*******************
Nota redacției: Următorul articol a fost scris de Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie în prima parte a secolului trecut (XX) drept răspuns la dezbaterile din cercurile ecleziastice rusești cu privire la modul în care ereticii anglicani ar trebui să fie uniți cu Biserica Ortodoxă, în cazul în care mișcarea contemporană a anglicanilor către Biserica Ortodoxă Rusă ar fi dat roade, ceea ce părea foarte probabil la acea vreme. Au fost prezentate mai multe opinii diferite. Unii au fost de părere că era necesar doar o simplă mărturisire de credință Ortodoxă, și, de altfel, tot ceea ce putea fi cerut de la ei, din moment ce anglicanii aveau deja (teoretic), deși în mod ilegal, ritualuri valide de botez, mirungere și hirotonire, și cel puțin o pretenție la succesiunea apostolică, ale căror „taine” nu puteau fi repetate în mod legal (după Trebnicul lui Petru Movilă – lucrare derivată până la urmă din regulamentele și din teoria sacramentală romano-catolice). Alții s-au îndoit de acest lucru, dar numai din cauza pretențiilor dubioase ale anglicanilor la Succesiunea Apostolică și Ierarhică neîntreruptă. În continuare, alții au fost de părere că odată ce ereticii și schismaticii credeau că botezul lor, etc. era adevărat și intenționau să fie botezați, hirotoniți, etc. cu forma corectă, acest fapt contribuia sau nu la validitatea [tainelor] lor; sau faptul că ei credeau sau nu în Sfânta Treime, sau în alte dogme importante, ar influența sau nu, de asemenea, validitatea tainelor.
În articolul de mai jos, Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie își propune să corecteze aceste opinii eronate și să readucă discuția mai aproape de doctrina Sfinților Părinți și a Sfintelor Canoane. Principalul obstacol în calea acestei reveniri a fost presupunerea larg răspândită, adoptată de la latini, că în timp ce ereticii și schismaticii nu au dreptul sau autoritatea de a boteza, mirunge, hirotoni, etc., totuși, pentru că ei îndeplinesc ritualul în mod corect, în mod esențial în maniera Bisericii, ei primesc sfintele taine, deși în mod ilegal, deoarece ritualul în sine [cuvintele, actele, etc.] este sfânt în sine și, prin urmare, sfințitor, cu totul independent de statutul persoanei care îl îndeplinește sau îl primește; prin urmare, ar fi ilegal și blasfemiator să „refacem” Taina la primirea lor în Biserică. [Latinii împart, de asemenea, harul (pe care îl consideră creat!) în multiple feluri, un fel pentru iertarea păcatelor trecute sau originare, sau pentru o anumită sfințire temporară sau pentru capacitatea de a face o faptă bună, un alt fel pentru perseverența în fapte bune și mântuire, etc. În virtutea acestei distincții, rezultă că heterodocșii ar primi iertarea păcatelor, dar în mod ilicit și fără harul perseverenței, al mântuirii etc.]. Această doctrină latină a tainelor ca “ex opera operato” (acțiunea care operează de la sine) este aici respinsă de marele Ierarh într-un mod convingător din punct de vedere Patristic.
Notă: Toate comentariile care apar atât între paranteze pătrate „[ ]”, cât și în caractere italice(înclinate), sunt cele ale editorului de față (și ale traducătorului), în timp ce toate celelalte comentarii între paranteze au apărut în documentul original, probabil propriile comentarii în paranteză ale Mitropolitului.
De asemenea, Înaltpreasfințitul Mitropolit Antonie se referă uneori la Uniați ca fiind „Uniați”, alteori „Latini” sau „Romano-Catolici”, iar uneori se referă la toți Romano-Catolicii, de Rit Latin și de Rit Oriental, pur și simplu ca „Latini” sau „Romano-catolici”. Această lipsă de distinctivitate derivă din observația marelui Ierarh, exprimată în altă parte, că Uniația nu este „Ortodoxia neschimbată, dar cu pomenirea Papei”, așa cum susțineau unii – ci o acceptare completă a romano-catolicismului: „Ei nu pot accepta în nici un fel acest adevăr simplu, că Uniația este o intrare completă în Biserica Romano-Catolică, cu recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca schismă…, cu recunoașterea tuturor ‘sfinților’ Latini și cu o condamnare a Sfinților ortodocși ca fiind schismatici în afara adevăratei Biserici…”. Așadar, pentru el, a-i numi „latini”, „romano-catolici” etc. este la fel de corect ca și „Uniați”, iar el folosește termenii în mod interschimbabil. Articolul de mai jos a apărut inițial în revista „Răsăritul creștin” (vol. VIII, 1927, pp. 60-69) și este prezentat aici într-o formă ușor prescurtată:
**********************
Canoanele care se ocupă de relația Episcopilor și, în general, a tuturor fiilor Bisericii, cu din afara ei, sunt următoarele: Canoanele Apostolice nr. 10, 12, 45, 46 și 65; Sinodul I Ecumenic: Canoanele nr. 8 și 19; Sinodul al II-lea Ecumenic: Canonul nr. 7; Sinodul 6 Ecumenic: Canonul nr. 95; Sinodul de la Laodiceea: Canoanele nr. 7, 8 și 33; Sinodul de la Cartagina: Canoanele nr. 66 și 77; și Regulile Canonice ale Sfântului Vasile cel Mare, nr. 1 și 47.
Dintre acestea, unele Canoane indică direct prin ce ritual [Botez, Mirungere, Mărturisire/Pocăință etc.] ar trebui să fie primiți ereticii și schismaticii în Biserică dacă doresc acest lucru și îl cer, după ce se leapădă de erorile lor și mărturisesc Credința Ortodoxă și recunoaștere a Adevăratei Biserici. Firește, aceste Canoane nu diminuează necesitatea botezului prin apă pentru fiecare om, deși nu trebuie uitat că istoric, există cazuri foarte vechi în Biserică unde ni se dau exemple de coborâre a Duhului Sfânt peste cei încă nebotezați, astfel încât botezul ulterior avea un rol suplimentar, în principal disciplinar, deoarece îi unea cu Biserica pământească a lui Hristos.
“Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toți cei care ascultau cuvântul. Iar credincioșii tăiați împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiți pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat și peste neamuri. Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi și slăvind pe Dumnezeu. Atunci a răspuns Petru: ‘Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezați aceștia care au primit Duhul Sfânt ca și noi?’ și a poruncit ca aceștia să fie botezați în numele lui Iisus Hristos.” (Faptele Apostolilor 10:44-48).
Despre același eveniment, Apostolul Petru amintește mai departe: „și când am început eu să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca și peste noi la început. Și mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când zicea: Ioan a botezat cu apă; voi însă vă veți boteza cu Duh Sfânt. Deci, dacă Dumnezeu a dat lor același dar ca și nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu?” (Faptele Apostolilor 11:15-17).
Fără a ne mai opri asupra explicației acestor afirmații, trebuie, desigur, să mai remarcăm și faptul că pogorârea Duhului Sfânt, la care se face referire în citatele din Faptele Apostolilor, nu i-a eliberat pe credincioși de obligația botezului prin apă și această obligație (a botezului prin apă) mulți dintre cei care s-au convertit din erezie trebuiau să o îndeplinească în conformitate cu al 46-lea Canon al Sfinților Apostoli, deși aveau deja un „botez” de la eretici.
Sinoadele ulterioare, însă, disting clar care eretici ar trebui să fie „curățați prin adevăratul botez” (al 95-lea Canon al celui de-al 6-lea Sinod Ecumenic și primul Canon al lui Vasile cel Mare), și care pot fi primiți prin cea de-a doua taină [mirungere], și care prin cea de-a treia taină [pocăință] și să fie lăsați „în treptele existente”. Toate acestea sunt prezentate în detaliu în al 7-lea Canon al celui de-al doilea Sinod Ecumenic, în al 95-lea Canon al celui de-al 6-lea Sinod Ecumenic, în primul Canon al lui Vasile cel Mare, și altele.
Totuși, toate acestea pornesc de la aceeași idee care stă la baza celui de-al 66-lea Canon al Sinodului din Cartagina, și anume că ereticii și schismaticii sunt lipsiți de Har, Har ce este primit de ei doar la unirea cu Biserica: nu poate fi vorba de un Har pe jumătate, în ciuda opiniei latine. Dacă vom compara această teză cu alte Canoane ale Sinoadelor [Ecumenice], vom vedea că ea este în întregime în acord cu acestea.
Pentru aceasta trebuie să notăm următoarele caracteristici ale legislației canonice în această privință:
1. Aceste Canoane au fost schimbate: a) în funcție de timp și b) în funcție de jurisdicție.
2. Strictețea sau relaxarea lor nu depindea atât de caracterul ereziei sau al schismei [dacă credeau sau nu în Taine, în cele două naturi ale lui Hristos, etc.], cât de relația variabilă a ereticilor sau schismaticilor cu Biserica; și ele variau într-o direcție sau alta, în funcție de modificările acestei relații a schismaticilor cu Biserica.
3. Uneori, autoritățile ecumenice declarau că deciziile lor nu sunt definitive și uneori chiar și-au amânat deciziile în așteptarea unor noi Sinoade Bisericești.
Să ne referim mai întâi la cel de-al doilea punct.
Sinodul Cartaginian, în Canonul 77, a decis: „Să trimitem scrisori fraților și colegilor noștri episcopi, și mai ales către tronul apostolic [de la Roma] în care venerabilul nostru frate și împreună-slujitor Anastasie prezidează, în sensul că, din cauza marii necesități din Africa, care îi este cunoscută, de dragul păcii și pentru binele Bisericii, chiar și clerul donatist ar trebui să fie primit în ordinele lor sacerdotale [preoțești] dacă își corectează dispoziția și doresc să ajungă la unitatea universală [Sobornicească], în acord cu judecata și voința fiecărui episcop care conduce Biserica în acel loc, dacă acest lucru se va dovedi benefic pentru pacea creștinilor. Este bine cunoscut faptul că și în vremurile trecute această schismă a fost tratată astfel, mărturie a acestui fapt poate fi găsită în exemplele din multe Biserici și din aproape toate Bisericile africane în care a apărut această eroare”.
Așadar, vedem aici un exemplu de aplicare a principiului care a fost deja subliniat. Modul de admitere a diferiților apostați nu depinde atât de mult de calitatea ereziei, cât de dispoziția spirituală a candidatului, și de beneficiul așteptat pentru Sfânta Biserică.
În această privință este deosebit de important să stăpânim semnificația primului Canon a Sfântului Vasile cel Mare.
„Catarii sunt din numărul schismaticilor. Cu toate acestea, cei din vechime, cum ar fi Ciprian și al nostru Firmilian, au fost mulțumiți să-i includă pe toți sub una și aceeași reglementare: Catari, Engratiști, Hidroparastați și Apotactiști.
„Căci, deși începutul apostaziei a apărut prin schismă, totuși cei care au căzut din Biserică nu mai aveau harul Duhului Sfânt. Căci puterea de a împărtăși Harul a dispărut pentru că succesiunea legală a fost întreruptă. Căci cei care au căzut primii primiseră hirotonirea de la părinți și, punerea mâinilor lor avea darul duhovnicesc. Dar când au căzut, devenind astfel laici, nu au mai avut puterea nici de a boteza, nici de a pune mâinile, și nu puteau conferi altora Harul Duhului Sfânt, de la care ei înșiși căzuseră. De aceea, acelora dintre ei care au venit în Biserică, considerându-se a fi primit botezul de la laici, li s-a poruncit din vechime să fie curățați din nou prin adevăratul botez bisericesc”.
Este limpede că prin această reglementare Biserica nu recunoaște la eretici și schismatici nici preoția și nici celelalte taine, și îi consideră supuși botezului Bisericii prin natura lucrurilor. Cu toate acestea, Sfântului Vasile admite posibilitatea unui alt mod de a îi primi. Iată ce citim mai departe:
„Dar în măsura în care unii din Asia au dorit cu hotărâre, de dragul zidirii multora, să accepte botezul lor, să fie acceptat.” Sfântul Vasile scrie mai departe: „Botezul Encratiților trebuie respins și astfel, venind ei la Biserică, trebuie să fie botezați, dar dacă acest lucru ar fi în detrimentul bunăstării generale, atunci se va respecta obiceiul cunoscut, și exemplul părinților, care au aranjat judicious [iconomisind] întreprinderile noastre, ar trebui urmat. Căci înclin să bănuiesc că s-ar putea, prin severitatea condiției [puse], să împiedicăm, de fapt, mântuirea oamenilor din cauza faptului că aceștia ar fi prea indolenți în ceea ce privește botezul”.
Acum să încercăm să generalizăm toate aceste indicații date în diferite momente și să vedem cum se împacă acestea cu excepțiile și relaxările aparente.
Orice Taină are două părți – cea văzută și cea nevăzută. Cea de-a doua [latura invizibilă – Harul] este administrată numai în cadrul adevăratei Biserici prin credință și rugăciune sinceră, conform cuvintelor Apostolului Petru: „Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuiește astăzi și pe voi, nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos,” (I Pet. 3:21). Și același gând se regăsește și în învățătura Sfântului Ioan Damaschin. Pentru cei care sunt botezați fără credință [adică credința adevărată sau ortodoxă] „apa rămâne doar apă”. Ereticii și schismaticii, având partea văzută a botezului, a mirungerii și a sfintelor rânduieli [hirotonii], sunt în întregime lipsiți de acele daruri ale Harului care sunt legate de aceste Taine pentru credincioșii din cadrul adevăratei Biserici. De aceea, unora dintre ei, pentru închiderea prăpastiei din viața lor duhovnicească și pentru „zidirea multora”, li se permite să intre în Biserică fără partea vizibilă a Tainei botezului sau a hirotoniei (adică prin al doilea sau al treilea ritual de primire [mirungere sau pocăință]), ci prin efectuarea unui alt act sacramental prin care aceștia primesc Harul Botezului, al Mirungerii și al Hirotoniei. (De exemplu, pentru Uniații Romano-Catolici, Nestorieni și Donatiști).
Mulți sunt tulburați de această întrebare: Este atunci posibil să se înlocuiască o Taină cu alta? Iar noi [zicem], adică nu noi, ci Canoanele citate mai sus, care sunt în mod evident întemeiate pe cuvintele Evangheliei: „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ev. Ioan 3, 34). Sau, cu alte cuvinte, cei dintre eretici, fie clerici, fie laici, botezați și unși (cu mir) de către eretici, au avut doar semnul gol (sau forma exterioară) al tainei, și aceștia primesc Harul doar prin acea Taină care îi unește cu Sfânta Biserică (mirungerea sau pocăința). Mai mult, ca o confirmare a acestui principiu, ar trebui să amintim aici și obiceiul, stabilit în Biserică, conform căruia primirea ereticilor și a schismaticilor, „în treptele lor existente”, poate fi efectuată numai de către un episcop; dacă un preot îi primește, atunci ei intră în Biserică ca simpli laici. Acest lucru înseamnă că un preot schismatic unit cu Biserica primește adevărata preoție doar prin [ritualul] de primire efectuat de către un episcop; un simplu preot nu poate conferi acest Har celui primit. Numai cu o astfel de concepție asupra Tainelor Bisericii și a regulilor Ei în ceea ce privește primirea ereticilor și a schismaticilor, adică o formă sau alta a ritualului de primire poate fi acceptată; numai cu o astfel de concepție, hotărârile Sfinților Apostoli cu privire la botezul ereticilor și al schismaticilor pot fi în acord cu Canoanele ulterioare ale Sinoadelor ce hotărăsc ca aceia să nu fie botezați, ci primiți prin a doilea, sau chiar prin a treilea ritual [mirungere sau pocăință]. Prin urmare, este zadarnic ca teologii Romano-Catolici să îi blameze pe Ortodocși pentru o asemenea diversitate în practică.
Ca o condiție a primirii lor „în rânduielile lor existente”, existența la schismatici, înainte de convertirea [primirea] lor la Biserică, a succesiunii ierarhice este o condiție asupra căreia se insistă de obicei; dar din regula canonică deja citată a lui Vasile cel Mare, vedem că schismaticii nu au nici o succesiune și nu pot avea vreuna; o structură ierarhică care se îndepărtează de Biserică „devine laicat și nu poate conferi Harul Duhului Sfânt, de care cei care îi aparțin sunt lipsiți”. Prin urmare, în determinarea uneia sau alteia dintre formele de primire, problema succesiunii între schismatici este, în orice caz, secundară, dacă nu chiar cu totul irelevantă.
În afară de Canoanele Sinoadelor deja citate și de cele ale Sfinților Părinți, putem face referire la cuvintele (de asemenea, deja citate) ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora fiecare Biserică ar trebui să păstreze obiceiurile stabilite de ea și să se ghideze după cele de folos Bisericii, și după schimbarea dispoziției ereticilor (în bine sau în rău). Astfel, o considerație specială a fost arătată față de nestorieni, deși erezia lor era recunoscută ca fiind una dintre cele mai rele, deoarece ea a împărțit pe Unicul Mijlocitor [Hristos] (I Tim. 2:5) în două persoane și a refuzat să o numească „Maica a lui Dumnezeu” pe Preasfânta Fecioară. Dar până în vremea promulgării Canonului [cu privire la modul de primire a acestora], ei au abandonat fanatismul lor și au căutat reunirea cu adevărata Biserică. Acesta este motivul pentru care Bisericile Locale ba au sporit, ba au slăbit strictețea în modul de primire.
Astfel, sub Patriarhul [Moscovei] Filaret, în 1620, latinii [uniații din Vestul Rusiei] au fost reuniți [cu Biserica] prin botezul cu apă, ca și păgânii, pentru că pe atunci, adică în momentul introducerii Uniației, o foarte seducătoare propagandă fusese purtată de ei [că „Biserica” Catolică era validă], dar când Țarul rus a anexat Mica Rusie (1653), desfășurând în anul următor o victorioasă expediție în Lituania, mulți uniați au început să ceară să se întoarcă la Ortodoxie, astfel că, la Sinodul din 1667, în ciuda severității asupra dezertorilor din Biserică, s-a decretat primirea uniaților romano-catolici prin cea de-a treia formă [pocăința]. [Notă: A fost politica Romei ca toți uniații să păstreze forma ortodoxă a ritualurilor, pentru a face Uniația mai atractivă pentru popoarele ortodoxe, ea fiind identică la exterior; astfel, peste tot, Uniația Romano-Catolică păstra forma botezului prin triplă afundare, etc.]. Sub jugul turcesc, Sfânta Biserică se afla într-o poziție diferită. Acolo [în Imperiul Otoman] erezia și schisma erau mai puternice, cam la aceeași vreme în care printre ruși erau mai slabe, și de aceea practica Bisericilor Răsăritene a luat o direcție diferită de cea a Bisericii Ruse: când strămoșii noștri [slavi/ruși] îi botezau pe latini, grecii doar îi ungeau cu mir [se face referire la decizia Sinodului Grec din 1484, care a primit Uniații Romano-Catolici din partea greacă a Balcanilor înapoi în masă după ce turcii au preluat regiunea de la conducătorii Latini, ce impuseseră Uniația, și ca urmare, nemaiexistînd nicio presiune externă asupra acestor oameni pentru a rămâne uniați, aceștia au cerut să se reîntoarcă la Ortodoxie], și când deja păstram regulamentul din 1667 și îi primeam [adică pe uniații din recent re-anexata Rusie de Vest sau „Mica” Rusie și Lituania – vezi mai sus] prin a treia formă [pocăința], grecii în Sinodul din 1754, în care au luat parte toți cei patru Patriarhi Răsăriteni, decretau rebotezarea latinilor [toți Romano-Catolicii, în acest caz] și a Protestanților. (Abia în ultima vreme au revocat acest decret, și asta fără o nouă decizie sinodală, cedând astfel în fața principiului oportunismului).
O altă opinie este susținută de rușii de Rit Vechi… ei ne consideră pe noi, cei Ortodocși, „eretici de ritul al doilea”, și îi primesc pe cei care intră în comunitatea lor prin mirungere, chiar și pe episcopi. (Ultimul caz de acest fel a avut loc în Rusia în 1925, iar primul în România în 1846, când l-au primit pe Arsenie, primul episcop grec care s-a alăturat comunității lor).
Se pare că cei de Rit Vechi sunt infestați de opiniile latinești în această chestiune [relația dintre partea externă a Tainelor {forma sau modul lor de desfășurare} cu latura lor internă {Harul} – diferența fundamentală dintre Romano-Catolici și Ortodocși cu privire la Taine]. Deși sunt cei mai înverșunați adversari ai ereziei latine, despre care ei, la fel ca și înaintașii noștri, încă de prin secolul al șaptesprezecelea, au scris: „dintre toate ereziile, cea latină [romano-catolică] este cea mai teribilă”, totuși, printr-o slabă înțelegere, ei au asimilat doctrina Tainelor conform Catehismelor Mari și Mici din secolul al șaptesprezecelea [adică Catehismele lui Petru Movilă], care numai printr-o înțelegere a lor greșită sunt numite ortodoxe și care expun (în secțiunea despre Taine și despre Pocăință [răscumpărare]) doctrina pur latină. Cu toate acestea, fiind cărți din cele „tipărite de demult”, ele sunt considerate de către cei de Rit Vechi ca fiind infailibile. În realitate, aceste cărți, ca și majoritatea cărților Grecești și Slavone din acea epocă și din cea precedentă, au fost parafrazate din cărți latine, excluzându-se doar acele erori latinești care au fost expuse de Patriarhul Fotie în Epistola sa Enciclică din secolul al IX-lea. De aceea, la fel ca și Latinii, cei de Rit Vechi au declarat că Nikoniții (adică noi) sunt „eretici ai celui de-al doilea rit” și ung cu untdelemn (ei nu au Sfântul Mir [Notă: Ultimul lot de Mir Sfânt, pe care îl recunosc și ei, a fost făcut înainte de 1700 d.Hr. și deci, cam de atunci, neavând vreun patriarh sau episcop care să le sfințească Mirul pentru uzul lor, iată că, prin urmare, în toate sensurile, „ei nu au Sfântul Mir”, ci doar ulei de măsline].), nu numai laicii care vin la ei, ci și episcopii și preoții; în același timp primindu-i în treptele lor existente sunt motiv de plâns și râs. Ca și ei, și teologii latini – acei scolastici plictisitori – îi acuză pe Ortodocși că ei au schimbat ritualul de primire a schismaticilor și ereticilor în diferite momente și locuri, ceea ce, de fapt, este în deplin acord cu înțelesul Canoanelor și cu practica bisericească veche. O Taină nu este pur și simplu o “opera operatum” [în latină, „o acțiune care operează de la sine” – adică cuvintele și mișcările corecte realizează o adevărată Taină, indiferent de cine o săvârșește – eretic, schismatic, laic ortodox sau episcop ortodox, caterisit sau necaterisit, etc. – ca prin magie, trebuie doar să o săvârșești corect și, se presupune, ea funcționează], ci o Taină este revărsarea Harului lui Dumnezeu păstrat în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe.
Este această practică în acord cu învățătura noastră despre Biserică și despre Har, sau cu învățătura latină și înțelegerea ei despre taine, opere operato, ca dând un mare har credincioșilor și un anumit „har pe jumătate” ereticilor și schismaticilor [care îl săvârșesc în conformitate cu tipicul]? Aceasta din urmă este negată de Canonul 66 al Sinodului din Cartagina, care declară că numai în adevărata Biserică se administrează Tainele, pentru că Ea „este porumbelul, singura Mamă a creștinilor, în care toate Tainele sunt sfințitoare, veșnic mântuitoare și dătătoare de viață; iar la cei rămași în erezie [tainele lor] sunt spre mare osândă și pedeapsă. Lucruri care, de ar fi fost în Adevăr, i-ar fi luminat și ajutat spre viața veșnică, în eroare acestea devin o mai mare orbire și condamnare”.
Din acest Canon se vede că ereticii și schismaticii nu au nici un fel de Har; nu există Har în afara Bisericii unice a lui Hristos. Și dacă în același Canon, imediat înainte de cuvintele citate, se spune că acei eretici, la anatematizarea erorilor lor anterioare, „sunt primiți în Biserică prin punerea mâinilor”, atunci este clar că ei obțin eliberarea de păcatul vechi, adică de contagiunea păcatului, tocmai prin această punere a mâinilor. Adică, în această a doua taină, li se dăruiește și prima, și anume, Harul Botezului.
Înțelegerea mecanică sau pur formală a Tainelor și a Bisericii duce chiar și pe cei mai educați oameni la cele mai prostești credințe, superstiții și acțiuni. Astfel, cucernicia față de credință, deși demnă de tot respectul, sub sclavia scolasticii occidentale a fost cauza următorului episod amuzant:
În anii optzeci ai secolului trecut [al XIX-lea], un episcop grec, o persoană speculativă (probabil episcopul Lycurgus, dar poate că mă înșel în privința numelui), a vizitat Anglia. Anumiți preoți anglicani, îndoindu-se de validitatea hirotoniilor lor (asta înseamnă și a Bisericii lor?) i-au cerut să îi rehirotonească, iar călătorul a făcut acest lucru, bineînțeles pentru câștig urât (Tit 1:11). Dar cu toate acestea, amintindu-și de Canonul potrivit căruia episcopii nu pot oficia într-o eparhie străină fără consimțământul autorității ecleziastice locale, ei au pornit cu respectivul episcop spre largul mării, și acolo, pe vas, au primit “hirotonia” de la el, rămânând după aceea clerici și ai Bisericii Angliei. În acest fel, au strecurat țânțarul și au înghițit cămila, pentru că este clar că dacă Biserica Greacă este [în] singura Biserică Adevărată, atunci, după ce au intrat în Ea, este imposibil să rămână anglicani; și, odată ce ai rămas anglican, este imposibil să primești hirotonia de la un episcop al Bisericii Grecești, care totuși nu apartine Anglicanilor.
Practica contemporană în materie de primire [în Biserică] este definită după cum urmează:
Trebuie să existe 1) succesiune Apostolică în comunitatea de care persoana, ce urmează a fi primită, a aparținut; 2) botezul prin ritualul obișnuit (adică prin triplă afundare în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh).
Când aceste condiții sunt îndeplinite, botezul nu se mai repetă. Iar dacă respectiva comunitate avea acea taină pe care noi o numim mirungere, candidatul la unirea cu Ortodoxia este primit în Biserică prin cea de-a treia, adică numai prin pocăință. Procedăm astfel cu uniații romano-catolici, armeni și nestorieni; acest lucru este în conformitate cu Canonul 95 al celui de-al 6-lea Sinod Ecumenic și cu altele. Acest fel de primire se numește „al treilea ritual” și „în rânduielile existente”, adică dacă candidatul este cleric, atunci el rămâne cleric după primirea sa la Ortodoxie. Rezultă de aici că Biserica recunoaște ca purtătoare de Har și drept Taine valide botezul, mirungerea și hirotoniile pe care candidatul le-a primit în timp ce se afla încă în afara Bisericii?
Practica contemporană, moștenită din învățătura latină despre sacramente și practicată de aceștia cu mult înainte de ruperea lor din Biserică (așa cum se vede, de exemplu, prin referire la Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare), este în mod evident întemeiată pe ideea că ereticii și schismatici au ceva asemănător cu Harul, un fel de „jumătate de Har”.
Nu fără un oarecare temei, cei de Rit Vechi mi-au prezentat, pe când eram încă în Rusia, această problemă. Dacă consider că toți ereticii și schismaticii sunt la fel de lipsiți de Har ca și păgânii, de ce nu putem primi „în treapta în care este” un rabin evreu botezat, sau chiar un pastor luteran?
Am răspuns astfel: în primul rând, ei înșiși nu doresc acest lucru; și în al doilea rând și în principal, ei nu au avut nici măcar partea vizibilă a acestor taine peste care să se reverse Harul nevăzut [la primirea] în Biserică – cel puțin în interesul disciplinei bisericești, și poate și pentru alte motive.
Caracterul condițional al acestei laturi a problemei este de o importanță atât de mare, încât Sfinții Părinți, cei canoniști, au lăsat unele chestiuni (cu caracter liturgic) într-o stare de nehotărâre pentru un timp. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare lasă multe dintre detaliile ce privesc modul de primire al schismaticilor și al ereticilor în Biserică, fără o decizie definitivă și, deși pe deplin recunoscând legalitatea diferitelor atitudini față de ei în diferite Biserici, lasă nedecise anumite chestiuni, la latitudinea a noi Sinoade și a unor opinii mai precise ale autorităților ecleziastice (Canonul nr. 1).
Am văzut deja că al 77-lea Canon al Sinodului din Cartagina decretează primirea episcopilor Donatiști în treapta lor, „conform judecății și voinței fiecărui episcop care conduce Biserica în acel loc; dacă acest lucru se dovedește a fi în folosul păcii creștinilor”.
Prin urmare, primirea în Biserica Ortodoxă, 1) este dependentă de discreția pastorală a episcopului local, și 2) această discreție este condiționată de binele general al Bisericii.
Putem adăuga și că același Canon stabilește modalitatea noastră de primire în comparație cu cea a Bisericii Romei și a altora. Același Canon 77 spune mai departe: „Aceasta se face, nu încălcând deciziile Sinodului ținut pe această temă în ținuturile de dincolo de mare, ci pentru binele celor care doresc să intre în Biserica Sobornicească în aceste condiții, și pentru ca să nu se ridice bariere împotriva unirii lor cu Biserica.” Astfel de decizii ale Bisericii ar fi cu totul imposibile dacă modul de primire ar fi condiționat de același punct de vedere dogmatic prin care fiecare taină este privită de către latinii și teologii ruși contemporani, și anume că diferențierea strictă a harului tainelor este înrădăcinată în școlile noastre teologice [ca și cum nu ar fi același har dăruit în fiecare taină]. Chiar și Sfântul Vasile cel Mare, oricât de dogmatic ar fi în apărarea autorității ecleziastice, în același clasic prim Canon privitor la modul de primire al Catarilor, exprimându-se destul de condițional și ipotetic, admite ambele practici. Despre Engratiști el se exprimă astfel: „În măsura în care nimic nu a fost declarat clar despre dânșii, ar fi potrivit pentru noi să le lepădăm botezul, dacă acest lucru nu este în detrimentul bunăstării generale”. Continuând, Sfântul Vasile încă atenuează și mai mult pronunțarea sa, și, după ce decretează ca primirea lor să se facă prin mirungere, adaugă: „Sunt conștient, în plus de asta, că frații Zoin și Satorin, care aparțineau comunității lor, au fost primiți ca episcopi (adică prin cea de-a treia formă [pocăință/’în treptele lor existente’]). Și, prin urmare, cei care aparțin comunității lor nu pot fi acum înstrăinați de Biserică prin severitatea judecății, după ce am stabilit un anumit mod de primire în ceea ce-i privește pe episcopii lor”. Din punctul de vedere pe care l-am prezentat, toate acestea sunt rezonabile și coerente, dar din punctul de vedere al scolasticii latinești cu totul imposibile. Astfel, adoptarea unuia sau a altuia dintre modurile de primire pentru cei de alte confesiuni care intră în Biserică (adică eretici sau schismatici) depinde de iconomia ecleziastică, de judecata episcopilor locali și a Sinoadelor, precum și de existența unei forme exterioare a tainelor botezului, mirugerii și hirotoniei în comunitățile din care provin solicitanții.
––
Din „Viața Ortodoxă”, vol. 30, nr. 4, iulie-august 1980, pp. 27-35, publicat de Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.