A doua Epistolă Îndurerată a Mitropolitului Filaret Voznesenski

Către înalt prea sfințiții întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi

Poporul lui Dumnezeu care viețuiește într-o eparhie este încredințat episcopului și lui i se va cere să dea socoteală pentru sufletele lor potrivit Canonului 39 Apostolic. Canonul 34 Apostolic hotărăște că un episcop poate face ,,singur acelea câte se cuvin episcopiei sale și satelor celor de sub dânsa”.

Cu toate acestea, există împrejurări în care evenimentele sunt de așa natură că influența lor se extinde dincolo de hotarele unei eparhii sau, într-adevăr, de cele ale uneia sau mai multor Biserici locale. Evenimentele de o asemenea amploare generală, globală, nu pot fi ignorate de nici un episcop ortodox, care, ca urmaș al Apostolilor, este însărcinat cu apărarea turmei sale de tot felul de ispite. Viteza, asemănătoare celei a luminii, cu care pot fi propagate ideile în timpurile noastre face ca o astfel de grijă să fie cu atât mai imperios necesară astăzi.

Turma noastră îndeosebi, aparținând părții libere a Bisericii Rusiei, este răspândită în toată lumea. Prin urmare, cele afirmate anterior sunt cât se poate de potrivite pentru ea.

Ca urmare, episcopii noștri, când se întrunesc în sinoadele lor, nu-și pot restrânge discuțiile în hotarele înguste ale problemelor pastorale și administrative care apar în eparhiile lor, ci, pe lângă acestea, trebuie să-și îndrepte atenția către chestiunile de importanță generală pentru întreaga lume ortodoxă, deoarece necazul unei Biserici este precum ,,un necaz asupra tuturor, stârnind îngrijorarea tuturor” (Filipeni 4, 14-16, Evrei 10, 33). și dacă Sfântul Apostol Pavel era neputincios cu cei care erau neputincioși și arzând alături de cei care erau mâhniți, atunci cum putem noi, arhiereii lui Dumnezeu, să rămânem nepăsători față de înmulțirea erorilor care primejduiesc mântuirea sufletelor multora dintre frații noștri întru Hristos ?

Nutrind astfel de sentimente, noi ne-am adresat deja o dată tuturor episcopilor Sfintei Biserici Ortodoxe cu o epistolă îndurerată. Ne-am bucurat să auzim că, într-un cuget cu apelul nostru, câțiva mitropoliți ai Bisericii Greciei au întocmit recent rapoarte către sinodul lor aducând în atenția sa necesitatea de a socoti ecumenismul o erezie și oportunitatea de a reexamina problema participării în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Asemenea reacții sănătoase împotriva răspândirii ecumenismului ne îngăduie să nădăjduim că Biserica lui Hristos va fi cruțată de această nouă furtună care o amenință.

Însă au trecut 2 ani de când a fost publicată epistola noastră îndurerată și, vai !, deși am văzut noile declarații din Biserica Greciei care privesc ecumenismul ca fiind neortodox, nici o Biserică Ortodoxă nu a anuntat retragerea sa din CMB.

În epistola îndurerată, noi am zugrăvit în culori vii în ce măsură apartenența constitutivă a Bisericii Ortodoxe la acest Consiliu, care este întemeiat pe principii exclusiv protestante, este contrară însăși esenței Ortodoxiei. În această epistolă, împuternicit de sinodul nostru de episcopi, vom expune și extinde mai departe avertismentul nostru, arătând că participanții la mișcarea ecumenistă sunt antrenați într-o erezie profundă chiar împotriva temeliei Bisericii.

Esenței acestei mișcări i s-a dat o definiție clară prin declarația teologului romano-catolic Yves Congar. El scrie că ,,aceasta este o mișcare care îndeamnă Bisericile creștine să dorească restabilirea unității pierdute și, în acest scop, să aibă o înțelegere profundă a lor și a celorlalte”. El continuă: ,,Este alcătuită din toate sentimentele, ideile, acțiunile sau instituțiile, întrunirile sau conferințele, ceremoniile, manifestările și publicațiile care sunt direcționate către a pregăti reuniunea într-o nouă unitate nu doar a creștinilor (divizați), ci și a Bisericilor existente în prezent”. De fapt, ,,cuvântul ‘ecumenism’ care este de origine protestantă, se referă astăzi la o realitate palpabilă: totalitatea celor mai sus amintite bazate pe o anumită atitudine și o sumă de convingeri foarte hotărâte (deși nu întotdeauna foarte clare și sigure). Nu este o dorință sau o încercare de a-i uni pe cei care sunt considerați separați într-o singură Biserică, care va fi privită ca singura adevărată. Totul începe exact din punctul în care se admite că, în situația actuală, nici una dintre confesiunile creștine nu posedă deplinătatea creștinismului, ci chiar dacă una dintre ele este autentică, cu toate acestea, ca mărturisire, nu conține întregul adevăr. Există valori creștine în afara ei care aparțin nu numai creștinilor care sunt separați de ea în crez, ci și altor Biserici și confesiuni ca atare” (Creștinii dezbinați, Ed. Unam Sanctam, Paris, 1937, p. xi-xii). Această definiție a mișcării ecumeniste formulată de un teolog romano-catolic în urmă cu 35 de ani continuă să fie cât se poate de exactă și astăzi, cu deosebirea că de-a lungul anilor care au trecut această mișcare a continuat să se dezvolte având un scop mai nou și mai periculos.

În prima noastră epistolă îndurerată, am scris într-amănunt despre faptul că participarea ortodocșilor în cadrul CMB este incompatibilă cu ecleziologia noastră, și am înfățișat cu exactitate natura încălcării învățăturii ortodoxe săvârșite prin participarea Bisericilor noastre la acest Consiliu. Am demonstrat că principiile de bază ale acestui Consiliu sunt incompatibile cu învățătura ortodoxă a Bisericii. În consecință, noi am protestat împotriva acceptării rezoluției Conferinței pan-ortodoxe de la Geneva, prin care Biserica Ortodoxă a fost declarată membru constitutiv al CMB.

Vai ! Ultimii ani sunt plini de mărturii că, în dialogurile lor cu heterodocșii, unii reprezentanți ortodocși au adoptat o ecleziologie în întregime protestantă care aduce după sine o abordare protestantă a problemelor din viața Bisericii, și din care izvorăște mai apoi modernismul de acum popular.

Modernismul constă în frângerea, reconstituirea vieții Bisericii potrivit principiilor vieții actuale și slăbiciunilor omenești. Noi am văzut aceasta în Mișcarea Reînnoitoare și Biserica Vie din Rusia din anii ’1920. La prima întrunire a întemeietorilor Bisericii Vii, din 29 mai 1922, s-a stabilit că scopurile ei sunt ,,revizuirea și schimbarea tuturor aspectelor vieții Bisericii, impuse de cerințele vieții actuale” (Noua Biserică, profesor B.V. Titlinov, Petrograd-Moscova, 1923, p. 11). Biserica Vie a fost o încercare de reformare ajustată la cerințele circumstanțelor unui stat comunist. Modernismul plasează această îngăduință față de slăbiciunile firii omenești deasupra cerințelor morale și chiar dogmatice ale Bisericii. În aceeași măsură în care lumea renunță la principiile creștine, modernismul corupe din ce în ce mai mult planul vieții religioase. În cadrul confesiunilor creștine apusene, noi vedem că s-a ajuns aproape la desființarea postului, scurtarea radicală și trivializarea slujbelor religioase, și, în cele din urmă, la pustiirea duhovnicească deplină, chiar până în punctul manifestării unei atitudini tolerante și permisive față de patimile nefirești despre care Sfântul Apostol Pavel a spus că este rușinos și a vorbi.

Doar modernismul a fost temelia Conferinței pan-ortodoxe de tristă amintire de la Constantinopol din 1923, evident cu o oarecare influență a experimentului reînnoitor din Rusia. După această conferință, unele Biserici, deși nu au adoptat toate reformele care au fost introduse atunci, au adoptat calendarul apusean și chiar, în unele cazuri, Pascalia apuseană. Acesta a fost deci primul pas pe calea modernismului Bisericii Ortodoxe, prin care s-a schimbat modul ei de viață în scopul de a o aduce mai aproape de felul de a viețui al comunităților eretice. Prin urmare, din acest punct de vedere, adoptarea calendarului apusean a fost o încălcare a unui principiu constant în sfintele canoane, prin care există o tendință de a-i izola duhovnicește pe credincioși de cei care învață contrar Bisericii Ortodoxe, și de a nu încuraja apropierea de astfel de oameni în viața noastră duhovnicească (Tit 3, 10; canoanele 10, 45, și 65 apostolice; canoanele 32, 33, și 37 ale Sinodului din Laodiceea etc). Consecința nefericită a acestei reforme a fost încălcarea unității vieții în rugăciune a creștinilor ortodocși din diferite țări. În timp ce unii dintre ei prăznuiau Nașterea Domnului împreună cu ereticii, alții posteau încă. Uneori o astfel de dezbinare s-a petrecut în sânul aceleiași Biserici locale, alteori Învierea Domnului a fost sărbătorită conform metodei apusene de calcul pascal. Prin urmare, de dragul apropierii de eretici, este încălcat acest principiu, proclamat de Primul Sinod Ecumenic, potrivit căruia toți creștinii ortodocși trebuie să se bucure și să slăvească Învierea lui Hristos cu o gură și o inimă, în același timp de la un capăt la celălalt al lumii.

Această tendință de a introduce reforme, fără a ține seama de hotărârile generale anterioare și rânduiala întregii Biserici călcând canonul 2 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, creează doar confuzie. Înalt prea sfințitul patriarh al Serbiei, Gavriil, de fericită amintire, a exprimat în mod elocvent acest sentiment la Conferința bisericească care a avut loc la Moscova în 1948.

El a spus: ,,În ultimile decenii, în Biserica Ortodoxă au apărut diferite tendințe care trezesc temeri juste în ce privește puritatea învățăturilor ei și unitatea ei dogmatică și canonică.

Convocarea de către patriarhul ecumenic a Conferinței pan-ortodoxe și Conferinței de la Vatopedi, care au avut drept scop principal pregătirea presinodală, a încălcat unitatea și colaborarea Bisericilor Ortodoxe. Pe de o parte, absența Bisericii Rusiei de la aceste întruniri și, pe de altă parte, acțiunile pripite și unilaterale ale câtorva Biserici locale și acțiunile nesăbuite ale reprezentanților acestora au adus haos și anomalii în viața Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Introducerea unilaterală a calendarului gregorian de către unele Biserici locale câtă vreme vechiul calendar era păstrat încă de altele a zdruncinat unitatea Bisericii și a generat neînțelegeri grave printre cei care au adoptat atât de lesne noul calendar” (Actele Conferințelor întâistătătorilor și reprezentanților Bisericilor Ortodoxe autocefale, Moscova, 1949, vol. II, p. 447-448).

Recent, profesorul Theodorou, unul dintre reprezentanții Bisericii Greciei la Conferința de la Chambesy din 1968, a remarcat că reforma calendarului din Grecia a fost pripită și, în plus, a afirmat că Biserica de acolo suferă și acum din pricina schismei pe care a provocat-o această reformă (Revista Patriarhiei Moscovei, 1969, nr. 1, p. 51).

Nu putea scăpa conștiințelor sensibile ale multor fii ai Bisericii că prin reforma calendarului este așezată deja temelia pentru o revizuire a întregii rânduieli a vieții Bisericii Ortodoxe, care a fost binecuvântată de Tradiția de multe secole și confirmată de hotărârile Sinoadelor Ecumenice. La Conferința pan-ortodoxă de la Constantinopol din 1923 deja s-au ridicat întrebări cu privire la cea de-a doua căsătorie a clericilor, ca și legate de alte probleme. și recent, arhiepiscopul grec al Americii de Nord și Sud, Iacov, a dat o declarație în favoarea căsătoriei episcopilor (Cronica Elenă, 23 decembrie 1971).

Puterea Ortodoxiei s-a aflat întotdeauna în păstrarea principiilor Tradiției Bisericii. În ciuda acestui fapt, sunt unii care încearcă să introducă în ordinea de zi a unui viitor mare sinod nu o dezbatere despre cele mai bune moduri de a proteja aceste principii, ci dimpotrivă, despre moduri de a înfăptui o revizuire radicală a întregului fel de a trăi în Biserică, începând cu desființarea posturilor, a doua căsătorie a clericilor etc, astfel ca felul ei de viață să fie mai apropiat de cel al comunităților eretice.

În prima noastră epistolă îndurerată, noi am arătat într-amănunt măsura în care principiile CMB sunt contrare dogmelor Bisericii Ortodoxe, și am protestat împotriva hotărârii luate la Conferința pan-ortodoxă de la Geneva de a declara Biserica Ortodoxă membru constitutiv al acestui Consiliu. Apoi ne-am amintit cu toții că ,,otrava ereziei nu este într-atât de periculoasă când este propovăduită din afara Bisericii. Mult mai primejdioasă este această otravă care este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de cei care, în virtutea poziției lor, nu ar trebui să fie otrăvitori, ci tămăduitori duhovnicești”.

Vai ! În ultima vreme vedem simptomele unei dezvoltări atât de mari a ecumenismului cu participarea ortodocșilor, încât a devenit o amenințare reală conducând către anihilarea totală a Bisericii Ortodoxe prin dizolvarea ei într-un ocean de comunități eretice.

Astăzi, problema unității nu este discutată în planul în care obișnuiau să o trateze Sfinții Părinți. Pentru ei, unitatea cu ereticii necesita ca ei să primească întreaga învățătură ortodoxă și să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Însă, din prisma mișcării ecumeniste este de la sine înțeles că ambele părți sunt în egală măsură bune și rele; aceasta se poate aplica atât romano-catolicilor, cât și protestanților. Patriarhul Athenagora a spus acest lucru în mod limpede în cuvântul său de bun venit adresat cardinalului Willebrands în Constantinopol, pe 30 noiembrie 1969. Patriarhul și-a exprimat speranța că activitățile cardinalului vor ,,marca o nouă eră a progresului nu numai în ce privește cele două Biserici ale noastre, ci pentru toți creștinii”. Patriarhul a definit noua abordare a problemei unității prin cuvintele: ,,Nici unul dintre noi nu-l cheamă pe celălalt către el, ci, asemenea lui Petru și Andrei, amândoi ne îndreptăm către Iisus, singurul Domn al amândurora, care ne unește în una” (Tomos Agapis, Roma-Istanbul, Documentul nr. 274, p. 588-589).

Schimbul recent de epistole dintre Paul al VI-lea, papa Romei, și patriarhul Athenagora dezvoltă suplimentar această idee neortodoxă spre marea noastră întristare. Încurajat de diverse declarații ale întâistătătorului Bisericii Constantinopolului, pe 8 februarie 1971, papa i-a scris următoarele: ,,Noi amintim credincioșilor adunați în Bazilica Sfântul Petru în Săptămâna Unității că între Biserica noastră și cinstitele Biserici Ortodoxe există deja o comuniune reală, aproape totală, chiar dacă nu deplină, ce decurge din participarea noastră comună la taina lui Hristos și Biserica Sa” (Tomos Agapis, p. 614-615).

Aceste cuvinte conțin o învățătură, nouă pentru romano-catolicism, dar acceptată de multă vreme de lumea protestantă. Potrivit acestei învățături, divizările existente între creștini pe pământ sunt de fapt iluzorii – ele nu ajung la ceruri. În acest fel, cuvintele Mântuitorului nostru cu privire la pedepsirea celor care nu ascultă de Biserică (Matei 18, 18) sunt nesocotite și considerate fără temei. O asemenea învățătură este stranie nu numai pentru noi, ortodocșii, ci și pentru romano-catolici, a căror opinie despre această chestiune, atât de diferită de cea actuală, a fost exprimată în 1928, în enciclica Papei Pius al IX-lea, Mortaliun Animos. Chiar dacă romano-catolicii sunt dintre cei ,,din afară” (I Corinteni 5, 13), și noi nu suntem în mod direct preocupați de a schimba direcția opiniilor lor, apropierea lor de ecleziologia protestantă ne interesează doar în măsura în care coincide cu acceptarea concomitentă a unor atitudini similare de către Constantinopol. Ecumeniștii din spațiul ortodox și ecumeniștii din spațiul protestanto-romano-catolic ajung la o conglăsuire în aceeași erezie.

Pe 21 martie 1971, patriarhul Athenagora a răspuns la epistola papei mai sus citată într-un duh asemănător. Citând cuvintele lui, vom scrie cele mai importante fraze cu caractere italice. În timp ce papa, care nu este interesat de concordanța dogmatică, îl încurajează pe patriarh să ,,facă tot ceea ce este posibil pentru a grăbi pasul către acea mult dorită zi când, la sfârșitul unei liturghii comune, vom fi vrednici să ne împărtășim împreună din același potir al Domnului” (ibid.); patriarhul a răspuns în același duh, adresându-se papei ca ,,fratelui mai mare” și spunând că ,,urmând sfintei vreri a Domnului care ar dori ca Biserica Sa să fie Una, vizibilă pentru întreaga lume, astfel încât lumea întreagă să încapă în ea, ne încredințăm neîncetat pe noi înșine călăuzirii Sfântului Duh către continuarea și împlinirea fermă a acestei sfinte lucrări în curs de desfășurare, începute cu voi în râvna noastră sfântă de a face vizibilă și manifestă față de lume cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos” (ibid., p.618-619).

Mai departe, patriarhul scrie: ,,Într-adevăr, chiar dacă atât Biserica Răsăriteană, cât și cea Apuseană s-au înstrăinat una de cealaltă pentru ofense cunoscute doar de Dumnezeu, ele nu sunt separate realmente de comuniunea în taina Dumnezeului-Om Iisus și Biserica Sa dumnezeiesco-umană” (ibid., p. 620).

Patriarhul afirmă cu amărăciune că ,,ne-am înstrăinat de dragostea reciprocă și darul binecuvântat al mărturisirii credinței în Hristos într-o conglăsuire a cugetului a fost luat de la noi”. El spune că ,,am fost lipsiți de binecuvântarea de a merge împreună către un singur altar … și de împărtășirea deplină și comună cu același sfânt Trup și Sânge euharistic, cu toate că noi nu am încetat să recunoaștem fiecare celuilalt validitatea preoției apostolice și validitatea tainei dumnezeieștii euharistii” (ibid.). Cu toate acestea, în acest punct, patriarhul notează că ,,suntem chemați cu hotărâre să mergem către unirea finală în co-liturghisirea și împărtășirea cu Sângele lui Hristos din același sfânt potir” (ibid., p. 620-623).

În această epistolă sunt exprimate multe idei neortodoxe care, dacă sunt duse la sfârșitul lor logic, ne conduc către cele mai dezastruoase concluzii. Din afirmațiile citate reiese că ecumeniștii conduși de patriarhul Athenagora nu cred în Biserică așa cum a fost întemeiată de Mântuitorul. Contrar cuvintelor Lui (Matei 16, 18), această Biserică nu mai există pentru ei, iar papa și patriarhul vor ,,face vizibilă și manifestă” o nouă Biserică care va cuprinde întreaga omenire. Nu este înspăimântător să auzim aceste cuvinte ,,o vor face vizibilă și manifestă” din gura unui patriarh ortodox ? Nu este aceasta o lepădare de Biserica lui Hristos existentă ? Este cu putință să faci vizibilă o nouă Biserică fără a renunța întâi la însăși Biserica care a fost întemeiată de Domnul ? Însă pentru cei care aparțin ei și cred în ea, nu este necesar să se facă vizibilă și manifestă o nouă Biserică. În plus, până și ,,vechea” Biserică a Sfinților Apostoli și Părinți este zugrăvită de papă și patriarh în chip denaturat, pentru a crea în mintea cititorului părerea eronată că ea este oarecum înrudită cu noua Biserică pe care doresc să o creeze. În acest scop, ei încearcă să prezinte separarea dintre Ortodoxie și romano-catolicism ca și cum nu ar fi existat nicicând.

În rugăciunea lor comună din Bazilica Sfântul Petru, patriarhul Athenagora și Papa Paul al VI-lea au declarat că se consideră deja uniți ,,în propovăduirea aceleiași Evanghelii, în același botez, în aceleași taine și daruri” (ibid., p. 660).

Dar chiar dacă papa și patriarhul au declarat nule și neavenite anatemele care au existat vreme de nouă secole, aceasta înseamnă că temeiurile pentru care au fost pronunțate, care sunt cunoscute tuturor, au încetat să existe ? Aceasta înseamnă că erorile latinilor, la care oricine trebuia să renunțe pentru a intra în Biserică, nu mai există ?

Biserica Romano-Catolică cu care patriarhul Athenagora ar stabili comuniunea liturgică, și cu care – prin acțiunile Mitropolitului Nicodim al Leningradului și ale altora – Patriarhia Moscovei a intrat deja în comuniune, nu este nici măcar Biserica cu care a refuzat să se unească Biserica Ortodoxă condusă de Sfântul Marcu al Efesului. Această Biserică este astăzi încă mai depărtată de Ortodoxie, după ce a introdus și mai multe învățături noi și a acceptat tot mai mult principiile reformării, ecumenismului și modernismului.

Într-un număr de decizii ale Bisericii Ortodoxe, romano-catolicii sunt considerați eretici. Chiar dacă ei au fost primiți în Biserică din când în când într-un mod asemănător celui folosit în cazul arienilor, trebuie să remarcăm că, de multe secole și până și în zilele noastre, Bisericile grecești i-au primit prin botez. Dacă în secolele ce au urmat schismei din 1054, latinii erau primiți în Bisericile Greacă și Rusă prin două rituri, cel al botezului sau al mirungerii, aceasta se întâmpla pentru că, deși toți îi socoteau eretici, nu era statornicită încă o regulă generală pentru întreaga Biserică în ce privește rânduielile de primire a lor. De exemplu, la începutul secolului al XII-lea, prințul sârb și tatăl lui ștefan Nemania a fost silit să-și boteze fiul la latini, ca mai târziu, când s-a întors în Rasa, să-și boteze fiul în Biserica Ortodoxă (Scurtă descriere a Bisericilor Ortodoxe Bulgare, Sârbe și Române, E.E. Golubinski, Moscova, 1871, p. 551). În altă lucrare monumentală, Istoria Bisericii Ruse (volumele I/II, Moscova, 1904, p. 806-807), înfățișând poziția adoptată de Biserica Rusă față de latini, profesorul Golubinski prezintă multe fapte care denotă că, folosind diferite modalități de primire a latinilor în turma Bisericii Ortodoxe, uneori prin botez, alteori prin mirungere, Bisericile Greciei și Rusiei au admis că ei erau eretici.

Prin urmare, afirmația că de-a lungul secolelor ,,noi nu am încetat să recunoaștem fiecare celuilaltvaliditatea preoției apostolice și validitatea tainei dumnezeieștii euharistii”este complet neconcordantă cu adevărul istoric. Separarea dintre noi și Roma a existat și există; mai mult, nu este iluzorie, ci reală. Ea pare iluzorie celor care nu dau nici o greutate cuvintelor Mântuitorului spuse Sfinților Săi Apostoli și, prin ei, urmașilor lor: ,,Amin grăiesc vouă: oricâte veți lega pre pământ, vor fi legate în cer, și oricâte veți dezlega pre pământ, vor fi dezlegate în cer” (Matei 18, 18).

Mântuitorul spune ,,Amin grăiesc vouă”, iar patriarhul Îl contrazice și declară cuvintele Lui a fi neadevărate. Din cele spuse de patriarh trebuie să conchidem că, deși latinii erau socotiți eretici de întreaga Biserică Ortodoxă, deși ei nu puteau primi sfânta împărtășanie, chiar dacă vreme de mai multe secole ei au fost primiți în Biserică prin botez – și nu cunoaștem nici o hotărâre a Răsăritului care să schimbe această poziție – cu toate acestea, ei au continuat să fie mădulare ale Corpus Christi și nu au fost despărțiți de Tainele Bisericii. Nu există nici o logică într-o astfel de afirmație. Ea dovedește pierderea contactului cu istoria reală a Bisericii. Ne înfățișează un exemplu de aplicare a învățăturii protestante potrivit căreia excomunicarea din Biserică din pricina abaterii dogmatice nu îl împiedică pe cel excomunicat să fie membru al ei. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că ,,participarea la taina Dumnezeului-Om Iisus” nu depinde neapărat de apartenența la Biserica Ortodoxă”.

Într-o încercare de a găsi o justificare pentru teoria ecumenistă, ei se străduiesc să ne convingă că în trecut a fost îngăduită apartenența la Biserică fără o concordanță dogmatică deplină cu ea. În declarația oficială din Fanar, făcută atunci când a fost publicată epistola sa către papă, patriarhul Athenagora a încercat să ne convingă că, în ciuda faptelor menționate anterior, Biserica Răsăriteană nu a rupt comuniunea cu Roma, nici măcar atunci când a fost evident dezacordul dogmatic.

Într-adevăr, cineva poate găsi câteva exemple izolate de comuniune. În unele locuri, chiar după 1054, unii ierarhi răsăriteni nu se vor fi grăbit să socotească erezie diverse învățături greșite care au apărut în Biserica Romei.

Dar o lungă suferință înainte de moarte este tot o boală, iar moartea pe care o provoacă rămâne moarte, indiferent cât de mult a durat ca ea să survină. În cazul Romei, acest proces era deja evident în vremea Sfântului Fotie, însă doar mai târziu, în 1054, s-a transformat într-o separare finală.

Schimbul de epistole dintre patriarhul Constantinopolului și papa Romei ne-a determinat să stăruim împotriva extinderii, oricât de mici, a relației Bisericii Ortodoxe cu latinii. Dar patriarhul Athenagora merge încă dincolo de a pune semnul egal între papism și Ortodoxie. Ne referim aici la ceea ce i-a spus lui Roge Schutz, un pastor al Bisericii Protestante Reformate din Elveția. El a spus: ,,Doresc să vă fac o mărturisire. Sunteți preot. Aș putea primi Trupul și Sângele lui Hristos din mâinile dvs”. A doua zi, a adăugat: ,,Aș putea să mă spovedesc la dvs” (Le Monde, 21 mai 1970).

Ecumeniștii din spațiul ortodox sunt dispuși să submineze chiar autoritatea Sinoadelor Ecumenice pentru a dobândi comuniunea cu ereticii. Aceasta s-a petrecut în timpul dialogului cu monofiziții. La o întrunire cu ei la Geneva, doar unul sau doi dintre participanți au avut în realitate o poziție ortodoxă clară, pe câtă vreme restul au manifestat tendința ecumenistă tipică de a înfăptui intercomuniunea cu orice preț, chiar fără obținerea unei înțelegeri dogmatice depline între ortodocși și monofiziți. Preotul dr. Ioan Romanides, reprezentantul Bisericii Greciei, a fost întru totul îndreptățit să spună membrilor ortodocși aflați la conferință: ,,Noi am fost tot timpul ținta unei tehnici ecumeniste care urmărește dobândirea intercomuniunii, sau comuniunii, sau unirii, fără un acord asupra Sinodului de la Calcedon și asupra Sinoadelor Ecumenice al V-lea, al VI-lea și al VII-lea” (Procesele verbale ale Conferinței de la Geneva, The Greek Orthodox Theological Review, vol. XVI, p. 30). Ca rezultat al unor astfel de tactici, una dintre rezoluțiile acestei conferințe este de fapt o înțelegere de a investiga posibilitatea de a redacta o formulă de acord care să nu fie o declarație dogmatică la nivelul unei mărturisiri de credință, ci să servească mai degrabă drept bază pe care ortodocșii și monofiziții să poată merge în continuare către unirea într-o euharistie comună (ibid., p. 6).

În ciuda afirmațiilor categorice din partea monofiziților că ei nu vor accepta cu nici un chip Sinodul de la Calcedon și celelalte Sinoade Ecumenice, delegația ortodoxă a semnat o hotărâre prin care admitea că nu este necesar ca anatemele să fie ridicate, sau ca ortodocșii să-i accepte ca sfinți pe Dioscor și Sever, sau ca monofiziții să recunoască că Papa Leon este sfânt. Oricum, restabilirea comuniunii va aduce după sine consecința că anatemele rostite de ambele părți vor înceta să fie valabile (ibid., p. 6).

La încă o conferință ce a avut loc la Addis Abbaba, declarațiile neortodoxe ale reprezentanților Bisericilor Ortodoxe au fost susținute de Mitropolitul Nicodim al Leningradului și preotul V. Borovoi, având ca urmare o rezoluție prin care anatemele reciproce să fie pur și simplu ridicate. ,,Ar trebui să existe o declarație sau ceremonie oficială prin care să fie ridicate anatemele ? Mulți dintre noi au considerat că este mult mai simplu să se elimine aceste anateme în mod tacit, după cum au început să facă unele Biserici” (ibid., p. 211).

Aici vedem din nou aplicat conceptul protestant al ecleziologiei prin care excomunicarea pe motiv de abatere dogmatică nu îi împiedică pe eretici să facă parte din Biserică. Preotul Vitalie Borovoi exprimă clar acest punct de vedere în lucrarea sa Recunoașterea sfinților și chestiunea anatemelor prezentată la Conferința de la Addis Abbaba, afirmând limpede că atât monofiziții, cât și romano-catolicii sunt membri cu drepturi depline ai Trupului lui Hristos. El susține că ortodocșii, romano-catolicii și monofiziții au ,,o Sfântă Scriptură, o Tradiție apostolică și o origine sfântă, aceleași taine, și în esență, o singură credință și un singur mod de mântuire” (ibid., p. 246). Cu asemenea opinii, mai este de mirare că domnește compromisul peste tot în relațiile dintre promotorii ortodocși ai ecumenismului și romano-catolici, protestanți și anti-calcedonieni ?

Întrecându-l până și pe patriarhul Athenagora, mitropolitul Nicodim, reprezentantul Patriarhiei Moscovei, a împărtășit clerici romano-catolici în Bazilica Sfântul Petru, pe 14 decembrie 1970. El a slujit acolo dumnezeiasca liturghie, în timp ce, încălcând canoanele, a cântat un cor de studenți de la Colegiul Pontifical și clericii latini primeau împărtășanie din mâinile lui (Diakonia, nr. 1, 1971).

Dar, în spatele acestor manifestări practice ale așa-zisei mișcări ecumeniste, se întrezăresc alte scopuri mai vaste, care conduc către desființarea totală a Bisericii Ortodoxe.

Atât CMB, cât și dialogurile dintre diferite confesiuni creștine, și chiar cu alte religii (ca, de exemplu, islamismul și iudaismul) sunt verigi într-un lanț care, în modul de a gândi al ecumeniștilor, trebuie să crească pentru a cuprinde întreaga omenire. Această tendință este deja evidentă la Adunarea Generală a CMB de la Uppsala din 1967.

În opinia ecumeniștilor, aceasta s-ar putea înfăptui printr-un sinod special, care ar fi în ochii lor cu adevărat ,,ecumenic”, de vreme ce ei nu recunosc Sinoadele Ecumenice istorice ca fiind într-adevăr ecumenice. Formula este oferită în periodicul romano-catolic ecumenist Irenikon ca fiind următoarea:

1. Săvârșirea gesturilor de reconciliere pentru care ridicarea anatemelor din 1054 dintre Roma și Constantinopol poate servi drept exemplu.

2. Comuniunea euharistică; cu alte cuvinte, o soluție constructivă la problema intercomuniunii.

3. Acceptarea unei înțelegeri clare că toți aparținem unei entități universale (creștine) care trebuie să lase loc diversității.

4. Acest sinod trebuie să fie o dovadă a unității oamenilor în Hristos (Irenikon, nr. 3, 1971, p. 322-323).

Același articol afirmă că Secretariatul pentru Unire romano-catolic lucrează pentru a dobândi același rezultat, precum a spus cardinalul Willibrands la Evian. și Adunarea pentru Credință și Constituție și-a ales ca principală temă ,,Unitatea Bisericii și unitatea omenirii”. Potrivit unei noi definiții, totul se raportează la ecumenism ,,care este legat de reînnoirea și reunirea Bisericii ca un ferment de creștere al împărăției lui Dumnezeu în lumea oamenilor care caută unitatea lor” (Serviciul de informații, nr. 9, februarie 1970, p. 10-11). La conferința Comitetului Central de la Addis Abbaba, mitropolitul George Khodre a făcut un raport care tinde de fapt să facă într-un fel legătura între Biserică și toate religiile. El vrea să vadă insuflarea Sfântului Duh și în religiile necreștine astfel că, potrivit lui, când ne împărtășim cu Trupul lui Hristos noi ne unim cu toți cei pe care Domnul nostru îi îmbrățișează în dragostea Lui pentru omenire (Irenikon, 1971, nr. 2, p. 191-202).

Aceasta este direcția în care este dusă Biserica Ortodoxă. Din afară, această mișcare se manifestă prin ,,dialoguri” interminabile; reprezentanții ortodocși sunt angajați în dialoguri cu romano-catolicii și anglicanii; la rândul lor, ei sunt în dialog cu alții, cu luteranii, alți protestanți, și chiar cu evreii, musulmanii și budiștii.

Recent, exarhul patriarhului Athenagora în America de Nord și Sud, arhiepiscopul Iacov, a luat parte la dialogul cu evreii. El a remarcat că, după câte știe, niciodată în istorie ,,nu a mai avut loc un asemenea dialog teologic cu evreii sub patronajul Bisericii Greciei”. Pe lângă chestiunile cu caracter național, ,,grupul a fost de asemenea de acord să examineze liturghia, cu învățații ortodocși greci începând să revizuiască textele liturgice în sensul îmbunătățirii referirilor la evrei și iudaism unde sunt socotite a fi negative sau ostile” (Serviciul de știri religioase, 27 ianuarie 1972, p. 24-25). Așa se face că patriarhul Athenagora și ceilalți ecumeniști nu-și mărginesc planurile la unirea cu romano-catolicii și protestanții; planurile lor sunt mai ambițioase.

Am citat deja cuvintele patriarhului Athenagora că Domnul dorește ca ,,Biserica Sa să fie una, vizibilă pentru întreaga lume, astfel ca toată lumea să fie cuprinsă în ea”. Un teolog grec și fost decan al Facultății de Teologie din Atena scrie aproape în același ton. În dezvoltarea ideii ecumeniste despre Biserică, opinia lui ajunge la aceleași concluzii cu implicații vaste. El afirmă că dușmanii ecumenismului se împotrivesc voii lui Dumnezeu. După părerea lui, Dumnezeu îi îmbrățișează pe toți oamenii de pe pământ ca membri ai unicei Sale Biserici ieri, astăzi și mâine, ca plinătatea acestei Biserici (Bulletin Typos Bonne Presse, Atena, martie-aprilie 1971).

Cu toate că este evident pentru oricine cu o înțelegere elementară a învățăturii Bisericii Ortodoxe că o asemenea concepție despre Biserică diferă în mare măsură de cea a Sfinților Părinți, considerăm necesar să reliefăm profunzimea discrepanței.

Când și unde a făgăduit Domnul că toată lumea ar putea fi unită în Biserică ? O astfel de așteptare nu este decât o speranță chiliastă fără nici un temei în Sfintele Evanghelii. Toți oamenii sunt chemați la mântuire; dar în nici un caz nu răspund toți acestei chemări. Hristos a vorbit despre creștini ca despre cei ce i-au fost dați Lui din lume (potrivit Ioan 17, 6). El nu S-a rugat pentru întreaga lume, ci pentru cei dați Lui din lume. Iar Sfântul Apostol Ioan învață că Biserica și lumea sunt în opoziție una față de cealaltă și îi îndeamnă pe creștini, spunând: ,,Nu iubiți lumea, nici cele din lume. De iubește cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul” (I Ioan 2, 15). În ce-i privește pe fiii Bisericii, Mântuitorul a spus: Ei din lume nu sunt, precum și eu din lume nu sunt” (Ioan 17, 16). Prin apostoli, Mântuitorul a avertizat Biserica că în lume ea va avea necazuri (potrivit Ioan 16, 33), explicând ucenicilor Săi: ,,De ați fi din lume, lumea ar iubi pre al său, iar căci din lume nu sunteți, ci eu v-am ales pre voi din lume, pentru aceasta urăște pre voi lumea” (Ioan 15, 19). Prin urmare, vedem că în Sfintele Scripturi se face o distincție clară între fiii Bisericii și restul omenirii. Adresându-se el însuși credincioșilor în Hristos și deosebindu-i de necredincioși, Sfântul Petru scrie: ,,Iar voi rod ales, preoție împărătească, neam sfânt, norod spre câștigare” (I Petru 2, 9).

În Scriptură nu ni se dă nici o asigurare cu privire la biruința adevărului pe pământ înainte de sfârșitul lumii. Nu există nici o făgăduință că lumea va fi transformată într-o Biserică care să unească întreaga omenire, după cum cred ecumeniștii fervenți, ci există mai degrabă avertizarea că în zilele de pe urmă nu va mai fi credință și creștinii vor suferi mari necazuri și ură din partea tuturor neamurilor pentru numele Mântuitorului nostru (Matei 24, 9-12). Pe câtă vreme întreaga omenire a păcătuit în primul Adam, în cel de-al doilea Adam – Hristos – doar acea parte a omenirii care ,,s-a născut de sus” (potrivit Ioan 3, 3, 7) este unită în El. și cu toate că în lumea materială Dumnezeu ,,pre soarele său îl răsare peste cei răi și peste cei buni, și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45), El nu-i primește pe cei nedrepți în Împărăția Sa. Mai degreabă, El le adresează aceste cuvinte amenințătoare: ,,Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăția cerurilor, ci cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri” (Matei 7, 21). Cu siguranță, Mântuitorul nostru se adresează ereticilor, când spune: ,,Mulți vor zice mie, în ziua aceea: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? și cu numele tău draci am scos ? și cu numele tău multe minuni am făcut ? și atunci voi mărturisi lor, că niciodată nu v-am știut pre voi; depărtați-vă de la mine, cei ce lucrați fărădelegea” (Matei 7, 22-23).

Deci, Domnul le spune ereticilor: ,,Niciodată nu v-am știut pre voi”; însă patriarhul Athenagora încearcă să ne convingă că ,,ei nu s-au separat de comuniunea în taina Dumnezeului-Om Iisus și Biserica Sa dumnezeiesco-umană”. Credința în reînnoirea întregii omeniri în sânul noii Biserici universale împrumută ecumenismului natura unei erezii chiliaste și devine din ce în ce mai evidentă în încercările ecumeniste de a-i uni pe toți, neținând seama de adevăr și eroare și în tendința lor de a crea nu doar o nouă Biserică, ci și o nouă lume. Propagatorii acestei erezii nu vor să creadă că pământul și cele de pe el vor arde, cerurile vor trece, iar stihiile arzând se vor strica (potrivit II Petru 3, 1-12). Ei uită că după acestea un cer nou și un pământ nou, în care va locui dreptatea, vor veni prin cuvântul ziditor al lui Dumnezeu, și nu prin eforturile organizațiilor omenești. Prin urmare, strădaniile creștinilor ortodocși nu ar trebui îndreptate către crearea de organizații, ci către a deveni locuitori ai noii creații ulterioare Judecății Finale ducând o viață evlavioasă în sânul singurei Biserici adevărate. Între timp, activitățile îndreptate către construirea împărăției lui Dumnezeu pe pământ printr-o unire dobândită prin înșelăciune a diferitelor confesiuni fără a ține seama de Adevăr, care este păstrat doar înlăuntrul Tradiției Sfintei Biserici Ortodoxe, ne vor îndepărta de împărăția lui Dumnezeu și ne vor aduce mai aproape de împărăția lui antihrist.

Trebuie să se înțeleagă că împrejurarea care L-a determinat pe Mântuitorul nostru să se întrebe dacă va mai găsi credință pe pământ la cea de-a doua Venire a Sa este prilejuită nu doar de propagarea directă a ateismului, ci și de răspândirea ecumenismului.

Istoria Bisericii mărturisește că creștinismul nu a fost răspândit prin compromisuri și dialoguri între creștini și necredincioși, ci prin mărturisirea adevărului și respingerea oricărei minciuni și oricărei erori. Se poate nota că, în general, nici o religie nu a fost răspândită vreodată de cei care s-au îndoit de întregul ei adevăr. Noua ,,Biserică” atotcuprinzătoare, care este ridicată de ecumeniști, este de felul Bisericii din Laodiceea prezentată în Cartea Apocalipsei: ea este căldicică, nici fierbinte, nici rece față de Adevăr, iar cuvintele îngerului către Biserica din Laodiceea din vechime pot fi aplicate astăzi acestei noi ,,Biserici”: ,,Iar fiindcă ești cald și nici fierbinte nici rece, te voi arunca din gura mea” (Apocalipsa 3, 16).

Prin urmare, ,,pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască”, în locul unei renașteri religioase, această ,,Biserică” manifestă ceea ce proorocea apostolul: ,,și pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înșelăciunii, ca să crează ei minciunii; ca să se judece toți care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (II Tesaloniceni 2, 10-12).

În consecință, din motivele stabilite mai sus, prea sfințiții membri ai sinodului nostru au consimțit în mod unanim să declare că ecumenismul este o erezie periculoasă. Observând răspândirea sa, ei ne-au rugat să împărtășim constatările noastre fraților noștri episcopi din întreaga lume.

Înainte de toate, le cerem să se roage ca Domnul să cruțe Sfânta Sa Biserică de furtuna care ar putea fi provocată de această nouă erezie, deschizând tuturor ochii duhovnicești către înțelegerea adevărului în fața erorii.

Fie ca Domnul nostru să ne ajute pe fiecare dintre noi să păstrăm Adevărul în puritatea în care ne-a fost încredințat, nepângărit, și să ne creștem turmele în fidelitate față de el și evlavie.

☦︎ Mitropolitul Filaret

Sursa: ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 53/Almanah 2009