Întru pomenirea Sfântului Ioan Maximovici - predica Sfântului Filaret al New-Yorkului

Notă: Această predică a fost rostită la o zi după trecerea la Domnul a Sfântului Ioan Maximovici de către Întâistătătorul Bisericii Ruse din Afara Granițelor, mitropolitul Filaret

În rândul poporului ortodox rus din vremuri îndepărtate se zicea că episcopii Bisericii Ortodoxe mor „câte trei” – desigur, într-o anumită perioadă scurtă de timp. Această veche zicală mi-a venit involuntar acum în minte. La scurt timp după ultimul Sinod al Episcopilor Bisericii din Străinătate, în urmă cu un an și jumătate, a murit un bătrân profund, membru la acestui Sinod – vlădica arhiepiscop Ștefan. Mai mult, cu puțin peste un an în urmă, Biserica din Străinătate rămasă orfană și-a petrecut cu rugăciune pe Întâistătătorul și părintele duhovnicesc de mulți ani, bătrânul de neuitat mitropolitul Anastasie, pe „calea întregului pământ”. Și iată în sfârșit, al treilea nume…

Ieri, în timpul Privegherii de Toată Noaptea, un telefon urgent al vlădicăi Nectarie din îndepărtata Californie ne-a adus vestea tristă: unul dintre cei mai bătrâni ierarhi ai Bisericii noastre, prim-vicepreședintele Sinodului, arhipăstorul ascet, arhiepiscopul vlădica Ioan a murit brusc la Seattle, unde a ajuns cu Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, însoțit de vlădica Nectarie. O veste copleșitoare…
Acum, când mă gândesc la vlădica Ioan, îmi amintesc de ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, cu mai bine de treizeci de ani, când regretatul meu părinte, vlădica Dimitrie, știind ce greutăți și necazuri trebuia să îndure în Iugoslavia Preafericitul Mitropolit Antonie, l-a invitat în Orientul Îndepărtat, în îndepărtatul Harbin, unde viața bisericească era atunci bine organizată. „Vă veți odihni la noi, vlădica”, a scris vlădica Dimitrie Întâistătătorului Bisericii Ruse din Afara Granițelor. Vlădica Antonie i-a răspuns în felul următor: „Prietene, sunt deja atât de bătrân și slab, încât nu-mi vine în minte nicio călătorie, cu excepția călătoriei la cimitir… Dar în loc de mine, ca sufletul meu, ca inima mea, voi trimite la tine pe vlădica Ioan. Omul acesta mic, slab, aproape un copil în aparență, este un fel de miracol al statorniciei și severității ascetice în vremea noastră de relaxare duhovnicească generală…”

Așa a fost vlădica Ioan, pe atunci încă foarte tânăr, proaspăt hirotonit episcop, caracterizat de marele său Avva. Așa era vlădica Ioan atunci și așa a rămas chiar și acum, în zilele noastre. El este în fața ochilor noștri același „miracol al statorniciei ascetice” – un exemplu înalt de stare duhovnicească, rugătoare. Vlădica Ioan s-a rugat mereu; vlădica Ioan s-a rugat peste tot. De aceea nu fără motiv, acolo la Harbin, un ieromonah tânăr, dar și înclinat spiritual, părintele Metodie a remarcat subtil: „Noi toți ne punem la rugăciune, dar vlădica Ioan nu are nevoie să „se pună”, el este mereu într-o stare de rugăciune…”

Și indiferent de schimbările care ar putea avea loc în lucrurile din afară, în condițiile exterioare de viață și de muncă ale vlădicăi Ioan, lucrarea rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu a fost întotdeauna pe primul loc și nimic nu l-a putut smulge de ea. Nicio persoană nu poate avea toate perfecțiunile și nu poate fi purtătorul tuturor talanților. Toată lumea poate greși, a greși – nimeni nu este scutit de asta. Dar cei care au avut de a face cu vlădica Ioan, și anume, în calitate de rugător, de arhipăstor, ca unul care avea grijă de sufletele omenești și era mereu gata să ajute, cei care au experimentat puterea rugăciunii sale asupra lor și asupra celor dragi, vor nu-l uita niciodată pe vlădica – și vor purta mereu în sufletul lor amintirea recunoscătoare a căldurii și luminii pe care le-a dat.

Vlădica a murit — s-a întrerupt rugăciunea neîncetată cu care a ars marele nostru rugător, cel care se ruga neîncetat „pentru toți și pentru toate”. Dar Biserica din Afara Granițelor nu-l va uita. Nădăjduim ca vlădica Ioan să găsească milă și îndrăzneală înaintea Înfricoșătorului Tron al Domnului Slavei și acolo se va ruga pentru poporul său și pentru turma lui așa cum s-a rugat aici pe pământ… Și datoria noastră, datoria iubirii recunoscătoare, este să-i răspundem rugăciunii lui cu rugăciune. Să ne rugăm pentru sufletul lui strălucitor, ca Domnul să-l odihnească cu cei drepți… Amin.

Mitropolitul Filaret

19 iunie / 3 iulie 1966