și s-a depărtat, cucerit de puterea supraomenească de îndurare a mărturisitorului. Părintele Filaret a fost adus aproape mort la rudele sale. Apoi a leșinat. Când și-a revenit a spus „am fost chiar în iad”. Treptat, rănile i s-au vindecat. Doar ochii i-au rămas puțin deformați. Dar de atunci japonezii nu au mai încercat să îi silească pe ortodocși să se închine la idolul lor.

Mărturisitor împotriva comunismului

În 1945, armata sovietică a învins pe cea japoneză și mai târziu, comuniștii au preluat puterea în Manciuria (China). În primele zile ale “loviturii de stat sovietice”, sovieticii au început să ofere emigranților ruși posibilitatea de a obține pașapoarte sovietice. Cei naivi au crezut în promisiunile de “libertate religioasă totală” și au început să își ia pașapoartele în masă. Crunta realitatea le-a fost curând arătată: din aproximativ 50.000 oameni întorși, vreo 14.000 au fost împușcați la Atpor, iar restul de 36.000 au fost deportați în câmpuri de concentrare, mulți dintre ei pierind de foame sau din alte cauze.

La vremea aceea, părintele Filaret era paroh al unei biserici din Harbin. A venit atunci la el un reporter să-l întrebe despre “indulgența” guvernului sovietic de a le oferi pașapoarte emigranților. În ciuda așteptărilor reporterului, părintele Filaret a zis “am refuzat categoric să iau pașaport, de vreme ce nu aveam cunoștință de nici o schimbare ‘ideologică’ survenită în Uniunea Sovietică și, în particular, nu știam cum decurgea viața Bisericii acolo. Oricum, știam multe despre distrugerea bisericilor și persecuția clerului și a credincioșilor mireni. Persoana care mă intervieva s-a grăbit să întrerupă conversația și să plece… “.

Curând după aceea, părintele Filaret a citit în Jurnalul Patriarhiei Moscovei că Lenin era geniul suprem și binefăcătorul omenirii. Părintele Filaret nu a putut suporta această minciună și de la amvonul bisericii a predicat credincioșilor despre întreaga nedreptate a acestei afirmații rușinoase din cuprinsul unei publicații bisericești, scoțând în evidență că patriarhul Alexei (Simanski), ca editor al jurnalului, era responsabil pentru această minciună. Vocea lui Filaret s-a auzit singură, nici un cleric nu l-a susținut, iar de la autoritățile eparhiale s-a ales cu interzicerea predicării de la amvon, interdicție sub care a rămas destul de multă vreme. Astfel, de pe vremea când era doar un simplu preot, Filaret s-a văzut nevoit să lupte pentru dreptatea bisericii singur, fără a găsi nici o înțelegere din partea fraților lui clerici. Circumstanțele istorice complicate au făcut ca părintele Filaret să se afle la un moment dat în mod involuntar în jurisdicția patriarhiei Moscovei, în calitate de cleric al eparhiei Harbin. Acest fapt a fost pentru el extrem de dureros.

Dar niciodată, indiferent în ce parohie a slujit, nu a îngăduit pomenirea autorităților ateiste în cadrul slujbelor divine. Dependența canonică față de falsa patriarhie a Moscovei a fost o mare povară pe sufletul lui. Spre marea sa durere, tatăl lui Filaret, arhiepiscopul Dimitrie de Hailar, împreună cu alți episcopi se întorc în Rusia în 1947. Parintele Filaret însă a rămas și a continuat de la amvon să spună adevărul despre minciuna înrădăcinată în mitropolia Moscovei și despre Uniunea Sovietică. Era de părere și o exprima cu glas tare că cei care merg voluntar să muncească în țări comuniste unde religia era persecutată, se făceau vinovați de trădarea lui Dumnezeu și a Bisericii. A refuzat să spună ectenii pentru cei plecați spre URSS, considerând că aceasta echivalează cu binecuvântarea unei “bune intenții” de a pleca spre URSS, pe care el nu o considera bună și nu putea minți pe Dumnezeu și nici pe oameni. În acest fel a vorbit și s-a comportat Sfântul Filaret în China.

O astfel de poziție ireconciliabilă față de mitropolia Moscovei și autoritățile sovietice nu putea rămâne neobservată, parintele fiind deseori chemat și interogat de autoritățile chineze, la una din ele fiind chiar bătut. În octombrie 1960 era să fie chiar ucis. Din pricina interogatoriilor, bătăilor și arsurilor, a rămas pentru tot restul vieții cu o mică înclinare a capului și o mică deformare a părții de jos a feței, corzile vocale având de asemenea de suferit. Un asasin sovietic a fost de asemenea trimis să-l omoare, însă părintele Filaret a scăpat cu viață în mod minunat, Dumnezeu având planuri mai mari cu dânsul.

Demascarea falsei biserici și afirmarea Bisericii celei Adevărate

Pe 29 martie 1962, Sinodul de ierahi ai Bisericii Ruse din Afara Rusiei (ROCOR) primește o scrisoare din partea arhimandritului Filaret (Voznesenski) către președintele Sinodului exprimând pocăința pentru faptul că în 1945 intrase sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei și cuprinzând o declarație de pocăință după modelul stabilit de către Sinodul de episcopi ROCOR în 1959.

Formularea a fost după cum urmează: “Subsemnatul, fost cleric al Patriarhiei Moscovei, hirotonit în treapta de diacon (de către cutare și cutare episcop la cutare loc și dată) și hirotonit în treapta preoției (de către cutare și cutare episcop la cutare loc și dată) și care am slujit (în cutare și cutare parohii) rog să fiu primit în rândul clerului Bisericii Ruse din Diasporă. Mă căiesc sincer că am făcut parte din clerul Patriarhiei Moscovei, care se află în cârdășie cu autoritățile urâtoare de Dumnezeu. Mă lepăd de toate actele nelegiuite ale ierarhiei Moscovei în legătură cu ajutorul acordat autorităților urâtoare de Dumnezeu și făgăduiesc ca de acum înainte să fiu credincios și supus ierarhiei canonice a Bisericii Ruse din Diasporă”.

După cum el însuși mărturisește, de-a lungul unei vieți de păstor aflat în circumstanțe istorice dificile, părintele Filaret s-a simțit deseori covârșit de probleme și ispitit de dorința de a lăsa totul baltă, însă l-a oprit de fiecare dată gândul la turma lui neajutorată aflată în pericolul de a cădea în mâinile sovieticilor și de a asculta rugăciunile înaintemergătorilor lui Antihrist. În ciuda unor pericole destul de mari, ieromonahul Filaret refuză cu încăpățânare să părăsească China și să plece în Occident până ce toți membrii turmei sale nu sunt în siguranță. După mulți ani de greutăți, ajunge în 1962 în Australia la Sidney, unde îl cunoaște pe arhiepiscopul locului care îl primește cu bucurie și cu dragoste.

Deja din primele săptămâni ale șederii lui Filaret în Australia, arhiepiscopul a început să îi prezinte posibilitatea hirotonirii lui în treapta de episcop. Arhimandritul Filaret se considera el însuși nevrednic de așa o slujire înaltă dar, experiența ascultării monahale nu i-a îngăduit să refuze calea pe care autoritatea bisericească îl chema să pășească.

În predica de la numirea sa ca Episcop, arhimandritul Filaret a spus arhipăstorilor care erau de față:

„Sfințiți ierarhi ai lui Dumnezeu! Am gândit și am simțit multe în aceste ultime zile, mi-am revăzut și cercetat întreaga viață și… văd pe de o parte un șir de nenumărate binefaceri de la Dumnezeu, iar pe de alta, numărul nesfârșit al păcatelor mele… Deci înălțați-vă rugăciunile ierarhice pentru nevrednicul de mine în acest cu adevărat înfricoșător ceas al hirotonirii mele, ca Domnul, Întâiul Păstor, Care prin Sfințiile Voastre mă cheamă la înălțimea acestei slujiri, să nu mă lipsească pe mine, păcătosul și nevrednicul, de un loc de partea aleșilor Săi… Un superior ierarhic, la punerea toiagului ierarhic în mâinile unui proaspăt numit Episcop, i-a zis: „Să nu fii ca un indicator de drum, care arată celorlalți calea înainte dar el însuși rămâne pe loc.“ Rugați-vă și pentru aceasta, părinților și arhipăstorilor, ca predicând altora, să nu mă dovedesc eu însumi a fi un rob trândav.“

Pe 26 mai 1963, Filaret este hirotonit episcop al orașului Brisbane de către arhiepiscopul Sava de Sidney și episcopul Antonie de Melbourne.

Pe 14/27 mai 1964, fiind deja de mulți ani Întâistătător al ROCOR, mitropolitul Anastasie, din motive de sănătate și de vârstă, a cerul Sinodului de ierarhi retragerea. Problema care s-a ridicat a fost cine ar trebui să fie noul Întâistătător. Unii dintre membrii ROCOR îl doreau pe Ioan Maximovici, dar alții se opuneau cu hotărâre. Atunci, pentru a evita agravarea situației și un posibil scandal, chiar o posibilă schismă, ierarhul Ioan și-a retras candidatura și a recomandat ca episcopul Filaret să fie ales Întâistătător. După alte surse, sugestia a fost făcută de către arhiepiscopul Sava. Alegerea a fost de asemenea susținută de mitropolitul Anastasie.

În acest fel, episcopul Filaret de Brisbane, a fost ales ca prim ierarh la Sinodului Arhieresc al ROCOR și a fost întronat de către însuși mitropolitul Anastasie printr-o slujbă care, pentru prima oară după mai multe secole, a utilizat textele străvechi de întronare a mitropolitului Moscovei.

Preia în acest fel uriașa responsabilitate de a conduce corabia Bisericii Ruse drept măritoare din Străinătate mergând pe urmele înaintașului său Anastasie, al cărui ultim testament era: “în ce privește patriarhia Moscovei și ierarhii săi…, Biserica Rusă din Afara Granițelor nu trebuie să aibă nici un fel de comuniune canonică, de rugăciune sau chiar simpla comuniune cu ei, de nici un fel”.

Aproape imediat după întronare, într-o epistolă din 1965 “către episcopii ortodocși și toți cei care prețuiesc credința Bisericii Ruse”, mitropolitul Filaret a clarificat atitudinea lui total lipsită de compromis față de Patriarhia Moscovei și marea sa dragoste față de Biserica de Catacombe. El spune: “recent, guvernul sovietic din Moscova și alte părți ale lumii au sărbătorit o nouă aniversare a revoluției din octombrie 1917 care l-a adus la putere. Noi, pe de o parte, ne aducem aminte în aceste zile de începutul unui drum al Crucii pentru Biserica Ortodoxă Rusă asupra căreia s-au pornit, după cum și sunt defapt, toate puterile iadului. Întâlnind rezistență din partea arhipăstorilor, a păstorilor, și a mirenilor puternici în duh, puterea comunistă, în lupta sa cu religia, a început încă din primele zile să încerce a slăbi Biserica nu doar prin uciderea acelor conducători ai ei tari în duh, ci și prin intermediul creării artificiale de schisme. Așa a apărut așa-zisa “biserică vie” și mișcarea renovatoare care aveau caracterul unei biserici legate de reforma protestant-comunistă. În pofida suportului oferit din partea guvernului, schisma a fost zdrobită de puterea lăuntrică a Bisericii. A fost foarte evident pentru credincioși că “biserica renovată” era necanonică și că schimbase Ortodoxia. Pentru acest motiv, oamenii nu au urmat-o… O a doua încercare, după moartea patriarhului Tihon și a celorlalți locțitori ai tronului patriarhal, a avut mare succes. Puterea sovietică a reușit în 1927 să rupă în bucăți unitatea internă a Bisericii. Prin încarcerare, tortură și alte metode speciale, a învins voința vicarului locțiitorului patriarhal, mitropolitul Serghie, și și-a asigurat din partea lui declararea totalei loialități a Bisericii față de puterea sovietică, chiar până la punctul în care bucuria și succesul Uniunii Sovietice erau declarate de mitropolit ca fiind bucuria și succesul Bisericii, iar eșecurile acesterea erau eșecurile Bisericii. Ce poate fi mai blasfemiator decât o asemenea idee, care a fost apreciată just de către mulți la acea vreme ca pe o încercare de a uni lumina cu întunericul, și pe Hristos cu Veliar”.

Mitropolitul Filaret arată în continuare cum, protestul împotriva declarației lui Serghie, i-a costat pe mulți ierarhi închisoarea, surghiunul și chiar moartea. “Curajoasa majoritate a fiilor Bisericii Ruse nu a primit declarația mitropolitului Serghie, considerând că o uniune înre Biserică și statul ateu sovietic, care-și asumase drept scop anihilarea creștinătății în general, nu putea exista din principiu. O schismă însă s-a petrecut. Minoritatea care a acceptat declarația, a format o administrație centrală, așa-numita ‘Patriarhie a Moscovei’ care, în vreme ce era în mod presupus recunoscută oficial de către autorități, în fapt nu a primit nici un drept legal de la acestea vreodată; pentru că au continuat, acum fără opreliști, cea mai cruntă persecuție împotriva Bisericii… Majoritatea, lepădându-se de declarație, au început o existență bisericească ilegală. Aproape toți episcopii au fost torturați și omorâți în lagăre, printre ei fiind și locțiitorul mitropolit Petru și mitropolitul Chiril al Kazanului, care erau respectați de către toți, și mitropolitul Iosif al Petrogradului, care a fost împușcat mortal la sfârșitul anului 1938, precum și mulți alți episcopi și mii de preoți, călugări, călugărițe, și mireni curajoși. Unii dintre episcopi și clerici au scăpat în mod miraculos cu viață pentru a trăi în ilegalitate și a sluji slujbele dumnezeiești, ascunzându-se de autorități și punând în acest fel bazele Bisericii din Catacombe din interiorul Uniunii Sovietice. Puține știri despre acestă Biserică au venit în lumea liberă. Presa sovietică a păstrat multă vreme tăcerea cu privire la existența ei, vrând să dea impresia că toți credincioșii din URSS stăteau în spatele Patriarhiei Moscovei. Ei au încercat chiar să nege existența Bisericii de Catacombe. Apoi însă, după moartea lui Stalin și demascarea activității lui, și mai ales după moartea lui Hrușciov, presa sovietică a început să scrie din ce în ce mai des despre Biserica secretă din URSS, numind-o ‘secta’ Creștinilor Ortodocși Adevărați. Era se pare aproape cu neputință să se mai păstreze tăcerea despre ei; erau mult prea numeroși și dădeau prea mult de furcă autorităților.”

„În mod neașteptat, în Dicționarul Ateist (Moscova 1964), la paginile 123 și 124 se vorbește pe față despre Biserica de Catacombă. „Creștinii cu adevărat Ortodocși“, citim în Dicționar, „o sectă Ortodoxă creată în anii 1922-24. A fost organizată în 1927, când Mitropolitul Serghie a proclamat principiul loialității față de puterea sovietică. Elemente monarhiste (noi am spune bisericești) unite în jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) de Leningrad (Petrograd) – Iosefiții“, sau, cum spune același Dicționar, „Tihoniții, au format în 1928 un centru de conducere, Biserica cu adevărat Ortodoxă, și au unit toate grupurile și elementele care s-au declarat împotriva ordinii sovietice (ordinii „ateiste“, putem adăuga de la noi înșine). Biserica cu adevărat Ortodoxă a direcționat înspre sate o mulțime de monahi și monahii“, pentru majoritatea, bineînțeles preoți, adăugăm iar de la noi, care au oficiat Sfintele Slujbe și Rânduieli în secret și „au organizat propaganda împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe“, adică împotriva Patriarhiei Moscovei care se predase puterii sovietice, „făcând apel la oameni să nu se supună legilor sovietice“, care sunt îndreptate în mod evident împotriva Bisericii lui Dumnezeu și a Credinței. Conform celor declarate în Dicționarul Ateist, Creștinii cu adevărat Ortodocși și-au organizat și continuă să-și organizeze structurile, „respectiv Biserici și Mănăstiri de Catcombă tăinuite… păstrând întru totul dogmele și rânduielile Ortodoxiei.“ Ei „nu recunosc autoritatea Patriarhului Ortodox“, adică a succesorului mitropolitului Serghie, Patriarhul Alexei. Străduindu-se să-i îngrădească pe Creștinii cu adevărat Ortodocși „de influența realității sovietice“, în principal de propaganda ateistă, bineînțeles, „conducătorii lor fac uz de mitul lui Antihrist, care se presupune că deja conduce lumea din 1917“. Natura anti-Creștină a puterii sovietice este neîndoielnică pentru orice persoană cu gândirea sănătoasă, cu atât mai mult pentru un Creștin. Creștinii cu adevărat Ortodocși de obicei refuză să participe la alegeri (care în Uniunea Sovietică, o țară lipsită de libertate, sunt doar o comedie) și alte funcții publice; ei nu primesc pensii, nu îi lasă pe copiii lor să urmeze școala mai mult de patru clase…“ Iată o neașteptată mărturie sovietică a adevărului, la care nu e nevoie de adăugat nimic.“

“Cinstire și laudă adevăraților creștini ortodocși, eroi ai spiritului și mărturisitori, care nu s-au plecat înaintea teribilei puteri care se poate menține doar prin teroare și forță și care s-a obișnuit cu lingușeala abjectă a supușilor. Conducătorii sovietici se întunecă de furie pentru că există oameni ce se tem mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Ei sunt fără putere în fața a milioane de creștini ortodocși adevărați.”

“Oricum, în afara Bisericii Ortodoxe Adevărate din Uniunea Sovietică și a Patriarhiei Moscovei, care nu au nici o comuniune, nici de rugăciune, nici de alt fel, una cu cealaltă, există încă și o porțiune a Bisericii Ruse – liberă de opresiunea și persecuția din partea ateilor, Biserica Rusă din Afara Rusiei (ROCOR). Ea nu a rupt niciodată legăturile duhovnicești și de rugăciune cu Biserica de Catacombe din patria mamă. După ultimul război, mulți membri ai acestei Biserici au venit în diasporă și au intrat în Biserica Rusă din Afara Rusiei, și astfel legătura dintre cele două Biserici s-a întărit și mai mult – o legătură care a fost susținută în ilegalitate până în momentul de față. Pe măsura trecerii timpului, ea se întărește și se stabilește mai bine”.

Mitropolitul Filaret a spus clar că datoria ROCOR e ca să vorbească în libertatea care i-a fost oferită de Domnul, despre Biserica de Catacombe, să spună adevărul despre aceasta, despre persecuțiile la care este supusă din partea puterii sovietice ateiste anticreștine și să denunțe necanonicitatea așa zisei ‘Patriarhii a Moscovei’, confundată în mod tragic cu Biserica Ortodoxă canonică a Rusiei. Pentru cei aflați în comuniune cu ‘Patriarhia Moscovei’ zicea: “Dumnezeu să-i ierte, pentru că nu știu ce fac”.

Mărturisitor împotriva Ecumenismului

Mitropolitul Filaret începe aproape imediat după preluarea conducerii Bisericii Ruse din Afara Rusiei să se confrunte cu evenimente tulburătoare și fără precedent în istoria Bisericii drept măritoare, confruntâdu-se cu o sarcină înfricoșătoare: pe de o parte, nevoit fiind să demaște ‘Ortodoxia Mondială’ cu care nu se mai putea tolera a fi în comuniune, iar pe de altă, să păstreze unitatea dintre membrii Sinodului său dintre care, unii erau mai apropiați în duh de ‘Ortodoxia Mondială’ decât de adevărata Ortodoxie…

În curând, Ecumenismul începe a-și arăta adevărata față și a-și dezvălui adevăratele scopuri – aceea a unei noi erezii înfricoșătoare cuprinzând în sine toate vechile erezii, căutând să înghită și Ortodoxia prin distrugerea adevăratului concept de Biserică a lui Hristos, și să creeze o nouă “biserică universală” pentru Antihrist. O cotitură esențială în viața Bisericii se petrece în 1964 când, prin sfidarea Sfintelor Canoane, patriarhul Ecumenic Athenagoras se roagă la Ierusalim împreună cu Papa Paul al VI-lea iar mai apoi, pe 7 decembrie 1965, aceștia procedează simultan la “ridicarea Anatemei de la 1054”. Anatema “ridicată” fusese rostită împotriva ereziei papale pentru a proteja Ortodoxia de învățăturile blasfemiatoare ale acestei erezii care conducea la pierzare. Din păcate, această “ridicare a Anatemei de la 1054” nu survenea în urma întoarcerii romano-catolicilor la credința cea adevărată, ci era simptomul apostaziei celui ce procedase la un asemenea gest.  Prin “ridicarea” anatemei, Atenagoras procalama în mod oficial că Papa și adepții lui fuseseră alungați din Biserică pe nedrept, că Biserica susținuse până atunci în mod eronat că învățătura papistă era eretică, și declara că papalitatea era de fapt ortodoxă. În ciuda a ceea ce ar fi fost de așteptat din partea lor, clericii Patriarhiei Ecumenice susțin această poziție și afirmă că înlăturarea anatemelor reciproce este un gest firesc, canonic și necesar. Bisericile oficiale se alătură mai mult sau mai puțin tacit acestei poziții. Câteva schituri și mănăstiri din muntele Athos întrerup pomenirea patriarhului Ecumenic. Vocile critice vin din partea bisericilor tradiționale neoficiale, însă sub slab popularizate și mediatizate.

În acest context critic, Domnul l-a ridicat pe Sfântul mitropolit Filaret să explice ortodocșilor ecumeniști care este esența pericolului în care se aruncă aceștia. El scrie mai întâi o scrisoare de protest patriarhului Ecumenic. Explică aici foarte clar că “ridicarea” anatemelor nu face decât să pună semnul egalității între adevărul Ortodoxiei și erezia romano-catolică, erezie care, de la 1054 încoace, nu făcuse decât să se adâncească din ce în ce mai mult în neadevăr, prin adăugarea continuă de învățături mincinoase. Această “ridicare” nu este decât un simptom al “indiferenței față de cele mai importante abateri, mai ales față de învățăturile străine Bisericii, dintre care unele demascate fiind de către Sfântul Marcu al Efesului, au constituit motivul pentru care Biserica a refuzat unirea de la Florența”. “Nici o unire cu biserica romano-catolică nu este cu putință până când aceasta nu leapădă noile sale învățături, și nici o comuniune în rugăciune nu se poate restabili fără o hotărâre a tuturor Bisericilor care, în orice caz, cu greu ar putea fi obținută înaintea eliberării Bisericii Rusiei, care în momentul de față există în Catacombe…”.

Mitropolitul explică în continuare că o unire care nu se fundamentează pe adevăr, nu va fi decât una exterioară și iluzorie, după modelul împăcării confesiunilor protestante în cadrul mișcării Ecumeniste. „Apartenența organică a Ortodocșilor la uniunea ereticilor contemporani nu-i sfințește pe aceștia din urmă, ci îi smulge pe Ortodocșii care intră în ea de Unitatea Sobornicească Ortodoxă“.

În ce-a de-a doua epistolă, în 1969, mitropolitul Filaret se adresează tuturor ierarhilor “dintre care unii ocupă cele mai vechi și mai slăvite tronuri”, pentru că, după cum spunea Sfântul Grigorie Teologul “adevărul este trădat prin tăcere” și este cu nepuțință să rămâi tăcut atunci când vezi o abatere de la puritatea Ortodoxiei – pentru că, la urma urmei, orice episcop, în momentul hirotonirii, promite să păstreze Credința și Canoanele Sfinților Părinți și să apere Ortodoxia de erezii. În cuprinsul epistolei, Sfântul mitropolit citează cele mai relevante declarații ecumeniste din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) și demostrează clar că, în baza surselor patristice și a canoanelor Bisericii, poziția CMB nu are nimic în comun cu Ortodoxia și prin urmare, bisericile ortodoxe nu ar trebui să participe la acesta. El subliniază de asemenea și faptul că vocea mitropoliei Moscovei nu este vocea adevăratei Biserici Ruse care este persecutată și supraviețuiește în Catacombe. El îi cheamă pe toți ierahii ortodocși să se ridice în apărarea Ortodoxiei curate. Pe 16 decembrie 1969, sinodul ‘mitropoliei Moscovei’ a hotărât că “în cazul în care credincioșii de rit vechi și catolicii solicită bisericii ortodoxe să le administreze Sfintele Taine, acest lucru nu este interzis”.

Reacția arhiepiscopului Averchie la această nelegiure a fost să afirme că, dacă până în acel moment se mai puteau exprima îndoieli cu privire la ‘ortodoxia’ patriarhiei Moscovei, datorate colaborării ei cu persecutorii credinței și ai Bisericii lui Hristos, datorită celor petrecute, “aceste îndoieli pot fi acum înlăturate: prin însuși faptul că au intrat în comuniune liturgică cu papistașii, a căzut din Ortodoxie și nu mai poate fi considerată ca fiind ortodoxă”. Mitropolitul Filaret a fost de acord cu această judecată iar pe 31 martie 1970, Sinodul ROCOR prezidat de el, emite o hotărâre prin care mitropolia Moscovei este considerată nu doar schismatică, ci și eretică. Optsprezece luni mai târziu, pe 15/28 septembrie 1971, un decret al Sinodului de ierarhi confirmă această hotărâre că Patriarhia Moscovei a trădat încă o dată Ortodoxia prin actele ei de intercomuniune liturgică cu romano-catolicii, act eretic și nejustificat sub nici o formă nici de Canoane, nici de nevoie, și prin care Patriarhia Moscovei se taie singură pe sine din Biserica Apostolilor.

Mitropolitul Filaret scrie o a “treia epistolă îndurerată” în Duminica Ortodoxiei în 1972, exprimând regretul că deși unii ierarhi au vorbit despre heterodoxia mișcării ecumeniste, nici o biserică ortodoxă nu și-a declarat retragerea din CMB. Scopul scrisorii a fost acela de a “arăta abisul ereziei împotriva conceptului însuși de Biserică în care sunt târâți participanții la mișcarea ecumenică”.

O a patra epistolă, în 1975, era dedicată așa-zisei “mărturisiri de la Thyatheira” a mitropolitului Athenagora al Constantinopolului – un document conceput într-un duh eretic dar care nu a stârnit nici o reacție din partea liderilor bisericilor oficiale. Mitropolitul Filaret se adresa încă o dată ierarhilor Ortodoxiei Mondiale, știind că “de omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit”. (Tit, 3: 10-11). Se cuvenea ca, înainte de a accepta anatema aruncată împotriva apostaților, să încerce să îi convingă în ce consta abaterea lor. Dar vai! Nici o convertire nu s-a petrecut din partea oficialilor ortodoxiei mondiale, iar hula ecumenistă a continuat să curgă în șuvoaie.

În acest fel a încercat Sfântul mitropolit să explice lumii pericolul noii erezii, care cuprindea în sine toate vechile erezii, într-o mare erezie a ereziilor, care încearcă să șteargă complet conceptul de Biserică Ortodoxă ca stâlp și temelie a Adevărului, și să creeze un fel de nouă și stranie biserică. Mitropolitul a arătat că în așa zisele “întruniri ecumenice” începuseră să ia parte și iudeii, unul dintre ei chiar îndrăznind să spună că Domnul Iisus Hristos era fiul nelegitim al unei femei dezmățate…“Poporul iudeu s-a împotrivit lui Dumnezeu multă vreme… – deci nu e nimic surprinzător în asta. Însă oroarea constă în faptul că, atunci când acela a spus acestea, toți au rămas tăcuți. Mai târziu, unul dintre cei care auziseră această înfricoșătoare blasfemie a întrebat pe un preot ‘ortodox’: “cum de ai putut să taci?” Acesta i-a răspuns: “Nu am vrut să-l ofensez pe acest evreu.” Este greșit să ofensezi un evreu, dar este permis să insulți pe Pururea Fecioara Maria! Uitați-vă unde am ajuns! De câte ori ni s-a întâmplat deja tuturor să nu mai avem râvna să ne ridicăm, atunci când este nevoie, în apărarea celor sfinte ale noastre! Clericii ortodocși adevărați trebuie să se ridice cu râvnă împotriva blasfemiei, după cum a oprit Sfântul Ierah Nicolae gura ereticului… Să ne aducem aminte fraților, că dragostea creștină îmbrățișează pe toți în sine, este milostivă față de toți, vrea ca toți să se mântuiască și îi pare rău pentru toți, și este milostivă și iubește pe toate făpturile lui Dumnezeu; dar când vede un atac conștient asupra adevărului se transformă într-o râvnă aprinsă care nu poate suporta nici o astfel de blasfemie… Și așa trebuie să fie mereu, pentru că orice creștin ortodox trebuie întotdeauna să aibă râvnă față de Domnul”.

Pe lângă aceste epistole îndurerate, mitropolitul Filaret și Sinodul său au luat măsuri concrete pentru a apăra turma lor împotriva ereziei ecumeniste. Era absolut necesat să se clarifice faptul că catolicii și protestanții nu erau în adevărata Biserică. Astfel, în 1971 a fost hotărât ca toți catolicii și protestanții care veneau în Biserica Ortodoxă să fie botezați prin întreita afundare. Această hotărâre a ROCOR a crescut prestigiul acesteia și mulți s-au convertit și botezat, văzând aici adevărata Biserică. În timp ce mustra apostazia ortodoxiei mondiale care participa la CMB, mitopolitul Filaret a căutat cu stăruintă să stabilească relații de comuniune cu Bisericile Ortodoxe adevărate.

Astfel, în decembrie 1969, sub conducerea sa, Sinodul ROCOR a recunoscut oficial validitatea hirotoniilor ‘Floriniților’ din Biserica greacă vechi calendaristă. În 18/31 decembrie 1969, mitropolitul Filaret, împreună cu Sinodul său de episcopi ai Bisericii Ruse din Afara Rusiei, editează o scrisoare către arhiepiscopul Auxentie (GOC) afirmând validitatea Floriniților și confirmând faptul că Biserica Rusă din afara Granițelor se află în comuniune deplină cu aceștia: “Dorim să vă aducem la cunoștință că sinodul de episcopi ai Bisericii Ruse din Afara Rusiei recunoaște valabilitatea hirotoniilor episcopale ale predecesorului vostru de fericită aducere aminte, răposatul arhiepiscop Akakie (Pappas, cel bătrân), precum și hirotoniile ulterioare ale sfintei voastre Biserici. Prin urmare, luând în considerare și diferite alte circumstanțe, Sinodul nostru de ierarhi îi socotește pe ierarhii voștri ca frați întru Hristos aflați în comuniune deplină cu noi. Fie ca binecuvantarea lui Dumnezeu să fie asupra tuturor clericilor și credincioșilor Bisericii voastre…”. Acest document a fost semnat de mitropolitul Filaret și ierarhii Serafim, Vitalie, Antonie, Sava, Nectarie, Andrei și Lavru.

În septembrie 1971, a fost de asemenea stabilită comuniunea cu ‘mateiții’ aceleiași Biserici prin corectarea hirotoniilor lor. Pe 20 septembrie 1975, mitropolitul Filaret i-a scris mitropolitului Epifanie al Kitionului, liderul Bisericii vechi calendariste din Cipru: “încă de la început, Biserica noastră a știut că inovația calendarului este inacceptabilă, și nu a îndrăznit să mute granițele stabilite de tradiția patristică, pentru că Calendarul Bisericesc este suportul întregii vieți a Bisericii și este întărit ca atare prin hotărâri ale Sfintei Tradiții. În orice caz, este evident tuturor că inovația calendarului a cauzat schismă în Biserica Greciei în 1924, iar responsabilitatea pentru schismă atârnă exclusiv pe umerii inovatorilor. Aceasta este concluzia la care va ajunge oricine dacă studiază tomul patriarhal (cel din 1583) și ia în considerație faptul jalnic și evident al schismei și pedepsele înfricoșatoare, persecuțiile și blasfemiile la care au fost supuși cei care s-au lipit de evlavia patristică a Sfintei Tradiții. Gândind în acest fel, sfântul nostru Sinod a hotărât că noi “părăsim” comuniunea cu modernișii nou calendariști. Noi nu slujim împreună cu ei, nici nu oferim îngăduința sau binecuvântarea clerului nostru pentru o astfel de concelebrare. Pentru a vă asigura de adevărul celor spuse, vă informăm că ori de câte ori este primită în Biserica noastră o comunitate din diaspora, le cerem să urmeze calendarul patristic al Bisericii Ortodoxe…”

În 1977, mitropolitul Filaret a primit sub omoforul său paisprezece preoți ai Bisericii Ruse din Catacombe care erau fără arhipăstor, punând astfel început întoarcerii ROCOR în patria rusă. El avea un sentiment de înaltă prețuire față de faptele mărturisitoare ala celor din Catacombe și obișnuia să dea exemplul călugărițelor din catacombe care refuzaseră să urmeze instrucțiunile autorităților ateiste și primiseră pentru fermitatea lor ajutor minunat de la Dumnezeu – ele nu au înghețat după mai multe ore de stat în vânt înghețat în care fuseseră puse cu scopul de a fi omorâte: “Dacă întregul popor rus numărând atâtea milioane oameni ar fi dovedit credința pe care au dovedit-o călugăritele, și ar fi refuzat să se plece jefuitorilor care s-au strecurat în sânul poporului rus – comunismul ar fi căzut într-o secundă, pentru că oamenii ar fi primit același ajutor de la Dumnezeu care le-a salvat în mod minunat pe călugărițele care merseseră la moarte sigură. Dar atâta vreme cât oamenii recunosc această putere și i se supun, chiar dacă o blesteamă în sufletul lor, această putere va rămâne la locul ei”.

Din toate acestea vedem că mitropolitului Filaret și sinodul său, exprimând vocea întregii Biserici Ruse din Afara Rusiei, rupe comuniunea cu bisericile oficiale angajate în mișcarea ecumenistă, considerându-le eretice. Prin aceasta, este evident că ROCOR vede în această “ridicare a anatemei” de la 1054 din 1965 ca pe un moment de răscruce și de afirmare a ereziei Ecumenismului, o negare a credinței mărturisite în Crez într-‘Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică’. Denunță declarațiile și gesturile neortodoxe și eretice înfăptuite de către ‘ortodocșii’ oficiali ai bisericilor de stat ecumeniste și ridică glas cu putere, după modelul marilor Sfinți Părinți ai Bisericii împotriva celei mai perfide erezii a tuturor timpurilor, Ecumenismul.

Din acest moment și până la moartea sa, Filaret va căuta să își conducă Biserica în strictă opoziție față de această erezie. Părerea sa personală era că ecumeniștii erau lipsiți de har, însă nu putea face încă afirmația publică din cauza împotrivirii arhiepiscopului Antonie de la Geneva. El va reuși, după cum am văzut, să proclame statutul lor lipsit de har prin: 1) ruperea comuniunii și încetarea tuturor împreună-slujirilor; 2) intrarea în comuniune deplină cu floriniții și 3) proclamarea anatemei împotriva ecumeniștilor.

Al treilea Sinod al întregii Diaspore

În 1974, un al treilea Sobor al ROCOR a avut loc la mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York. După cum la primul Sobor, ținut la Karlovtsy în 1921, se definise relația ROCOR cu regimul bolșevic și cu dinastia Romanov, iar la al doilea Sinod, ținut la Belgrad în 1938 se definise relația cu biserica din Rusia, al treilea sinod a încercat să precizeze relația cu mișcările ecumeniste și dizidente. După cum a spus mitropolitul Filaret “mai întâi de toate, sinodul al treilea trebuie să își declare, nu doar pentru turma rusă ci pentru întreaga Biserică, conceptul său despre Biserică; să arate care este dogma Bisericii… Sinodul trebuie să determine locul pe care Biserica noastră îl ocupă în cadrul ortodoxiei contemporane, printre celelalte ‘așa-zise’ biserici. Spunem ‘așa-zise’ pentru că, deși se vorbește despre mai multe ‘biserici’, Biserica lui Hristos este Una singură”. Mitropolitul făcea aici aluzie la faptul că credincioșia față de dogma Bisericii celei Una nu era compatibilă cu comuniunea cu “ortodoxia mondială”, adică cu acele biserici locale care participau la mișcarea Ecumenistă.

Totuși, această viziune nu era împărtășită de toți ierarhii ROCOR, unii dintre ei grupându-se în jurul mitropolitului Antonie al Genevei (precum episcopul Lavru de Manhattan, Filotei al Germaniei și Pavel de Stuttgart), neliniștiți de ruperea totală a comuniunii cu cei din Serbia și Ierusalim, pledând pentru menținerea unor legături minime cu bisericile ortodoxiei mondiale și nu pentru o izolare care aducea a sectarism. Poziția lor pleda pentru menținerea legăturii cu ecumeniștii nou calendariști până la punctul angajării lor în “super-ecumenism” (includerea altor religii în CMB).

O altă problemă importantă care i-a dezbinat pe ierarhi a fost atitudinea care trebuia luată în legătură cu Patriarhia Moscovei, aceasta fiind îngreunată de existența fenomenului cunoscut sub numele de “mișcarea dizidentă” din Uniunea Sovietică. Dizidenții erau opozanți curajoși ai regimului sovietic și susținători ai drepturilor omului având o activitate care afectase serios atât sfera politică (de exemplu Saharov și Soljenițîn) cât și sfera religioasă (Soljenițîn din nou, preoții Eșliman, Iakunin și Dudko și mireanul Boris Talantov). Unul dintre cei mai faimoși dizidenți, fusese expulzat din Uniunea Sovietică în 1974 iar acum se întorsese împotriva celui de-al treilea sinod al ROCOR, deși era un membru al Patriarhiei Moscovei, la invitația arhiepiscopului Antonie de Geneva. El a creat imediat senzație spunând că nu credea în existența Bisericii din Catacombe. El sprijinea statutul liber al ROCOR dar se opunea oricărei condamnări a Patriarhiei Moscovei ca fiind lipsită de Har. Această luare de poziție li s-a potrivit de minune acelor ierarhi ai ROCOR, ca Antonie al Genevei, a căror atitudine față de evenimentele din Rusia era dictată atât de considerente politice cât și de considerente ecleziologice (mulți dintre membrii europeni ai ROCOR aparținând de fapt de NTS, un partid secret anticomunist ce fusese infiltrat atât de KGB cât și de CIA). Ei erau în mod sincer anticomuniști dar nu erau de acord să nege că Patriarhia Moscovei ar fi adevărata Biserică. Cu alte cuvinte, opoziția lor față de Patriarhia Moscovei era mai mult politică și patriotică decât eclezială și dogmatică.

Conflict în Sinod: (1) Părintele Dimitrie Dudko

Dezbinările care au început să se petreacă între mitropolitul Filaret și ceilalți ierarhi l-au determinat pe mitropolit să scrie către unul dintre puținii săi aliați, părintele Gheorghe Grabbe (mai târziu episcopul Grigorie). Descriind o întâlnire cu ierarhii, el îi scria: „Am văzut cât de singur sunt cu adevărat printre ierarhii noștri, cu părerile mele în probleme de principiu (deși la nivel personal sunt în relații bune cu toți). Și vorbesc serios când spun că iau în considerare retragerea. Bineînțeles, nu voi pleca pe neașteptate. Dar la următorul Sinod intenționez să subliniez că prea multe lucruri care au loc în viața noastră bisericească nu îmi pică bine. Și dacă majoritatea corpului episcopilor este de acord cu mine, atunci nu voi pune problema retragerii. Dar dacă văd că sunt singur sau mă văd în minoritate, atunci voi anunța că mă retrag. Fiindcă nu pot conduce, așadar nici nu pot purta răspunderea pentru ceva cu care nu sunt de acord în principiu. În special nu sunt de acord cu practica relațiilor de compromis cu schismaticii americani și parizieni. Sfinții Părinți spun stăruitor că schisma lungă și continuată cu îndârjire e aproape de a fi erezie, și că e nevoie să ne raportăm la schismaticii îndărătnici ca la eretici, neîngăduind nici un fel de comuniune cu ei (cum i s-ar face părul măciucă vlădicăi Antonie [de Geneva] la o astfel de declarație! Dar eu rămân neclintit)… Mai sunt și foarte multe alte probleme, în particular despre Soljenițîn, în privința căruia eu continui să rămân mai mult decât doar circumspect…“

El a semnalat și prezența unor probleme, precum poziția lui Soljenițîn, în legătură cu care prefera să rămână precaut… Un alt dizident important era preotul moscovit Dimitrie Dudko, care a condus ședințe deschise care au atras și au influențat pe mulți. Spre deosebire de Soljenițîn, el avea cunoștință despre Biserica de Catacombe, și scria despre ea în termeni laudativi. Totuși, părintele Dimitrie era infectat de idei liberaliste și ecumeniste pe care le-a comunicat desigur și susținătorilor lui. Atitudinea corectă vis-à-vis de persoana lui ar fi fost aprecierea curajului dizidenței sale concomitentă cu încercarea de corectare a abaterilor liberaliste și Ecumeniste. Nu trebuia în nici un fel considerat drept preot al Bisericii adevărate și un exemplu de urmat, acordându-i-se aceeași cinstire cu cea a mărturisitorilor de Catacombe. Însă exact această greșeală au făcut-o mulți dintre membri ROCOR, conduși de arhiepiscopul Antonie al Genevei, în ciuda recomandărilor stricte ale mitropoliților ROCOR Anastasie și Filaret, de a nu avea nici un contact cu clerul sovietic.

În 1980 părintele Dudko a fost arestat, la fel și Victor Kapitanciuc și Lev Regelson. Apoi Dudko a rostit o dezicere publică la televiziunea sovietică în care a mărturisit că “așa-zisa lui luptă cu necredința” a fost de fapt o “luptă împotriva puterii sovietice”. Regelson a mărturisit că avea “legături criminale” cu corespondenți străini și că a combinat activitățile religioase cu politica, iar Kapitanciuc a mărturisit de asemenea că avea relații cu corespondenți occidentali, spunând că ”am cauzat prejudicii statului sovietic pentru care îmi pare foarte rău”. S-a dovedit încă o dată că mitropolitul Filaret avusese dreptate, deși unii încă mai încercau să denunțe “zelotismul” celor care “l-au judecat”. Dar nu fusese o chestiune de “judecată” de vreme ce nimeni nu s-a bucurat de căderea dizidentului, ci o chestiune de a discerne unde sunt granițele Bisericii și care este atitudinea corectă față de cei care luptau din afara Ei. Mitropolitul Filaret a scris că tragedia lui Dudko se datora faptului că acesta lupta din interiorul Patriarhiei Moscovei, adică “din afara Bisericii”.

Și a continuat “Ce este ‘biserica sovietică’? Părintele arhimandrit Constantin a spus deseori și cu insistență că cel mai teribil lucru pe care autoritățile luptătoare împotriva lui Dumnezeu l-au făcut Rusiei este apariția ‘ bisericii sovietice’ pe care bolșevicii le-au prezentat-o oamenilor ca fiind Adevărata Biserică, ducând adevărata Biserică Ortodoxă în catacombe sau în lagăre de concentrare. Această biserică mincinoasă a fost de două ori anatemizată. Prea fericirea sa Patriahul Tihon și Sinodul Bisericii tuturor rușilor a anatemizat pe comuniști și pe toți colaboratorii lor. Această Anatemă nu a fost ridicată până astăzi și își păstrează puterea de vreme ce poate fi ridicată doar de un Sinod al tuturor rușilor, în calitate de autoritate bisericească superioară din punct de vedere canonic. Și un lucru teribil s-a petrecut în 1927 când conducătorul bisericii, mitropolitul Serghie care prin rușinoasa sa declarație apostată a supus Biserica Rusă bolșevicilor și a declarat că va colabora cu ei. În sensul cel mai exact s-a împlinit rugăciunea sa dinaintea declarației: ‘a căzut sub propria sa anatemă’! Pentru că în 1918, Biserica anatemizase pe toți colaboratorii comunismului iar în 1927 intrase ea însăși în compania acestor colaboratori și începuse să laude autoritățile roșii luptătoare împotriva lui Dumnezeu – să laude fiara roșie despre care vorbește Apocalipsa. Și asta nu e totul. Atunci când mitropolitul Serghie și-a publicat declarația criminală, fii cei credincioși ai Bisericii s-au separat imediat de biserica sovietică, și s-a născut Biserica din Catacombe. Iar aceasta a anatemizat la rândul ei biserica oficială pentru trădarea lui Hristos… Noi îi primim pe clericii Moscovei nu ca pe cei care au Harul, ci ca pe cei care-l primesc prin însuși actul unirii [cu Biserica n. ed.]. Însă a recunoaște biserica răufăcătorilor ca fiind purtătoare și păstrătoare a harului nu o putem face, bineînțeles. Pentru că în afara Ortodoxiei nu este Har; iar biserica sovietică s-a lipsit ea însăși de Har.”

Conflict în Sinod: (2) Biserica Sârbă

O altă pricină importantă de conflict între mitropolitul Filaret și Antonie al Genevei a constituit-o problema relației cu Biserica Sârbă. Sârbii intraseră în 1965 în CMB și se aflau sub controlul total al Patriarhiei Moscovei. În ciuda acestei situații, arhiepiscopul Antonie continua să slujească cu sârbii în eparhia sa occidentală, aducând ca justificare ospitalitatea acestora față de ROCOR de dinaintea celui de-al doilea război mondial. El a continuat de asemenea să slujească cu nou calendariștii, ceea ce a dus la părăsirea eparhiei lui de către unele parohii.

Episcopii ROCOR hotărâseră defapt să se abțină de la comuniunea cu sârbii deja din 19 mai/ 1 iunie 1967 prin acceptarea de către Sinodul de episcopi ROCOR a propunerii făcute de către mitropolitul Filaret.

Drept urmare, mitropolitul Filaret îi scrie arhiepiscopului Antonie din Geneva explicându-i că este de acord să ofere cinstirea și recunoștința cuvenită bisericii sârbe pentru ajutorul dat ROCOR pe vremea când aceasta “nu avea unde să-și plece capul”, însă aceasta este o situație trecută, care nu se mai regăsește în prezent, de vreme ce biserica sârbă este condusă de patriarhul Pimen ales necanonic, alegere față de care ierarhii sârbi nu au protestat, deși el fusese așezat în scaun de puterea cea urâtoare de Dumnezeu. El explică faptul că deși biserica sârbă recunoaște ROCOR, ea totuși i se opune fățiș și direct prin recunoașterea patriarhului Pimen și a patriarhiei Moscovei, zădărnicind în acest fel eforturile ROCOR de a explica “lumii libere” că patriarhia Moscovei nu este adevărata reprezentantă și capul mult încercatei Biserici Ruse. Dar Biserica Sârbă, recunoscând-o ca fiind ce nu este, comite un păcat grav față de rușii ortodocși.

“Cât de periculoase sunt compromisurile în chestiunile de principiu! Ele lasă oamenii fără puterea de a apăra Adevărul. Ce anume nu poate rezolva patriarhia Serbiei, de nu poate rupe comuniunea cu ierahia sovietică? Pentru că ea însăși pășește pe aceeași cale întunecată și primejdioasă ca și comuniștii urâtori de Dumnezeu”.

Mitropolitul Filaret era cel mai smerit și mai blajin dintre oameni. Totuși, când era vorba despre o chestiune de credință, nu arăta nici o părtinire, nimănui. Astfel, în 1970, arhiepiscopul Averchie de Siracuza și Jordanville, care era un zelot pentru credință și apropiat de mitropolit în vederi, a îngăduit unor monofiziți copți să facă o slujbă în biserica din Jordanville. Mitropolitul Filaret, considerând că biserica din Jordanville fusese pângărită de slujirea ereticilor, a poruncit să fie resfințită. Atunci, într-o scrisoare către arhiepiscopul Averchie, el a subliniat necanonicitatea acestui act accentuând faptul că nu putea fi justificată de nici o iconomie și exprimând teama că fiii binecredincioși ai ROCOR s-ar putea îndepărta de Ea dacă s-ar mai petrece astfel de incidente…

Anatema împotriva Ecumenismului

Timpul trecea, devenind din ce în ce mai evident că era cu neputință pentru Ortodocși să se restabilească orice fel de comuniune cu “bisericile” Ortodoxiei Mondiale care trebuiau lăsate de capul lor. În 1981, serviciul de presă Ecumenic (EN1) a declarat că CMB lucra la un plan de unire a tuturor confesiunilor creștine într-o singură religie. În 1981 la Lima, Peru, a fost născocită o slujbă euharistică inter-religioasă la o conferință în cadrul căreia reprezentanții protestanți și ortodocși din CMB au convenit că botezul, euharistia și hirotonia tuturor confesiunilor erau valide și acceptabile. Însă cea mai mare sminteală s-a ivit la adunarea generală a CMB de la Vancouver din 1983. Erau prezenți aici reprezentanți ai tuturor religiilor existente și totul a început cu un ritual păgân executat de indieni locali. Ierarhii ortodocși au luat parte la aceste ceremonii religioase împreună cu reprezentanți ai tuturor religiilor lumii.

Sinodul ROCOR se reunea de asemenea la vremea aceea în Canada. El a condamnat manifestarea cea mai recentă și mai extremă a Ecumenismului: “În decizia sa din 28 iulie/ 10 august 1983, Sinodul nostru a explicat că Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei (ROCOR) nu participă la Consiliul Mondial al Bisericilor atâta vreme cât acesta din urmă încearcă să-i prezinte pe cei adunați acolo, reprezentanți ai religiilor diferite, ca având un fel de unitate de credință. Această poziție este în realitate o minciună, de vreme ce ei, membri ai diferitelor confesiuni și secte nu au renunțat la motivele de dezacord a unora cu ceilalți, cu atât mai puțin cu Biserica Ortodoxă, în ce privește dogmele și atitudinile fundamentale. În numele unor formule de unificare, aceste diferențe de opinii nu sunt înlăturate, ci sunt puse deoparte. În locul adevărului nezdruncinat de credință, ei încearcă să considere doar părerile, ca nefiind obligatorii pentru nimeni. Ca răspuns la mărturisirea unei singure credințe, ei spun împreună cu Pilat: ‘ce este Adevărul?’ Iar ortodocșii membri ai mișcării ecumenice merită din ce în ce mai mult mustrarea îngerului Bisericii din Laodiceea ‘Ştiu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!’ (Apocalipsa 3:15). O manifestare clară a acestei uniri mincinoase a fost slujirea așa-numitei liturghii de la Lima…”

Atunci, Sinodul a anatemizat ecumeniștii spunând: “Celor ce atacă Biserica lui Hristos învățând că Biserica Sa este împărțită în așa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină și în felul de viață, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominațiunile și chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, și care nu deosebesc Preoția și Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul și euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-știință sunt în comuniune cu acești eretici mai-nainte-pomeniți sau celor ce susțin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frățești sau al presupusei uniri a creștinilor despărțiți, Anatema!”

Comentând asupra anatemei, arhiepiscopul Vitalie de Montreal a scris: „Fără îndoială, vremea discuțiilor și a polemicilor a trecut, și a sosit timpul să judecăm această mișcare. Şi oricât de neînsemnat poate părea Sinodul nostru din 1983, el a condamnat în cele din urmă ecumenismul și l-a anatematizat…“

Anatema împotriva Ecumenismului a fost primită cu încântare de către adevărata Ortodoxie, nu doar din ROCOR, ci și din Grecia și din Muntele Athos și poate fi considerată ca fiind cel mai important act bisericesc al adevăratei Biserici Ortodoxe din a doua jumătate a secolului XX. Celor care se îndoiseră de faptul că ROCOR fusese destul de clară și de fermă în relația cu Ecumenismul, le-a pus capăt îndoielilor și ei au reafirmat încrederea lor în ea. Semnificația Anatemei era clară: toate bisericile ortodoxe participante deplin la CMB au căzut sub anatemă și prin participarea la erezia ecumenistă au fost în acest fel lipsite de harul sfintelor taine. Mai mult, și cei în comuniune cu ereticii ecumeniști deveneau părtași la aceeași erezie. De fapt, ecumeniștii căzuseră deja din Biserică iar Anatema mărturisea credincioșilor din toată lumea că ecumeniștii se aflau în afara Bisericii. Opozanții despărțirii decisive de “Ortodoxia Mondială” au spus și vor spune multe despre caracterul inoperant al acestei anateme – până la a afirma că ierahii ROCOR nu au acceptat deloc Anatema, ci doar că “cei răuvoitori” au introdus-o în textul actelor Sinodului. Oricum, acest fapt este improbabil: la urma urmei, nici unul dintre ierarhi nu a renunțat ulterior la această Anatemă (au reafirmat-o defapt în sinod în 1998), nici unul dintre ei nu a spus că nu ar fi semnat-o; anatemizarea Ecumenismului a fost introdusă în Sinodiconul Duminicii Triumfului Ortodoxiei… Astfel, străduința de o viață a mitropolitului Filaret și-a găsit cea mai înaltă expresie într-un act istoric de semnificație universală pentru întreaga deplinătate a Ortodoxiei – în anatemizarea oficială a “ereziei ereziilor” și a apostaților acestui veac. Era evident că nici un sfat adresat “ortodocșilor” ecumeniști nu ar mai avea nici un efect.

Într-una din predicile sale, când vorbea despre cei care încalcă învățătura Bisericii, el a explicat semnificația anatemei: “Biserica declară că ei s-au tăiat din comuniunea cu Biserica, când au încetat să mai asculte de vocea ei maternă. Și aceasta nu este doar pentru informarea celorlalți, ci și ca ei să știe aceasta, ci și pentru binele celor excomunicați. Biserica nădăjduiește că această avertizare amenințătoare va avea efect, în orice caz, asupra lor…”.

Sfântul mitropolit Filaret obișnuia să spună: “Caracteristica distinctivă a vremurilor noastre este că oamenii sunt din ce în ce mai indiferenți față de adevăr. O astfel de indiferență a fost dovedită altădată de către Pilat, atunci când Domnul a stat înaintea lui la proces. Înaintea lui Pilat ședea însuși Adevărul, iar el spunea sceptic: ‘Ce este adevărul?’, adică, există? Și dacă există, este departe de noi sau poate că nu există defapt. Și cu o indiferență totală s-a depărtat de El, cel care-i adusese la cunoștință Adevărul, Cel care era El însuși Adevărul. Iar astăzi oamenii au devenit la fel de indiferenți față de adevăr. Ați auzit probabil de mai multe ori pe presupușii creștini vorbind despre unitatea tuturor într-o singură credință, într-o singură religie. Dar aduceți-vă aminte că ceea ce stă în spatele acesteia este exact indiferența față de adevăr. Dacă îi era omului drag Adevărul, nu ar fi apucat-o nicicând pe această cale. Tocmai pentru că adevărul nu interesează pe nimeni, și pentru că oamenii vor să facă aranjamente mai simple și mai convenabile în materie de credință, ei spun “toți trebuie să se unească”. Fraților, trebuie să ne temem de indiferența față de Adevăr. Domnul nostru Iisus Hristos în Cartea Apocalipsei ne arată limpede cât de îngrozitoare este această indiferență față de adevăr. Atunci se îndreaptă către îngerul bisericii din Laodiceea și spune ‘Ştiu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece (adică căldicel – nici așa, nici așa, adică adevărul nu-ți este drag)- am să te vărs din gura Mea.’, după cum orice organism aruncă în afară ceea ce îi este neplăcut și vătămător. Să ne amintim întotdeauna că indiferența față de Adevăr este unul dintre marile păcate ale acestui veac al apostaziei. Prețuiește Adevărul, omule! Luptă pentru Adevăr… Așează-l deasupra tuturor celorlalte lucruri din viața ta, omule, și nu îți îngădui niciodată să deviezi de la adevărata cale…!”

Întristare și bucurie

Mitropolitul Filaret a fost nevoit să suporte multe calomnii și atacuri, uneori chiar de natură fizică. O dată, un anume arhimandrit a declarat în prezența lui și a celorlalți ierarhi că era nevoie să fie îndepărtat “un asemenea mitropolit nepotrivit”. Altă dată, Sfântul ierarh s-a dus în Anglia și a fost întrebat de către ierahul de acolo, arhiepiscopul Nicodim de Richmond și Marea Britanie de ce criticase botezul unui grup de mireni petrecut în eparhia sa. Mitropolitul a afirmat că nu avusese nici o obiecție și a cerut să i se arate scrisoarea. Când a văzut-o, a afirmat că nu o scrisese el – semnătura îi fusese falsificată.

Conform spuselor părintelui Alexie Makrikov, s-au petrecut și câteva atentate la viața mitropolitului. Una dintre ele a avut loc pe când se întorcea cu vaporul de la mănăstirea Lesna din Franța către SUA. Dintr-o dată, focul din cazanul vasului a devenit atât de puternic încât fumul care ieșea pe coș începuse să se coloreze alb-fierbinte. Căpitanul vasului, negăsind nici o posibilitate de a potoli dogoarea focului, s-a îndreptat spre ajutor către mitropolitul Filaret și l-a rugat să se roage, pentru că credea că doar Dumnezeu mai poate salva vasul și pasagerii. Sfântul l-a ascultat pe căpitan și a început imediat să se roage. Au trecut între 20 și 30 de minute iar fumul coșului a început să se răcească și să vireze spre roșu. Iar într-o oră devenise iar negru. Vasul a fost salvat prin mila lui Dumnezeu! Căpitanul s-a întors la mitropolit, i-a sărutat mâinile și i-a mulțumit pentru rugăciunile sale…

În ciuda opoziției unor episcopi și clerici, precum și a dușmanilor din afara Bisericii, mitropolitul Filaret a fost iubit de masele largi de credincioși. El s-a îngrijit îndeosebi de luminarea celor tineri, pe care i-a iubit foarte mult și de care era înconjurat.

El i-a învățat pe oameni adevărata smerenie și pocăință: “Uneori oamenii spun despre ei înșiși ‘sunt foarte religios, sunt un credincios profund’ – și spun asta cu sinceritate, crezând că spun asta cu un motiv bun în realitate… Din viața Bisericii vedem că cei care au avut cu adevărat credința cea adevărată se raportau cu smerenie la ei înșiși și credința lor, și întotdeauna au considerat că și au fost conștienți de faptul că au puțină credință… Acela care crede cu adevărat nu se încrede în sine și se vede ca având puțină credință. Cel care nu are în esență adevărata credință, are impresia că credința lui este profundă…

„Observăm același ‘paradox’ în aprecierea morală, etică și spirituală a unei persoane… Oamenii drepți se consideră păcătoși, în timp ce păcătoșii se consideră ca fiind drepți.“

„În sufletului unui păcătos neluminat de harul lui Dumnezeu, care nu se gândește la viața duhovnicească, care nu cugetă la îndreptare, care nu se întreabă ce răspuns va da în fața lui Dumnezeu, totul s-a amestecat de-a valma și el însuși nu poate recunoaște nimic în învălmășeala asta; numai Dumnezeu atoatevăzătorul poate distinge condiția jalnică a sufletului acestui om. Dar omul însuși nu simte și nu observă, și crede despre el că nu este rău, și că acele pasaje din Evanghelie unde se vorbește despre marii păcătoși nu au nici o legătură cu el. Poate că nu se crede a fi sfânt, dar presupune că nu este nici rău…“

„Cei care-I plac Domnului se văd pe ei înșiși într-un mod cu totul diferit și se apreciază pe ei înșiși și natura lor duhovnicească într-o lumină complet diferită… Noi, fiind oameni obișnuiți, nu ne vedem păcătoșenia și nu îi simțim greutatea. Prin urmare se ajunge până acolo, precum v-am zis: vine cineva la spovedanie și nu știe ce să spună. O femeie venită la spovedanie a spus ‘Părinte, am uitat totul’. Ce credeți: dacă cineva simte o durere la mână sau la picior sau la vreun organ intern, și merge la doctor, va uita el că are o durere? Așa este și cu sufletul: dacă arde cu adevărat de sentimentul pocăinței, nu-și va uita păcatele. Bineînțeles, nimeni nu-și poate aminti toate păcatele, până la unul, fără nici o excepție. Dar adevărata pocăință cere fără excepție ca omul să fie conștient de păcătoșenia lui și simte remușcări sincere pentru aceasta… Trebuie însă să ne aducem aminte că numai mila lui Dumnezeu poate deschide ochii omului să vadă adevărata sa condiție duhovnicească și să-l pună în acest fel pe calea adevăratei pocăințe.“

„Ne rugăm în Postul Mare ca Domnul să ne dea să ne vedem păcatele – păcatele noastre, nu ale altora. Dar e nevoie să ne rugăm pentru asta nu numai în post, ci în toată vremea – să ne rugăm ca Domnul să ne învețe să ne vedem pe noi înșine așa cum ar trebui, și să nu ne gândim la presupusa noastră „dreptate“. Ci trebuie să ținem minte că numai mila lui Dumnezeu poate să-i deschidă omului ochii asupra stării lui duhovnicești reale, punându-l astfel pe calea pocăinței adevărate“.

În perioada în care Mitropolitul Filaret a îndeplinit slujirea de Întâistătător al Bisericii Ruse din Străinătate, mulți sfinți noi ai lui Dumnezeu au fost canonizați de către Aceasta: Sfântul Ioan de Kronștadt (în 1964), Sfântul Herman din Alaska (în 1971), Sfânta Xenia de Sankt Petersburg (în 1978), Nou-Mucenicii și Mărturisitori din Rusia (în 1981) și Sfântul Paisie Velicicovski (în 1982).

Cea mai importantă dintre aceste canonizări a fost aceea a Sfinților Noi Mucenici și Mărturisitori din Rusia. Spre deosebire de decizia aparent similară a Patriarhiei Moscovei din anul 2000, această hotărâre nu a confundat adevărații mucenici cu cei falși, adevărații robi ai lui Dumnezeu cu serghianiștii și trădătorii.

„Măreț și numeros este corul Noilor Mucenici Ruși. În fruntea lui sunt puse, înainte de toate, sfintele nume ale Sfinției Sale Patriarhul Tihon, și Mitropoliților uciși Vladimir și Veniamin; Mitropolitul Vladimir are în el un loc de onoare special, ca fiind întâiul mucenic care a pus început acestui slăvit cor. În același timp, un loc cu totul deosebit în corul Noilor Mucenici este ocupat de Familia Regală condusă de Țarul-Martir, Împăratul Nicolae Alexandrovici, care a spus odată: „Dacă pentru salvarea Rusiei este nevoie de o jertfă, eu voi fi acea jertfă…““

„Membri ai Bisericii Ruse din Afara Rusiei! Ne pregătim pentru o mare solemnitate – o solemnitate nu numai pentru Biserica Ortodoxă Rusă, ci și pentru întreaga Biserică Sobornicească, fiindcă întreaga Biserică Ortodoxă, în toate părțile Ei, este Una și trăiește o singură viață duhovnicească. Fie ca această solemnitate a Credinței Ortodoxe și a frumuseții actului muceniciei să nu rămână numai o solemnitate Bisericească de obște, ci și o solemnitate personală pentru fiecare dintre noi. Chemăm pe toți membrii Bisericii din afara Rusiei să se pregătească pentru ea cu sporită rugăciune, spovedire și împărtășire cu Sfintele Taine ale lui Hristos, astfel încât întreaga noastră Biserică, într-un singur glas și cu o singură inimă, să-L slăvească pe Cel de la Care vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit – Dumnezeu Cel Minunat întru Sfinții Săi.“

„Se apropie ziua proslăvirii, a canonizării corului nenumăraților mucenici și mărturisitori ai Credinței, pe care Biserica rusă și poporul rus i-au arătat lumii. Pentru Credința Ortodoxă, aceasta va fi ziua unei sărbătoriri foarte înălțătoare nu numai în Rusia și în diaspora rusă, ci în întreaga lume, oriunde se află copiii credincioși ai Bisericii Ortodoxe…“

Mitropolitul Filaret scria despre acest eveniment unic: „Deși în istoria Bisericii lui Hristos găsim exemple de mucenicie în toate perioadele existenței ei, totuși înainte de Revoluția Rusă martiriul data mai cu seamă din primele secole de Creștinism, când păgânismul căuta să nimicească Sfânta Biserică prin sabie și sânge“.

„Astăzi vedem altceva. Odată cu apariția și consolidarea comunismului potrivnic lui Dumnezeu în Rusia, a început o persecuție a Credinței nemaiauzită ca cruzime și întindere. Așa cum a definit-o un scriitor bisericesc, Rusia Ortodoxă a fost pe Golgota și Biserica Rusă pe Cruce… Biserica Rusă și poporul rus au dat o mulțime nenumărată de cazuri de rezistență mucenicească la persecuții și moarte pentru Credința în Hristos… nu numai sute sau mii, ci milioane de osândiți pentru Credință – un fenomen șocant și nemaiauzit“.

„Dar în același timp pământul rus este purificat de această pângărire prin sfântul sânge al Noilor Mucenici care au suferit pentru credință și dreptate. Pământul rus a fost stropit cu prisosință cu acest sânge – stropit, sfințit și curățat de lipsa de bun simț a ateilor și a potrivnicilor lui Dumnezeu!…“

În 1982 s-a arătat o mare minune a milei lui Dumnezeu – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Iviron – Montreal, vreme de cincisprezece ani a curs fără încetare mir, până la dispariția ei în 1997…

Adormirea întru Domnul și descoperirea minunată a moaștelor

Pe 8/21 noiembrie 1985, mitropolitul Filaret, de sărbătoarea Sfântului conducător al oștilor cerești, Sfântul Arhanghel Mihail, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei adoarme în Domnul. Suferise de cancer. În mașina sa de scris a fost găsită o bucată de hârtie pe care erau scrise următoarele cuvinte ale Domnului adresate îngerului Bisericii din Filadelfia “ține ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta.” (Apocalipsa 3:11). El a fost cu adevărat un înger al Bisericii din Filadelfia, Adevărata Biserică a lui Hristos, și dreptul acuzator al Bisericii din Laodiceea, biserica indiferenței față de adevăr, biserica lui Antihrist…

Au trecut aproape treisprezece ani, și se aranjase ca rămășitele mitropolitului Filaret să fie transferate din cripta unde se aflau sub altarul bisericii cimitirului Adormirii Maicii Domnului al mănăstirii Sfânta Treime într-un nou cavou aflat în spatele bisericii mănăstirii. În legătură cu aceasta, se hotărâse, pentru pregătirea mutării, să se deschidă mormântul. Pe 30 octombrie/ 12 noiembrie 1998, sicriul Vlădicăi Filaret a fost deschis în prezenta unei comisii alcătuite de către arhiepiscopul Lavru care conținea mai mulți clerici ai Bisericii Ruse din Afara Granițelor. Aceștia au deschis mormântul unde fusese așezat mitropolitul aflat la mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, SUA, pentru a pregăti transferul rămășițelor într-un mormânt permanent, construit de curând. La deschiderea sicriului, treisprezece ani după moartea mitropolitului, rămășițele sale pământești s-au aflat neputrezite, sprea mare uimire și mirare a tuturor celor de față! Ei au găsit întreg trupul vlădicăi acoperit cu o substanță albă. Era un fel de mucegai alb pe hainele lui. Când au curățat acest mucegai, au găsit fața și mâinile vlădicăi complet intacte. S-a observat că trupul și pielea erau chiar într-o stare mai bună și mai luminoase decât ale vlădicăi Ioan Maximovici.

Un preot i-a spălat mâinile și fața cu apă și cu vin. El a spus că putea să vadă venele de sub piele, iar barba îi era foarte moale. Fața era de recunoscut, până și gura, la care se putea vedea o mică paralizie pe partea stângă. Au văzut și o porțiune de picior care era complet moale și intactă. Nu s-au uitat la tot trupul pentru că aceasta trebuie să se facă de către o comisie numită de către Sinod. Ceea ce i-a surprins cu adevărat pe cei de față era materialul care înconjura trupul avea încă un luciu alb. Un manager de pompe funebre a remarcat că în general, după 13 ani, materialele se înnegresc. Veșmintele vlădicăi însă străluceau luminos. O metanie aflată în mâinile lui, un chotcki verde, părea a fi nou-nouță. Bucata de hârtie din mâini (rugăciunea de iertare a păcatelor) nu avea mucegai și era curată ca o hârtie nouă. Pe mitra sa erau icoane care erau viu colorate și nu arătau semne de estompare sau dezintegrare. Pânza care îi acoperea fața (care se pune peste Sfintele Daruri pe masa altarului) era de asemenea sclipitoare, de parcă ar fi fost nou-nouță. Un singur lucru era afectat de descompunere. Încheietorile de metal ale Evangheliei erau ruginite și s-au desfăcut în bucăți la atingere. Este important de observat acest lucru. Unii au spus că neputrezirea trupului vlădicăi s-ar fi datorat temperaturii scăzute, de “frigider”, în care a fost așezat sicriul. Dar managerul de pompe funebre a spus că nu este deloc cazul aici. Piesele metalice care au ruginit arată prezența umezelii în interiorul sicriului. Hârtia, textilele, aflate în interior nu fuseseră afectate de umezeală deși, în mod normal, ar fi trebuit să fie. Un alt lucru demn de remarcat este sicriul vlădicăi. Era vopsit în negru, cu o cruce albă. Arăta ca nou nouț, de parcă ar fi fost pictat ieri. Nu era nici un semn de putrezire. La fel și cu mantia ce acoperea trupul, era curată și strălucitoare. O persoană care s-a aflat de față a observat că un nasture de metal era ruginit de la umezeală.

Totuși, reacția mitropolitului ROCOR Lavru la acest miracol evident a fost relevantă: el a poruncit ca sicriul cu moaștele să fie din nou închis… Sicriul a fost mutat cu o mașina către locul destinat. A fost slujită o panihidă de către arhiepiscopul Lavru și 20 de clerici. Nici unul dintre ceilalți ierarhi ROCOR nu au venit la această mutare a moaștelor Sfântului mitropolit Filaret. După panihidă, sicriul a fost pus lângă un perete lateral al bisericii și a început privegherea de toată noaptea. În ziua următoare, pe 21 noiembrie, arhiepiscopul Lavru a condus slujirea liturghiei în biserică. Cu el au slujit 18 preoți și 11 diaconi, mai mulți clerici care au venit și s-au rugat cu mirenii din biserică. Toți cei de față au fost foarte întristați și îndurerați de faptul că sicriul era ținut închis. În ciuda numeroaselor cereri ale clericilor și mirenilor care veniseră special în Jordanville ca să sărute moaștele Sfântului Ierarh, arhiepiscopul Lavru a refuzat să deschidă sicriul.

El a interzis de asemenea cu mare strictețe să se facă copii ale fotografiilor făcute cu ocazia descoperirii sfintelor moaște și de asemenea să fie arătate oamenilor. Acesta le-a cerut celor veniți să se roage pentru pacea sufletului răposatului Întâistătător până când se va descoperi voia Domnului cu privire la cinstirea lui la un loc cu Sfinții. După liturghie s-a slujit o panihidă iar apoi sicriul cu moaștele Sfântului ierarh Filaret a fost purtat într-o procesiune în jurul catedralei Sfintei Treimi și apoi dus în cavoul pregătit, unde arhiepiscopul Lavru a încredințat pământului cinstitele moaște ale Sfântului mitropolit Filaret. Aflarea sfintelor sale moaște reprezintă o dovadă de netăgăduit a apostaziei bisericilor ecumeniste, precum și a neo-ROCOR-ului aflat în decădere de la poziția Ortodoxă prin acceptarea ereziei ciprianite în 1994. Moaștele Sfântului au fost reîngropate.

Sfântul mitropolit Filaret a fost canonizat de Biserica Rusă Autonomă din Suzdal la 1 mai 2001.

Testamentul duhovnicesc al Sfântului Filaret

„Ține cu tărie ceea ce ai (Apoc. 3:11)

Aceste cuvinte, luate din sfânta carte a Apocalipsei în vremea noastră, în aceste zile atât de tulburi, rele și pline de ispite, au o însemnătate cu totul aparte. Ele ne amintesc cât de scumpă este bogăția duhovnicească pe care o avem noi, fiii Bisericii Ortodoxe.

Da, suntem bogați. Și această bogăție duhovnicească este averea Sfintei Biserici și a tuturor fiilor Săi credincioși. Este învățătura de credință, a minunatei și mântuitoarei noastre credințe Ortodoxe, nenumăratele pilde din viețile oamenilor trăitori potrivit credinței, potrivit canoanelor și învățăturilor înalte ale Bisericii și care au atins acea curăție și înălțime duhovnicească pe care o numim sfințenie; frumusețea și măreția slujbelor noastre Ortodoxe și participarea noastră vie la ele prin credință și rugăciune. Este acea plinătate a unei vieți duhovnicești scăldată în Har, deschisă oricui și o încununare care le întrece pe toate, unirea tuturor fiilor Bisericii în dragostea despre care Mântuitorul spune: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții”.

Mitropolitul Filaret.“

Sfinte Părinte Filaret, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi,

Dumnezeului nostru slavă în vecii vecilor,

Amin.