Tâlcuire la Apocalipsă

În noaptea de 15/28 spre 16/29 iunie 1918, bolșevicii au legat pietre de grumazul Sfântului Mucenic Ermogen (Dolganov), Episcopul Tobolskului, și al preotului Petru Karelin, aruncându-i apoi în râul Tobol. Înainte de a-l ucide, nelegiuiții și-au bătut joc de sfânt, i-au tăiat părul, l-au batjocorit și l-au schingiuit. Cinstitele moaște ale Sfântului Mucenic au fost aduse la mal și aflate de niște țărani. După sosirea Albilor, Sfântul Mucenic a fost înmormântat în Catedrala Adormirii Maicii Domnului „Sfânta Sofia” din Tobolsk. Mai târziu, făptașii bolșevici și-au vărsat răzbunarea asupra Sfântului chiar și după moartea acestuia: când au recâștigat puterea, au turnat ciment peste locul în care fusese înmormântat.

A fost trecut în ceata Sfinților Noi Mucenici și Mărturisitori, în anul 1981, de către Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor (ROCOR).

Îi îndemnăm pe cititorii noștri să ia cunoștință de tâlcuirea sa la Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Aceasta a fost publicată pentru întâia oară într-o versiune manuscrisă, în revista Cel dintâi și Cel de pe urmă. Moscova, 2003, nr. 2(6).

***

Moscova, 5 mai 1917

Această tâlcuire a Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul nu cuprinde o explicare amănunțită a fiecărui verset în parte, ci urmărește înțelesul general al fiecărei perioade la care se referă evenimentele, întrucât Apocalipsa cuprinde vedenii și chipuri tainice, arătate Sfântului Ioan una după alta, în mod succesiv. Vom încerca să lămurim pe scurt înțelesul fiecărei vedenii și vremea căreia îi aparține. Așadar, cititorule binecredincios, te rugăm să citești cu luare-aminte această tâlcuire. Mai întâi trebuie să citești fiecare capitol al Apocalipsei, iar apoi să-l cercetezi în paralel cu tâlcuirea de față. Numai în acest chip și cu ajutorul lui Dumnezeu vei putea înțelege și pătrunde cele scrise. Se cuvine însă să te nevoiești cu toată inima și cu tot sufletul pentru înțelegerea lucrărilor și cuvintelor lui Dumnezeu, căci acestea nu sunt atât de simple precum cele omenești. Cartea trebuie citită în întregime, începând de la primul capitol și până la cel din urmă.

Capitolul 1

[„Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curând…” (Apocalipsa 1, 1).]

Primul capitol cuprinde mărturia Sfântului Ioan către cititor, prin care acesta dă mărturie despre cele pe care le-a văzut și le-a auzit: „Fericit este cel ce citește și cei ce ascultă cuvintele proorociei și păstrează cele scrise în aceasta, căci vremea este aproape” (Apocalipsa 1, 3).

Capitolul 2

[„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i…” (Apocalipsa 2, 1).]

Capitolul al doilea cuprinde mustrarea celor șapte Biserici de către Domnul nostru Iisus Hristos. Toate aceste mustrări s-au împlinit, însă în acest capitol este zugrăvită și purtarea creștinilor din toate vremurile și din toate locurile.

Capitolul 3

Capitolul al treilea reprezintă continuarea celui de-al doilea. Fiecare Biserică avea un episcop în cetatea respectivă, sub a cărui păstorire se afla.

Capitolul 4

Capitolul al patrulea cuprinde o vedenie a Sfântului Ioan. Acesta a văzut tronurile și pe cei douăzeci și patru de bătrâni șezând pe ele, marea de sticlă, cele patru ființe vii și cele șapte sfeșnice arzând înaintea tronului.

Capitolul 5

În capitolul al cincilea, Sfântul Ioan Îl vede pe Cel ce șade pe tron, având în mâna Sa cea dreaptă o carte pecetluită cu șapte peceți. Sfântul Ioan se tânguiește pentru că nimeni nu poate deschide această carte.

Înainte de Nașterea lui Hristos, această carte era pecetluită, însă după moartea și Învierea Sa, ea a început să fie descoperită treptat și va continua să se descopere până la sfârșitul veacului, întrucât fiecare pecete dezvăluie câte un eveniment și câte o schimbare în viața de pe pământ.

Capitolul 6

În capitolul al șaselea, Sfântul Ioan Îl vede pe Miel desfăcând pecețile una câte una, în ordine succesivă. După deschiderea primei peceți, Sfântul Ioan vede un cal alb și un călăreț care ținea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor, ca să biruiască. Calul alb și călărețul simbolizează pe Domnul nostru Iisus Hristos, șezând [pe tronul Său], precum și pe toți credincioșii care au biruit lumea prin propovăduirea Evangheliei, înfățișați prin arcuri și încununați cu slavă.

Al doilea cal, de culoare roșie ca focul, închipuie lumea păgână care s-a năpustit asupra lumii creștine cu ură și a vărsat mult sânge. Calul roșu își ridică mereu capul, și anume atunci când creștinismul pătrunde în împărățiile întunericului pentru a propovădui Evanghelia. Acolo începe războiul, după cum Însuși Hristos a proorocit că oamenii se vor dezbina chiar în sânul aceleiași case: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui. Unul va fi credincios în Hristos, iar celălalt nu. Biserica creștină va cunoaște întotdeauna această dezbinare, până la sfârșitul veacului.

[„Și am văzut, și iată un cal negru, iar cel care ședea pe el avea un cântar în mâna lui. Și am auzit, în mijlocul celor patru ființe vii, un glas care zicea: «O măsură de grâu pentru un dinar și trei măsuri de orz pentru un dinar; dar de untdelemn și de vin să nu te atingi»” (Apocalipsa 6, 5-6).]

Al treilea cal, de culoare neagră, înfățișează starea în care, în vreme ce clasa celor bogați și necredincioși se cufundă în lux, fărădelegi și tot felul de desfătări, clasa celor săraci se află necontenit în apăsare și lipsuri, fiind gata să primească chiar și cele mai prost plătite munci, numai pentru a-și câștiga hrana. Totodată, acest cal simbolizează o scumpire extremă a prețurilor, însă nu până la punctul în care să se ajungă la o foamete universală și nimicitoare, după cum arată cuvintele: „de untdelemn și de vin să nu te atingi”. „Untdelemnul” închipuie hrana aleasă și gustoasă, pregătită cu mirodenii, iar „vinul” înseamnă petrecerile și desfătările. Această stare s-a manifestat dintotdeauna, după cum putem vedea din istorie, însă va deveni deosebit de aspră în zilele cele de pe urmă, ale vremurilor potrivnice lui Hristos. Trebuie să observăm, de asemenea, că adevărații creștini erau socotiți cei mai săraci dintre toți oamenii săraci, deoarece renunțaseră de bunăvoie la bunurile pământești. Pentru creștini, condițiile de viață erau mai grele; ei erau disprețuiți și urâți, nefiindu-le acordate nici drepturi cetățenești, nici dregătorii în societatea păgână. Creștinii trăiau cu totul despărțiți de păgâni. Tot astfel vor viețui și creștinii din vremurile cele de pe urmă, din timpul lui Antihrist, asemenea creștinilor din primele veacuri, cu singura deosebire că ei vor îndura toate acestea în cea mai deplină și mai cumplită măsură.

Al patrulea cal, cel de culoare galbenă-verzuie (vânăt), înfățișează cele ce se vor petrece îndeosebi în vremurile potrivnice lui Hristos, în zilele cele de pe urmă ale societății nelegiuite, numită desfrânata Babilonului (împărăția lui Antihrist). [„Și i s-a dat lui stăpânire peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete și cu moarte, și prin fiarele pământului” (Apocalipsa 6, 8).]

A cincea pecete: După deschiderea celei de-a cincea peceți, Sfântul Ioan vede sub altar, în cer, sufletele celor care au fost uciși pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este o mărturie că creștinii nu îndură în zadar prigoanele pe pământ, căci vor primi răsplată în ceruri.

A șasea pecete: Deschiderea celei de-a șasea peceți înseamnă o prefacere a întregii firi, la scară universală. [„Și s-a făcut un cutremur mare, iar soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, și luna întreagă s-a făcut ca sângele, iar stelele cerului au căzut pe pământ… Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de pergament pe care o înfășori, și toți munții și toate insulele s-au mișcat din locurile lor” (Apocalipsa 6, 12-14).] Acestea se vor petrece după instaurarea împărăției lui Antihrist și înainte de venirea lui Hristos pe pământ, ca să judece viii și morții, după cum Însuși Domnul a spus: „Iar îndată după strâmtorarea acelor zile… puterile cerurilor se vor clătina”, și oamenii „vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (Matei 24, 29-30).

Capitolul 7

[„Și am văzut un alt înger care se ridica de la răsăritul soarelui și avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Și a strigat cu glas mare către cei patru îngeri cărora li se dăduse să vatăme pământul și marea, zicând: «Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui pe frunte pe robii Dumnezeului nostru»” (Apocalipsa 7, 2-3).]

Capitolul al șaptelea descrie momentul pregătitor, vremea care precedă nemijlocit descoperirea împărăției potrivnice lui Hristos pe pământ. Pentru această lucrare, Domnul trebuie să-i despartă pe adevărații creștini de societatea potrivnică lui Hristos, adică de lumea aflată sub stăpânirea acesteia, prin semnul unei peceți tainice, cu care vor fi însemnați creștinii aleși. Această pecete le va da putere să îndure prigoana potrivnică lui Hristos pe toată durata împărăției antihristice, inclusiv în timpul stăpânirii propriu-zise a lui Antihrist (vreme de trei ani și jumătate). Împărăția potrivnică lui Hristos se va ridica înainte de venirea la stăpânire a lui Antihrist însuși și va dăinui un număr necunoscut de ani. Ea va pregăti calea venirii lui Antihrist, care se va arăta ca împărat și întruchipare a răutății și fărădelegii acestei societăți. Împărăția potrivnică lui Hristos reprezintă cultura vremurilor celor de pe urmă, înfățișată sub chipul „desfrânatei Babilonului”. [„Și m-a dus în pustie, în duh. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară roșie, plină de nume de hulă, având șapte capete și zece coarne. Iar femeia era îmbrăcată în porfiră și în stacojiu, împodobită cu aur și cu pietre scumpe și cu mărgăritare, având în mâna ei un pahar de aur plin de urâciunile și de necurățiile desfrânării ei” (Apocalipsa 17, 3-4).]

Ea nu are un stăpânitor statornic, ci cârmuiește ea însăși atât popoarele, cât și împărățiile, sub conducerea satanei și prin duhul lui Antihrist. Este vremea autoguvernării [democrației]. Societatea se cârmuiește singură, în timp ce duhul lui Antihrist îi dictează, iar acest lucru este adeverit în chip limpede prin faptul că ea (societatea) șade pe o fiară roșie ca focul. (Acesta este și motivul pentru care creștinii vor fi pecetluiți, spre a se deosebi de ceilalți prin această pecete [văzută].) Adevărații creștini vor viețui cu totul despărțiți de ceilalți, fără a se supune în niciun chip legilor obștești. În vremurile de demult, creștinii se supuneau legilor civile și împăraților păgâni, precum Cezarul, cinstindu-le stăpânirea ca fiind îngăduită de Dumnezeu. Însă în vremurile cele de pe urmă, potrivnice lui Hristos, și în zilele stăpânirii lui Antihrist, adevărații creștini nu vor mai împlini îndatoririle cetățenești, deoarece însuși satana și Antihrist vor fi la cârmuire. Aceștia sunt vrăjmași neîmpăcați ai Domnului nostru Iisus Hristos, iar legile pe care le vor da vor fi îndreptate împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii. Prin urmare, cel care li se va supune, chiar și fără voie, se va face părtaș lui Antihrist și va fi lepădat de Dumnezeu.

Apoi, Sfântul Ioan vede evenimentele legate de zilele cele de pe urmă ale împărăției potrivnice lui Hristos. În capitolele precedente s-a arătat că Sfântul Ioan a văzut prigoana generală asupra creștinilor din toate vremurile. Capitolul al optulea descrie numai [evenimentele] prigoanei din vremurile potrivnice lui Hristos, lucru dovedit limpede de capitolul al șaptelea, care înfățișează momentul pregătitor al opririi vânturilor cele rele ale duhului antihristic, până când adevărații creștini vor fi pecetluiți. În acest capitol, Sfântul Ioan îi vede deja proslăviți în ceruri, împreună cu toți mucenicii din toate vremurile istoriei creștinismului pe pământ. [„Iată, mulțime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul și din toate semințiile și popoarele și limbile, stând înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în veșminte albe și având în mâinile lor ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).] Aici putem vedea trăsăturile comune ale tuturor mucenicilor slăviți, adunate laolaltă. Începând cu capitolul al optulea, Sfântul Ioan începe să vadă numai pătimirile creștinilor din acele vremuri potrivnice lui Hristos. Mai apoi îi vom vedea proslăviți în chip aparte. Dintre ultimii creștini adevărați se vor distinge fecioarele prin curăția lor morală. Ele sunt, de asemenea, înfățișate sub numărul de 144.000, care este un număr rotund și tainic, arătând că nu este vorba numai despre una sau două persoane, ci despre întreaga ceată [a fecioarelor creștine adevărate]. Acest număr este pomenit în capitolul al paisprezecelea. Vom reveni asupra acestui lucru.

Capitolul 8

[„Și a trâmbițat întâiul înger: și s-a pornit grindină și foc amestecat cu sânge și au căzut pe pământ; și a ars a treia parte din pământ, și a ars a treia parte din copaci și toată iarba verde” (Apocalipsa 8, 7).]

În capitolul al optulea, după cum am spus, încep urgiile vremurilor celor de pe urmă, care se vor manifesta în lumea materială, în perioada vremurilor potrivnice lui Hristos, însă lumea antihristică nu va lua aminte la ele. După cum vedem din istoria urgiilor trimise asupra Egiptului prin Moise, egiptenii s-au supus acestora. Însă în vremurile cele de pe urmă, urgiile vor fi cu mult mai cumplite, iar oamenii nu vor lua aminte spre a înțelege și a se pocăi de fărădelegile lor — căci este scris: „Și nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor” (Apocalipsa 9, 20) —, ci vor stărui în nelegiuirile lor. După cum se spune în Evanghelia după Luca (capitolul 21), vor fi cutremure mari, foamete, molime, urgii și fenomene ale naturii deosebit de înfricoșătoare, precum și felurite semne pe cer, în soare, în lună și în stele, iar pe pământ va fi deznădejdea și nedumerirea popoarelor.

[„Și a trâmbițat al doilea înger: și ceva ca un munte mare arzând în foc a fost aruncat în mare, iar a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge; și a murit a treia parte din făpturile cu viață care sunt în mare, și a treia parte din corăbii s-a sfărâmat” (Apocalipsa 8, 8-9).] „Marea” îi închipuie pe oameni, care vor striga și se vor răzvrăti.

Acestea sunt cele patru urgii. Ele vor dăinui în toate zilele împărăției potrivnice lui Hristos, până la sfârșitul veacului. Cu alte cuvinte, uneori se vor petrece pe rând, una după alta, iar alteori se vor abate asupra lumii în același timp. Apoi, pentru a spori pedeapsa, li se vor adăuga încă trei urgii, cu mult mai cumplite, după cum arată vestirea îngerului: „Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, din pricina celorlalte glasuri de trâmbiță ale celor trei îngeri care sunt gata să trâmbițeze!” (Apocalipsa 8, 13). Aceasta ne arată că, dacă pedeapsa s-ar mărgini numai la primele patru urgii, ea nu ar fi îndestulătoare pentru oamenii lumii potrivnice lui Hristos. Aceștia au nevoie de pedepse încă și mai simțitoare, care să-i aducă la pocăință.

Capitolul 9

[„Și a deschis fântâna adâncului, și fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, și soarele și văzduhul s-au întunecat din pricina fumului fântânii. Iar din fum au ieșit lăcuste pe pământ și li s-a dat lor putere, precum au putere scorpiile pământului” (Apocalipsa 9, 2-3).]

După trâmbițarea celui de-al cincilea înger, Sfântul Ioan vede că s-a deschis adâncul satanei. Din acel moment, împărăția cea plină de har [a creștinismului] începe treptat să se sfârșească, lucru înfățișat prin întunecarea Soarelui — Hristos — în inimile oamenilor, din pricina învățăturilor iadului și a fărădelegii. Fumul închipuie aici învățătura întunecată a iadului și teoria nelegiuită (fără de Dumnezeu), iar ieșirea lăcustelor după fum îi simbolizează pe demoni (ateii, comuniștii, membrii organizației Komsomol și alții asemenea).[1] Oamenii care au primit învățăturile iadului sunt numiți Gog și Magog, iar treptat, prin mijlocirea acestora, și ceilalți oameni, care nu au destulă putere în credință spre a-i îndepărta, se vor asemăna lor. Numai oamenii cu credință puternică, pecetluiți cu pecetea lui Hristos, vor putea scăpa de chinul lor. Acest chin se va manifesta printr-o dorință necontenită de împlinire a poftelor trupești, prin nemulțumire și prin căutarea a ceva mai bun, iar neamul omenesc va viețui într-o necontenită pierzare. Aceștia vor simți chinurile iadului încă de aici, de pe pământ, deoarece iadul se va descoperi în inimile lor, iar în cele din urmă vor cădea sub mânia lui Dumnezeu. Pentru nimicirea oamenilor nelegiuiți din societatea potrivnică lui Hristos, vor veni foametea, sabia (războaiele), molima și toate celelalte nenorociri. Atunci, în acele zile, oamenii vor începe să ceară moartea, însă moartea va fugi de ei (Apocalipsa 9, 6). Ei vor socoti că, după moartea trupului, vor afla odihnă, fără să știe că sufletele lor, împreună cu trupurile, vor suferi în vecii vecilor, fără sfârșit. Cu alte cuvinte, mila care se dobândește prin pocăință nu va mai putea fi aflată de ei aici, pe pământ. Când mânia lui Dumnezeu se va descoperi spre a nimici cultura potrivnică lui Hristos, atunci, în acele zile de mare tulburare, mulți creștini nepăsători, orbiți de societatea antihristică, se vor întoarce către Dumnezeu cu pocăință, însă va fi prea târziu: ușile cerești vor fi închise, iar ei nici măcar nu vor înțelege că Domnul nu-i va mai ierta. Vor încerca să se mângâie cu gândul că Dumnezeu este milostiv și iartă orice păcat cât timp omul se află pe pământ, însă abia mai târziu, după moartea trupului, vor înțelege că pocăința lor a fost zadarnică.

Să lămurim acum de ce vor fi îndemnați să se pocăiască pentru legătura lor cu societatea cea nelegiuită și cum vor ajunge să înțeleagă că este păcat să aibă părtășie cu aceasta. Iată cum se va întâmpla:

Câtă vreme societatea antihristică se desfăta cu lăcomie într-o viață tihnită și nu se gândea la soarta sa, mulți creștini nepăsători, aflați în mijlocul ei, nu se gândeau nici ei la soarta lor. Ei trăiau și îndrăgeau calea cea largă, nevoind să pășească pe calea suferințelor, deși auzeau și vedeau și chiar fuseseră înștiințați că trebuie să lepede toate cele pământești și să rupă orice legătură cu societatea cea nelegiuită. Însă nu voiau să asculte și chiar urau asemenea îndemnuri. Așa cum, odinioară, oamenii nu au ascultat cuvintele dreptului Noe, care le vorbea contemporanilor săi, și nici pe cele ale dreptului Lot, care încerca să-i întoarcă de la răutate înainte de catastrofa Sodomei, ci dimpotrivă, și-au bătut joc de ei, tot astfel se va întâmpla și în zilele cele de pe urmă, înaintea nenorocirii sub chipul unui cataclism mondial și al ultimului război mondial, care va avea loc înainte de venirea lui Antihrist. Atunci, Însuși Domnul îi va mustra. În mijlocul acestor nenorociri, ei își vor cunoaște păcatul și se vor despărți de societatea respectivă, punându-și în cele din urmă nădejdea în Dumnezeu, deoarece vor vedea că toate au ajuns la sfârșit și că nimănui nu i-a mai rămas nicio bucurie. Fără voia lor, se vor afla pe calea cea strâmtă și vor începe să se tânguiască și să se pocăiască, însă această nădejde va fi zadarnică. Ei vor fi părtași la pieirea celor nelegiuiți, a celor sortiți pierzării veșnice [Iuda 1, 6]. Vremea va fi trecut. Domnul a fost îndelung-răbdător și a strigat de multă vreme către toți cei care voiau să audă: „Ieșiți din ea [din Babilon], poporul Meu, ca să nu vă faceți părtași la păcatele ei și să nu luați din pedepsele ei” (Apocalipsa 18, 4). Vom vorbi mai pe larg despre aceasta în capitolul al optsprezecelea.

Așadar, vedem că, în zilele cele de pe urmă ale lumii, oamenii împărăției potrivnice lui Hristos vor săvârși de două ori păcatul cel de neiertat. Prima dată, acest lucru se va petrece într-o anumită țară, înainte ca Antihrist să se arate, deoarece oamenii de acolo vor întrece toate neamurile și toate împărățiile prin răutatea și nelegiuirea lor și, pentru aceasta, vor fi supuși mâniei lui Dumnezeu, asemenea Sodomei și Gomorei. În acea vreme, nimeni dintre cei care s-ar afla în mijlocul acestei societăți nu va fi iertat, după cum s-a întâmplat și în vremea prorocului Moise. Atunci, Moise s-a despărțit de ceata lui Core și a spus poporului: „Depărtați-vă de corturile acestor oameni nelegiuiți și nu vă atingeți de nimic din cele ce sunt ale lor, ca să nu pieriți împreună cu toate păcatele lor” (Numerii 16, 26). Tot astfel se va petrece și cu societatea potrivnică lui Hristos. Toate celelalte împărății vor privi și se vor minuna, deși și ele vor avea parte de aceeași soartă, însă mai târziu, sub stăpânirea lui Antihrist (vreme de trei ani și jumătate). Al doilea păcat de neiertat va fi săvârșit în întreaga lume, în timpul stăpânirii lui Antihrist, când unii oameni vor primi o pecete trupească pe frunte sau pe mâna dreaptă. Nimeni dintre cei care vor primi această pecete nu va mai fi iertat. Mânia lui Dumnezeu și întreaga fire se vor ridica împotriva lor, iar ei vor suferi aici, pe pământ, ca în iad. Acest lucru va fi lămurit în tâlcuirea celor șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu.

A șasea trâmbiță: La trâmbițarea celui de-al șaselea înger, Sfântul Ioan vede aceeași putere demonică, însă sub un alt chip. Aceasta înseamnă că primul „vai” a luat sfârșit și a venit cel de-al doilea, arătând că demonii care, sub înfățișarea lăcustelor, s-au arătat la trâmbițarea celui de-al cincilea înger, vor primi libertate în zilele cele de pe urmă ale lumii și nu vor mai părăsi niciodată câmpul de luptă, ci, dimpotrivă, se vor întări din ce în ce mai mult… [„Și astfel am văzut în vedenie caii și pe cei care ședeau pe ei, având platoșe de foc, de iachint și de pucioasă; iar capetele cailor erau ca niște capete de lei, și din gurile lor ieșea foc, fum și pucioasă. De aceste trei urgii au fost uciși a treia parte din oameni: de focul, de fumul și de pucioasa care ieșeau din gurile lor. Căci puterea cailor este în gurile lor și în cozile lor, fiindcă cozile lor sunt asemenea șerpilor, având capete, și cu acestea vatămă” (Apocalipsa 9, 17-19).] Cei patru îngeri care erau legați vor fi dezlegați, iar după dezlegarea lor se va putea vedea cum îi vor înțepa pe oameni pe la spate, prin viclenia politicii lor, asemenea unei cozi, însă, totodată, le vor ucide și trupurile. La trâmbițarea celui de-al cincilea înger, lăcustele nu au nimicit numai sufletele oamenilor, ci, în același timp, i-au lipsit și de trupuri prin mijlocirea războaielor. Aceasta se va petrece la sfârșitul revoluției mondiale, ca ultimă lovitură în cucerirea lumii de către Antihrist, chiar în „ceasul și ziua și luna și anul” (Apocalipsa 9, 15), când cei patru îngeri vor fi dezlegați. El va veni ca un mare cuceritor, în fruntea oștirii sale, și va împărăți în Ierusalim vreme de trei ani și jumătate.

Capitolul 10

În capitolul al zecelea, Sfântul Ioan vede un înger care i-a dat o cărticică și i-a zis: „Ia-o și mănânc-o!”. Iar el a mâncat-o. Aceasta era dulce ca mierea în gura lui, însă amară în pântecele său. Cărticica închipuie Cuvântul lui Dumnezeu și, mai cu seamă, Descoperirea dumnezeiască. Atunci când creștinul primește Cuvântul lui Dumnezeu, se bucură, ca și cum ar simți dulceața lui în gură; însă, atunci când începe să îndure prigoane și întristări pentru aceasta, Cuvântul devine amar, precum amărăciunea pe care o simte în pântece.

Capitolul 11

Capitolul al unsprezecelea vorbește despre măsurarea templului și numărarea celor care se închină în el, precum și despre lăsarea în afara măsurătorii a curții celei din afară, ca fiind nevrednică. Apoi vorbește despre cei doi martori. Templul închipuie întreaga lume, iar curtea cea din afară închipuie întreaga lume potrivnică lui Hristos. În vremurile cele de pe urmă, acest templu, care simbolizează lumea, se va împărți în două părți: cea dinăuntru și cea din afară. Adevărații creștini I se vor închina lui Dumnezeu în duh și în adevăr, ca niște fii vrednici ai casei lui Dumnezeu, în vreme ce cei care nu vor fi atât de statornici în credință și în evlavie vor fi călcați în picioare de cei nelegiuiți. Apoi, pe măsură ce răutatea va spori, curtea cea din afară (această lume) își va așeza propriii tirani fără de Dumnezeu, în locul adevăraților păstori. Și, potrivit cuvântului Domnului, se vor ridica mulți hristoși mincinoși și proroci mincinoși, care se vor arăta drept reprezentanți nepoftiți ai vieții omenești. Aceștia sunt Antihrist și slujitorii săi. Ei vor călca în picioare curtea cea din afară, alcătuită din cei slabi în credință și lipsiți de statornicie în evlavie. Vor nimici toate cele sfinte și adevărate din inimile oamenilor care, prin necredință și răutate, se vor îndepărta de Biserica cea adevărată și vor fi lipsiți de putința de a primi Sfintele ei Taine, cele mântuitoare, precum și de povățuirea adevăraților păstori. Dezbinarea Bisericii creștine va începe înainte de venirea la stăpânire a lui Antihrist însuși. Acest lucru este arătat prin faptul că [templul] este „dat” neamurilor (Apocalipsa 11, 2), căci cuvântul „dat” face trimitere la vremurile cele de pe urmă. În cele din urmă, sub stăpânirea lui Antihrist, nu numai curtea cea din afară va fi călcată în picioare, ci și Ierusalimul cel preasfânt, vreme de trei ani și jumătate, acesta urmând să fie capitala ÎNTREGII LUMI.

Niciodată în istorie nu am cunoscut o asemenea despărțire deplină. Creștinii primelor veacuri trăiau cu totul despărțiți de păgâni, însă nu în înțelesul deplin al cuvântului. În ceea ce privește viața lor lăuntrică, ei se despărțeau de ceilalți. Creștinii nu se închinau idolilor, nu luau parte la spectacolele și ospețele nelegiuite și se lepădau de toate desfătările potrivnice duhului lui Hristos. În ceea ce privește însă viața obștească, creștinii respectau toate legile civile statornicite prin autoritatea Cezarului, care erau obligatorii pentru toți. Ei erau luați în oaste, participau la recensământul statului și primeau acte de identitate civile. Acest lucru este adeverit de Sfântul Apostol Pavel, care, atunci când i-a vorbit sutașului ce îl arestase, a mărturisit că este cetățean roman și că recunoaște judecata Cezarului, „unde se cuvine să fiu judecat” (Faptele Apostolilor 22, 25-28), arătând astfel că, în calitate de cetățean roman, se supunea legilor civile.Creștinii știau bine, iar Sfintele Scripturi îi învățau, că în treburile civile se cuvenea să fie păstrată supunerea: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Creștinii recunoșteau obligațiile și îndatoririle cetățenești și îl cinsteau pe împărat, chiar dacă acesta era păgân și purta numele de Cezar. În fapt însă, ei refuzau anumite îndatoriri atunci când acestea erau legate de viclenii și înșelăciuni. De pildă, dacă un creștin era chemat sub arme, știa că fiecare ostaș trebuia, pe atunci, să jure pe zeul-idol. Dacă acel creștin refuza să depună jurământul, era executat pe loc ca un făcător de rele și, din această pricină, mulți refuzau încă de la început să se înroleze. De asemenea, ei nu mergeau la judecăți, deoarece fiecare trebuia mai întâi să se plece înaintea idolului aflat în colțul din dreapta și abia apoi înaintea judecătorului.

Aceasta era despărțirea duhovnicească și civilă din primele vremuri ale creștinismului. În ceea ce privește însă viața creștinilor celor din urmă, din vremurile potrivnice lui Hristos, după cum arată capitolul al unsprezecelea, va avea loc o despărțire cu totul desăvârșită, cum nu s-a mai văzut niciodată în istorie. Adevărații creștini ai vremurilor celor de pe urmă vor lepăda, în înțelesul propriu al cuvântului, toate legile civile și nu vor cinsti stăpânirile. Ei vor avea numai cetățenia lăuntrică a patriei cerești și vor fi martori ai lui Iisus Hristos, pentru Care își vor vărsa sângele. În vremurile de demult, întreaga problemă a despărțirii privea idolatria, în timp ce legile și stăpânirile erau respectate. Însă în vremurile potrivnice lui Hristos, însuși locul idolilor va fi luat de autoritatea lumească, care va cere închinare fără măcar să o îmbrace în chip „religios”. Cei care i se vor închina vor fi socotiți adepți ai lui Antihrist. Atunci se va petrece, potrivit voii lui Dumnezeu, despărțirea dintre cei buni și cei răi: între următorii lui Hristos și următorii lui Antihrist. Domnul va despărți oile de capre. Din acel moment, va fi cu neputință ca unii și alții să mai viețuiască împreună. Adevărații creștini, care vor rămâne credincioși Domnului Iisus Hristos, vor fi trădați și chinuiți, însă nu vor fi învinuiți pentru credința lor, ci vor fi socotiți potrivnici ai statului, fiindcă nu se supun legilor.

Să lămurim acum cine sunt cei doi martori. Potrivit învățăturii Bisericii, aceștia vor fi Sfântul Proroc Ilie și Sfântul Enoh, care se vor arăta pentru a-l mustra pe Antihrist vreme de trei ani și jumătate, după care vor fi uciși de acesta. De ce este nevoie să se arate ei? Pentru că moartea este inevitabilă și reprezintă legea rânduită pentru fiecare om. Nici măcar Mântuitorul Însuși, Dumnezeu-Omul, nu a ocolit moartea. Oare ar putea acești doi oameni, care au fost mutați la ceruri cu trupul încă viu, să scape de moarte? Nu pot rămâne fără a trece prin moartea trupească. Chiar și creștinii care vor fi aflați în viață la cea de-a Doua Venire a Domnului vor fi preschimbați ca printr-o lavă de foc. Ei nu vor muri, ci, trecând printr-o suferință asemenea celei din foc, se vor schimba într-o altă stare.

Capitolul 12

[„Și s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie înveșmântată cu soarele, și luna era sub picioarele ei, iar pe cap avea o cunună din douăsprezece stele…” (Apocalipsa 12, 1).]

În capitolul al doisprezecelea, Sfântul Ioan vede Femeia. Femeia este Biserica lui Hristos, iar balaurul [diavolul] o urmărește. Acest lucru s-a petrecut în toate vremurile existenței ei pe pământ: Biserica se va împărți în două categorii de credincioși creștini. Cei dintâi sunt cei aleși și mai statornici în credință, numiți FEMEIA, iar ceilalți, cei slabi, sunt înfățișați prin SĂMÂNȚA ei. Cei dintâi îi vor sprijini întotdeauna pe cei din urmă, asemenea unei mame care își ocrotește copilul.

[„Și Femeia a fugit în pustie, unde avea un loc pregătit de Dumnezeu” (Apocalipsa 12, 6).] Îndeosebi în vremurile cele de pe urmă, acest balaur va slobozi din gura sa de foc tot felul de prigoane și învățături înșelătoare, spre a o amăgi. Însă păstorii vor fugi din cetăți în pustia cea lăuntrică, apropiindu-se mai mult de Dumnezeu și îndepărtându-se de lume. Ei se vor ascunde de oameni, iar mulți alții vor fi întemnițați. Așadar, „pustia” înseamnă următoarele: oriunde te-ai afla, ca adevărat creștin — fie într-o cetate, fie în temniță, fie în mijlocul lumii — trebuie să rabzi și să stărui în credință, căci diavolul poate pătrunde pretutindeni, fiind duh. Vom repeta încă o dată: pe măsură ce răutatea va spori, lumea necredincioasă va ataca Biserica prin schimbarea rânduielii slujbelor bisericești și a dogmelor, lucrând prin lingușire, înșelăciune și silnicie. Din acel moment, săvârșirea în chip vădit a Sfintei Liturghii celei adevărate și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, împreună cu săvârșirea tuturor Sfintelor Taine, vor înceta. Atunci va începe în mod deschis slujirea lui Antihrist, iar acesta va stăpâni peste creștinii cei nevrednici, care, din pricina nepăsării lor, nici măcar nu vor bănui ce se petrece. Însă adevărații creștini, numiți SĂMÂNȚA FEMEII, vor recunoaște uneltirile lui Antihrist. Ei vor viețui în mijlocul lumii, vor păzi poruncile și vor păstra mărturia lui Iisus Hristos. Nu se vor însoți cu această cultură potrivnică lui Hristos, dar nici nu vor ajunge în pustie, apropiindu-se de Dumnezeu prin desăvârșirea lor, precum cei dintâi, numiți FEMEIA. Aceștia vor părea nevăzuți în mijlocul lumii și nu se vor deosebi atât de vădit precum cei dintâi. Ei vor fi asemenea oamenilor din lume, luând parte la îndeletnicirile lumești. Se vor putea poticni și vor putea păcătui, însă se vor ridica din nou și se vor pocăi înaintea lui Dumnezeu, iar Domnul îi va ierta. Ei vor fi asemenea celor șapte mii de israeliți care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal în vremea vieții Sfântului Proroc Ilie. În acea vreme, întrucât mulți dintre cei aleși erau, de asemenea, uciși, până și Sfântul Proroc Ilie socotea că rămăsese singurul dintre cei credincioși lui Dumnezeu. Deoarece aceștia (FEMEIA) se disting întotdeauna în chip vădit, vrăjmașii îi vor ataca fățiș, din față. SĂMÂNȚA, în schimb, va dăinui până la sfârșitul veacului și va viețui neobservată în mijlocul vrăjmașilor. Nici măcar marele Proroc Ilie nu i-a cunoscut pe aceștia, care nu-și plecaseră genunchiul înaintea lui Baal (III Regi 19). Ei vor începe să fie observați abia atunci când vor fi căutați, iar stăpânirile vor cerceta casele cu sabia în mână. Din acel moment va începe lupta împotriva SĂMÂNȚEI. Așa s-a petrecut și în istoria primelor veacuri ale creștinismului. Mulți dintre cei slabi în credință au fost izbăviți în locuri ascunse, în catacombe, sub pământ, precum și în alte ascunzători. Ei umblau în mijlocul păgânilor și Îl mărturiseau în taină pe Hristos, rămânând astfel neobservați de vrăjmașii lor. Însă, atunci când s-a dat poruncă să fie găsiți, mulți au fost scoși din ascunzătorile lor și aduși să se închine idolilor.

Mulți creștini nu au putut răbda și au cedat, însă mulți alții au ajuns la mucenicie și au primit cununi asemenea celor dintâi, care erau numiți FEMEIA. Acestea s-au petrecut însă în primele vremuri ale creștinismului. Să lămurim acum cum vor viețui adevărații creștini, numiți SĂMÂNȚA FEMEII, în mijlocul unei societăți potrivnice lui Hristos. Va veni o vreme grea pentru SĂMÂNȚA acestor creștini, deoarece vor fi lipsiți de păstorii și învățătorii Bisericii, care altădată aprindeau inimile oamenilor cu râvnă duhovnicească și săvârșeau minuni. În primele vremuri, mulți episcopi se ascundeau pentru a-i întări pe cei slabi, care alcătuiau SĂMÂNȚA. Ei rămâneau împreună cu aceștia, le aprindeau inimile, săvârșeau multe semne și izgoneau demonii, fiind mari făcători de minuni. În vremurile cele de pe urmă însă, asemenea învățători se vor ascunde de oameni și nu vor mai săvârși minuni înaintea lor. Adevărații creștini vor dobândi prin ei înșiși frica de Dumnezeu și Îi vor plăcea Domnului tot atât de mult precum I-au plăcut creștinii din primele veacuri. Ei vor primi de la Dumnezeu cununi aparte, iar toți drepții din vechime se vor minuna de ei și vor zice: „Cum ați putut să răbdați și să biruiți într-o vreme atât de grea, fără povățuire, fără păstori?”

Să lămurim acum dacă puterea potrivnică lui Hristos îi va cunoaște pe acești adevărați creștini, care vor viețui în mijlocul lumii și Îl vor mărturisi în taină pe Hristos până în clipa morții lor. În vremurile potrivnice lui Hristos, lucrurile vor sta cu totul altfel, deoarece duhul lui Antihrist nu este asemenea duhului împăraților păgâni. Aceia erau doar oameni, cu minte slabă, însă puterea potrivnică lui Hristos va avea mintea [și viclenia] satanei. Această putere va lucra prin mijloace politice, fără a se amesteca în mod direct în religie sau în mărturisirea de credință. Tuturor li se vor acorda drepturi egale, indiferent de credința sau secta căreia îi aparțin, însă, în același timp, vor fi combătute toate religiile și se va propovădui fățiș că toate sunt înșelăciune și superstiție, susținându-se că Dumnezeu nu există. Această putere va lucra prin mijloace morale și printr-o persuasiune convingătoare, atrăgând sufletele spre propria lor pierzare. Toți credincioșii vor avea însă dreptul să-și mărturisească fățiș credința și să săvârșească slujbele religioase, cu condiția să nu încalce disciplina și legile statului. [Puterea potrivnică lui Hristos] va lua toate lăcașurile de închinare sub controlul și administrarea sa specială, se va așeza în locul lui Hristos și va deveni ea însăși capul acestora, astfel încât oamenii nu-I vor mai sluji lui Iisus Hristos, ci lui Antihrist.

Creștinii orbiți nu vor înțelege acest lucru, deși până și copiii vor pricepe totul, căci această putere își va bate joc de ei în mod deschis și vădit. Cât despre adevărații creștini, stăpânirile îi vor cunoaște pe toți, deoarece îi vor supune pe fiecare în parte controlului statului: tuturor li se vor elibera acte de identitate, iar verificarea acestora se va face cu multă grijă. Stăpânirile antihristice vor întreprinde și alte măsuri de supraveghere, pentru ca autoritățile să știe limpede cine se îndeletnicește cu un anumit lucru [cine este supus supravegherii] și cine nu. Unele activități vor fi însă lăsate neîmpiedicate la început, în numele libertății de conștiință (libertății religioase). În prima etapă, ele vor acționa prin mijloace morale. Însă, mai apoi, când toți se vor apropia de soarta Babilonului celui păcătos și mânia lui Dumnezeu va fi aproape, se va da o poruncă specială: să fie nimiciți cei care se împotrivesc stăpânirilor, nu pentru motivul că ar fi de altă credință, ci fiindcă au devenit vrăjmași ai poporului [și ai sănătății publice?], întrucât poporul ar fi fost întinat de aceștia.

Vedem acest lucru chiar în vremea noastră (1917), în Republica Franceză. O asemenea stăpânire se manifestase deja, într-o formă restrânsă, după revoluția lor, iar acum urmările acesteia au fost puse la punct de revoluționarii francmasoni evrei. Toate forțele se pregătesc să răstoarne autocrația în Rusia, iar apoi în întreaga lume. Așadar, să lămurim acum cum se vor împărți oamenii Bisericii în două categorii, în vremea marii prigoane.

Cei dintâi sunt cei puternici în credință. Ei nu pot fi amăgiți de diavol, deoarece li se dau cele două aripi ale marelui vultur (Apocalipsa 12, 14). Acestea sunt cele două mari Testamente [Vechiul și Noul Testament], care îi călăuzesc și îi înalță deasupra pământului păcătos, către înălțimile pustiei celei duhovnicești și înțelegătoare, asemenea unui liman liniștit. Puterea potrivnică lui Hristos s-a manifestat astfel în toate vremurile și în toate prigoanele, după cum a rânduit Dumnezeu și a vestit mai înainte. Însă stăpânirea ei asupra lumii, în vremurile cele de pe urmă, vreme de trei ani și jumătate, va fi cu mult mai puternică.

Capitolul 13

[„Și am stat pe nisipul mării. Și am văzut ridicându-se din mare o fiară, având zece coarne și șapte capete, iar pe coarnele ei zece cununi împărătești, și pe capetele ei nume de hulă” (Apocalipsa 13, 1).]

În capitolul al treisprezecelea, Sfântul Ioan îl vede pe Antihrist ridicându-se din mare (lumea), iar faptul că unul dintre capete era rănit închipuie pe diavolul însuși, atunci când Domnul l-a legat pentru o mie de ani.

Cuvintele „rana lui de moarte fusese vindecată” (Apocalipsa 13, 3) înseamnă dezlegarea lui și, mai apoi, întruparea sa aparentă, în chip duhovnicesc, într-un om adevărat — Antihrist.

[„Și am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ, și avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur” (Apocalipsa 13, 11).]

Cea de-a doua fiară, care se ridică din pământ, îl închipuie pe ajutorul lui Antihrist, asemenea unui slujitor sau rob. Aceștia se vor arăta în același timp și vor lucra vreme de trei ani și jumătate.

Să lămurim acum de ce prima fiară s-a ridicat din mare, iar cealaltă din pământ.

„Marea” îi închipuie pe oameni, care sunt purtați încoace și încolo, fără o direcție limpede, asemenea valurilor. La sfârșitul veacului, aceștia îl vor alege prin vot pe Antihrist, lucru simbolizat de nestatornicia și nesiguranța pământului (apei). Cea de-a doua fiară se va arăta apoi ca fiind necontenit așezată pe un pământ tare și statornic.

Ea va avea cunoștințe științifice vaste și însușirile unei minți deosebit de puternice. Acestea se vor fi dezvoltat vreme îndelungată, în taină, pe temeiul învățăturii materialiste, iar el se va arăta pe neașteptate ca propovăduitor și reprezentant al acestei teorii [materialiste], devenind părtaș și ajutor al împăratului Antihrist.

Aceasta înseamnă ridicarea sa „din pământ”.

În zilele cele de pe urmă ale lumii, cultura potrivnică lui Hristos va alege un singur om drept împărat, pe Antihrist, spre a cârmui toate popoarele pământului.

De asemenea, știința materialistă își va alege un mare reprezentant, care îi va conduce pe toți învățătorii mincinoși și pe toți prorocii mincinoși. Aceștia vor săvârși semne și minuni mari și îi vor amăgi pe mulți, chiar și dintre cei aleși (botezați).

Antihrist, în calitate de stăpânitor, se va sfătui cu apropiatul său ajutor, cel ridicat din pământ, care va fi mâna sa dreaptă.

Împreună vor da însărcinări tuturor oamenilor de știință, care vor fi atunci foarte numeroși [tehnocrația]. Aceștia se vor răspândi în tot pământul, printre neamuri, amăgindu-le și atrăgându-le de partea lor.

Până atunci, știința va ajunge la cel mai înalt grad de dezvoltare, încât până și o statuie lipsită de viață va vorbi.

Cât despre numele lui Antihrist, care este „666”, atunci când va veni vremea, adevărații creștini îi vor cunoaște numele; scris cu litere slavone, numele său va alcătui acest număr.

Capitolul 14

[„Și am văzut, și iată, Mielul stând pe Muntele Sion și împreună cu El o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe frunțile lor numele Său și numele Tatălui Său. Și am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe și ca bubuitul unui tunet puternic. Iar glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă din harpe, cântând din harpele lor” (Apocalipsa 14, 1-2).]

În capitolul al paisprezecelea, Sfântul Ioan îi vede pe cei 144.000 de creștini feciorelnici, deja proslăviți, care au ajuns la adevărata desăvârșire.

Fecioarele sunt creștinii de credință ortodoxă adevărată și curată, care nu s-au întinat cu femei (adică prin erezii).

Numărul 144.000 este un număr tainic și nedeterminat cu precizie, care închipuie o mulțime mare.

În capitolul al șaptelea, Sfântul Ioan i-a văzut pe toți cei care erau pregătiți pentru pătimirile vremurilor celor de pe urmă și a înfățișat proslăvirea de obște a adevăraților creștini din toate veacurile. Aici însă îi vede, în cele din urmă, pe cei 144.000 care au pătimit din pricina lui Antihrist însuși.

Apoi urmează mustrarea îngerului împotriva celor care cinstesc lucrarea și cuvântul lui Antihrist, arătând că acela care i se va închina va arde împreună cu el în focul cel veșnic.

[„Dacă cineva se închină fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe fruntea lui sau pe mâna lui, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Sale, și se va chinui în foc și în pucioasă, înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului” (Apocalipsa 14, 9-10).]

Apoi Sfântul Ioan vede secerarea celor nelegiuiți și felul în care toată fărădelegea lor este aruncată în teascul cel de vin, atât de mare fiind răutatea lor, încât fărădelegile au dat pe dinafară chiar și din teascul însuși.

Capitolul 15 este omis.

Capitolul 16

[„Și am auzit un glas puternic din templu, zicând celor șapte îngeri: «Mergeți și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu». Și s-a dus cel dintâi și și-a vărsat cupa pe pământ; și s-a ivit o bubă rea și dureroasă asupra oamenilor care aveau semnul fiarei și care se închinau icoanei ei. Iar al doilea înger și-a vărsat cupa în mare, și marea s-a prefăcut în sânge, ca sângele unui mort, și orice făptură vie din mare a murit. Iar al treilea și-a vărsat cupa în râuri și în izvoarele apelor, și acestea s-au prefăcut în sânge… Iar al patrulea și-a vărsat cupa asupra soarelui și i s-a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc… Iar al cincilea înger și-a vărsat cupa pe tronul fiarei, și împărăția ei s-a întunecat” (Apocalipsa 16, 1-4, 8, 10).]

Primele cinci cupe înseamnă că însăși FIREA va lua armele împotriva oamenilor nelegiuiți, astfel încât suferințele acestora vor fi fără de măsură.

Însă oamenii orbiți, care și-au pierdut mințile, nu vor pricepe nimic [din adevăr], nici măcar nu vor cugeta că asupra lor s-a abătut pedeapsa Domnului. Se vor mânia împotriva firii și din pricina suferințelor lor, dar nu-și vor înțelege vinovăția și nu se vor osândi pe ei înșiși.

A șasea cupă: În legătură cu cea de-a șasea cupă, Sfântul Ioan vede că apa râului a secat. Înțelesul acestei cupe este că în râu nu mai există apă.

Lucrul acesta trebuie înțeles în felul următor: la sfârșitul lumii, duhul cel rău nu va începe să lucreze deodată în întreaga lume, ci va amăgi treptat toate popoarele și împărățiile, până când le va aduce pe toate sub o singură împărăție potrivnică lui Hristos.

Prima manifestare a duhului celui rău va începe prin arătarea lăcustelor ieșite din adânc, împreună cu împăratul lor, diavolul, într-un anumit loc (într-o singură țară sau în câteva țări).

Unele țări se vor împotrivi noului sistem potrivnic lui Hristos (sau noului împărat). În același timp, lumea locuită se va împărți în două sisteme sociale aflate în opoziție unul față de celălalt. Așa cum există două maluri ale râului, tot astfel vor exista și cele două sisteme.

Unul se va ridica sub forma unui sistem potrivnic lui Hristos, în vreme ce celălalt va păstra încă, pentru o anumită perioadă, vechea rânduială istorică.

Însă, deoarece împărățiile nu se vor supune de bunăvoie noii rânduieli de viață, acest duh rău se va strădui, după cum este arătat în vedenia celei de-a șasea cupe din Apocalipsă, să-i adune pe toți împărații și toate popoarele pentru luptă — pentru revoluția mondială (Armaghedonul, Apocalipsa 16, 16).

[„Și am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului celui mincinos trei duhuri necurate, asemenea broaștelor. Căci acestea sunt duhuri demonice, făcătoare de semne, care se duc la împărații întregului pământ locuit, ca să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Apocalipsa 16, 13-14).]

Acesta va fi ultimul război mondial dintre rău și bine.

Prin această revoluție vicleană, toate popoarele și împărățiile vor fi aduse sub stăpânirea unui singur duh potrivnic lui Hristos. Din acel moment nu vor mai exista două tabere și nici vreo despărțitură, pe care o simbolizează râul. Răsăritul și Apusul se vor uni într-un singur întreg.

Nu vor mai exista ape, râuri sau alte piedici în calea puterii răului.

Râul [Eufratul] a curs și va continua să curgă, însă nu va mai constitui nicio piedică. Cea de-a șasea cupă a fost vărsată asupra acestei piedici, iar aceasta nu mai există [nu vor mai exista granițe].

Puterea duhului celui rău se va înmulți în chip înfricoșător și, pe deasupra, însăși firea se va înarma împotriva oamenilor, întrucât toate cele cinci cupe vărsate mai înainte își vor face lucrarea.

Este uimitor faptul că cea de-a șasea cupă nu face decât să-i clatine pe oameni, deoarece prin această cupă se vor împlini ultimele evenimente din istoria omenirii și va începe lucrarea directă a duhului celui rău asupra lor.

Capitolul 17

Sfântul Ioan vede o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie, iar îngerul îi tâlcuiește că femeia (desfrânata) este societatea potrivnică lui Hristos din vremurile cele de pe urmă. În această societate nu va fi împărat. Ea însăși spune: „Șed ca o împărăteasă și nu sunt văduvă și nu voi vedea nicicând întristarea” (cf. Apoc. 18, 7). Ea a lepădat religia, s-a așezat pe diavol și era cârmuită de duhul lui Antihrist, prin cei zece împărați care șed pe fiară, căci cei zece împărați înseamnă că ei vor stăpâni societatea. [„Iar cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați, care încă n-au luat împărăția, dar care vor primi stăpânire împărătească, pentru un ceas, împreună cu fiara. Aceștia au un singur cuget și puterea și stăpânirea lor o dau fiarei” (Apoc. 17, 12-13).] Acești împărați, ca reprezentanți ai poporului, nu sunt împărați în adevăratul înțeles al cuvântului, căci împărații sunt înfățișați prin capetele fiarei. Ei sunt cu totul supuși și îndatorați unei alte puteri, mai înalte, asupra căreia șed, și nu au o stăpânire statornică. Numărul zece este nedeterminat, un număr rotund, și înseamnă mulțimea lor întreagă. Ei vor fi ca nisipul mării — aceștia sunt Gog și Magog. În taină, ei pregătesc calea lui Antihrist. Au un singur scop: să creeze o societate potrivnică lui Hristos, care apoi va fi trecută sub stăpânirea lui Antihrist. El le va încredința dregătorii de cârmuitori pentru un timp foarte scurt, de trei ani și jumătate.

[„Și cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara, acestea vor urî pe desfrânată și o vor face pustie și goală și vor mânca din trupurile ei și o vor arde în foc. Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui și să se învoiască într-un singur gând și să dea fiarei împărăția lor” (Apoc. 17, 16-17).] Acești zece împărați își vor urî propria societate și o vor nimici cu foc și cu sabie, distrugând toată măreția ei, spre a stârni popoarele la revoluție în vremea unui război mondial, astfel încât, într-un timp scurt, să supună toate împărățiile, nemulțumindu-se doar cu supunerea supușilor lor, care fac deja parte din această societate, Babilonul. [Societatea] va cere o supunere și mai mare [tiranică], astfel încât toate popoarele să poarte pecetea ei cea rea pe frunte și pe mâna dreaptă — aceasta este cea mai înaltă expresie a egoismului și mândriei duhului lui Antihrist, pecete pe care o vor primi și acești împărați. Ei sunt orbiți și nu-și vor da seama că Antihrist îi conduce către ținta rânduită lor, însă duhul antihristilor [demonii] din ei va cunoaște totul și va rândui lucrurile prin ei, în chip duhovnicesc. Orbiți de politica lor vicleană, nici măcar nu vor regreta că și-au nimicit propriul oraș până în temelii. Nimicirea cetății se va petrece prin voia lui Dumnezeu și la cererea lui Antihrist.

Pe fiară sunt șapte capete; aceasta este Antihrist, numărul 666, iar „munții” (Apoc. 17, 9) înseamnă împărățiile în care lucrează puterea diavolului. Antihrist este asemenea moștenitorului fărădelegilor celor șapte împărății de la începutul istoriei omenirii. Aceste împărății sunt următoarele: 1) Medă; 2) Persană; 3) Asiriană; 4) Babiloniană; 5) Macedoneană; 6) Romană; 7) Germano-Slavă, care se va transforma treptat într-o împărăție potrivnică lui Hristos și le va întrece pe toate cele șapte împărății de mai înainte în fărădelegile ei și va ședea peste ele. Sfântul Ioan vede că cinci împărății căzuseră deja; în vremea vieții sale exista statul roman. Fiecare stat a dăinuit un timp diferit; de pildă, statul roman a dăinuit 500 de ani, iar statul Germano-Slav există și astăzi și va dăinui până la venirea lui Antihrist. Când cea de-a șaptea împărăție va fi cu totul nimicită, va începe cea de-a opta împărăție, avându-l drept împărat pe Antihrist, și se va întinde treptat asupra întregii lumi. Când cea de-a șaptea împărăție va fi nimicită, atunci el se va arăta, numindu-se pe sine împărat și părinte al tuturor. El va fi ca întruchiparea acestei împărății nelegiuite; diavolul va fi asemenea unui om.

Capitolul 18

[„A căzut, a căzut Babilonul cel mare și s-a făcut sălaș demonilor și închisoare a tot duhului necurat… «Ieșiți din ea, poporul Meu, ca să nu vă faceți părtași la păcatele ei și să nu luați din plăgile ei»” (Apoc. 18, 2, 4).]

Capitolul 18 cuprinde vestirea nimicirii Babilonului [culturii potrivnice lui Hristos] și a retragerii creștinilor din mijlocul lui, precum și izbăvirea adevăraților creștini de soarta păcătoasă a Babilonului. Păcatele lui au ajuns până la cer și până la tronul lui Dumnezeu; răbdarea lui Dumnezeu s-a sfârșit și a sosit ceasul răsplătirii pentru păcate. Așa cum lui Lot i s-a spus să iasă din Sodoma, tot astfel li se va spune și creștinilor din vremurile cele de pe urmă, căci oamenii trebuie să fugă de conviețuirea cu cei care Îl mânie pe Dumnezeu. Lepădarea lucrurilor plăcute de care se bucurau mai înainte și retragerea din societatea potrivnică lui Hristos înseamnă despărțirea definitivă a adevăraților creștini, în fața biciului războiului mondial și al revoluției. Judecata va începe cu societatea potrivnică lui Hristos, Babilonul, înaintea celorlalte popoare și împărății. Aceasta va fi nimicită chiar înainte de stăpânirea lui Antihrist, iar după Antihrist va fi nimicit Babilonul cel întins în toată lumea, deoarece societatea potrivnică lui Hristos își va revărsa răutatea asupra tuturor neamurilor, pornind dintr-un singur stat mare al vremurilor de pe urmă.

Judecata lui Dumnezeu asupra tuturor acestora va veni în aceeași măsură, deoarece societatea potrivnică lui Hristos, numită în chip tainic „Babilon”, nu înseamnă un singur stat, ci multe popoare și împărății amestecate, având aceeași politică și aceleași legi. Vor fi zece împărați ai lui Gog și Magog, în duhul lui Antihrist.

Capitolul 19

[„După acestea, am auzit în cer, ca un glas puternic de mulțime multă, zicând: «Aliluia! Mântuirea și slava și puterea sunt ale Dumnezeului nostru»” (Apoc. 19, 1).]

Capitolul 19 ne înștiințează că Domnul Se va arăta curând pe pământ și că desfrânata Babilonului își va pierde puterea și stăpânirea, iar judecata lui Dumnezeu asupra ei este deja pregătită. În cer se pregătește slava, iar Mireasa lui Hristos, Biserica, este gata, căci a venit nunta Mielului. Apoi Sfântul Ioan Îl vede pe Domnul șezând pe un cal alb, împreună cu oștirea Sa, ceea ce arată înfrângerea cea din urmă a lui Antihrist și cea de-a Doua Venire a Domnului, pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți. La Judecată nu vor mai fi Antihrist și prorocul mincinos, căci ei vor fi aruncați de vii în adânc.

Capitolul 20

[„Și am văzut un înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului și un lanț mare în mâna sa. Și a prins pe balaur, șarpele cel vechi, care este diavolul și satana, cel care înșală toată lumea, și l-a legat pe o mie de ani. Și l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile până ce se vor sfârși cei o mie de ani; după aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme” (Apoc. 20, 1-3).]

Capitolul 20 descoperă împlinirea nimicirii acelorași puteri diavolești, însă sub o altă formă. Satana a fost legat pentru o mie de ani. După Patimile Domnului, diavolul și-a pierdut puterea, iar idolatria, prin care diavolul stăpânea lumea, s-a stins treptat. Prin răspândirea creștinismului, el a primit un fel de rană de moarte. În vremurile potrivnice lui Hristos, el se va arăta și nu va mai stăpâni prin idolatrie, așa cum stăpânea mai înainte prin idoli, ci prin însăși puterea potrivnică lui Hristos a oamenilor nelegiuiți, după cum vorbește limpede capitolul 20. [„Și când se vor sfârși cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog și Magog, și să le adune la război, iar numărul lor este ca nisipul mării” (Apoc. 20, 7-8).] El va aduna multe popoare sub stăpânirea sa și își va răspândi puterea diavolească, iar mai apoi, ca duh, [diavolul] se va întrupa într-o singură persoană, Antihrist. Satana va avea un singur scop: să adune pe toți oamenii nelegiuiți pentru un război mondial sau o revoluție, spre a supune toate popoarele și a-și cinsti puterea pe pământ, căci puțină vreme îi mai rămâne pe pământ.

Gog este conducătorul, Magog este ajutorul său, iar, în general, ei reprezintă societatea potrivnică lui Hristos din vremurile cele de pe urmă. În acest chip vor pregăti în taină calea lui Antihrist. Numărul de o mie de ani este un număr nedeterminat pentru oameni, însă însemnătatea lui înaintea lui Dumnezeu este că drepții vor împărăți împreună cu Hristos timp de o mie de ani. Această împărăție începe din primele zile ale întemeierii Bisericii lui Hristos pe pământ și ține până la cea de-a Doua Venire a Domnului, când îi va judeca pe cei vii și pe cei morți, căci drepții care viețuiesc pe pământ sunt mutați mai înainte în cer. Ei mor numai trupește, însă sufletele lor se ridică și împărățesc împreună cu Hristos timp de o mie de ani. Această fericire de început nu este încă deplină; ei vor primi învierea deplină după Judecata de Apoi, pe când păcătoșii mor îndată atât cu trupul, cât și cu sufletul, și nu mai învie. Ei primesc, de asemenea, o pregustare a chinurilor iadului vreme de „o mie de ani”, însă chinul deplin va veni asupra lor după Judecata de Apoi. Atunci va fi pentru ei un fel de a doua moarte. Iar cei o mie de ani ai legării lui Satana arată acea vreme în care diavolul a fost înlănțuit, adică vremea în care Biserica lui Hristos a viețuit liniștit și în pace pe pământ. Cerurile se bucurau împreună cu Biserica și era tăcere și bucurie în cer, căci împărăția era împreună cu Hristos; toate se aflau în odihnă.

Însă, când Satana va dobândi libertatea în vremurile cele de pe urmă, pacea și liniștea vor fi tulburate. Biserica de pe pământ va fi supusă unei mari prigoane și unor mari necazuri, iar cei din cer vor simți milă și întristare pentru mădularele lor care se află încă pe pământ. Așadar, înaintea Domnului, o mie de ani sunt ca o zi și o zi ca o mie de ani.

[„Și s-au suit pe fața pământului și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea cea iubită” (Apoc. 20, 9).] Tabăra sfinților trebuie înțeleasă astfel: Biserica lui Hristos din vremurile cele de pe urmă va viețui în întreaga lume locuită. Creștinii vor alcătui un fel de tabără și vor lupta împotriva vrăjmașilor lor, însă nu cu arme de război, ci prin credință puternică și nădejde în Dumnezeu. Ei vor viețui în mijlocul popoarelor nelegiuite ca și cum s-ar afla în propria lor cetate iubită, cu totul despărțiți de lumea potrivnică lui Hristos; aceasta arată că armele și locul lor sunt, într-adevăr, însăși cetatea, adică cea în care locuiesc. Oriunde s-ar afla creștinul, acolo va fi cetatea sa iubită. Ea se află în inima lui. Amin.

1. Când Sfântul Hermogen l-a înfruntat pe Rasputin, sfântul episcop l-a lovit cu o cruce mare, pentru a-l alunga pe acel ticălos din palatul țarului. Când alții l-au mustrat pe Sfântul Hermogen pentru această purtare, el le-a răspuns că nu a lovit un om, ci un demon.[↩]

Traducere după: trueorthodoxy.org