Capitolul 3: Vizita la mănăstire

Cam la acea vreme, 1965, noua direcție a Bisericii Ortodoxe era trasată. Ecumenismul și unirea bisericilor erau în mințile tuturor. Gheorghe, fiind nemulțumit cu noua inovație, a ținut îndelungate dezbateri cu preotul său și chiar și cu unul dintre episcopii Libanului. Dar nu au avut un final bun, deoarece capul Bisericii Antiohiene din America, arhiepiscopul Antonie Bashir, și capul Bisericii Grecești din America, arhiepiscopul Iacob, aveau intenția să participe la această nouă Mișcare Ecumenistă care era creată de patriarhul Atenagora. De fapt, Atenagora urma să anunțe “Ridicarea Anatemelor” în decembrie 1965, și acest lucru nu l-a mulțumit în nici un caz pe tânărul Gheorghe.

În timpul unei întâlniri de seara pentru instruire ai școlii Duminicale, Gheorghe a hotărât să-i pună la încercare pe seminariști și pe părintele Pantelimon, în special despre Mișcarea Ecumenistă, pentru că, până acum, fiecare preot cu care a vorbit a justificat direcția episcopului său. La sfârșitul întâlnirii, în timp ce părăseau sala de clasă, l-a întrebat pe părintele Pantelimon, care, după cum i s-a spus, tocmai intrase în Biserica Ortodoxă Rusă din Străinătate. L-a întrebat: “Care este părerea d-voastră și a episcopilor voștri despre Mișcarea Ecumenică, care începe?” Răspunsul a fost: “Noi nu o acceptăm, dar nici nu ieșim afară în stradă să tragem clopotele ca și Armata Salvatoare.” Acest refuz al Ecumenismului l-a mulțumit foarte mult pe Gheorghe și a înțeles că episcopii ruși erau diferiți. A așteptat cu nerăbdare următoarea întâlnire cu părintele Pantelimon, ca să continue acest subiect. Însă, nu a apărut. Când Gheorghe i-a întrebat pe seminariștii care erau acolo, a aflat că starețul era bolnav, așa că nu a putut reveni. Le-a cerut adresa mănăstirii, și spre surprinderea lui, era chiar pe drumul pe care mergea în fiecare zi de la casa lui spre universitate. Deci s-a hotărât ca în ziua următoare să “cerceteze pe cel bolnav” la Mănăstirea Schimbarea la Față. A mers și a bătut la ușă, și acolo l-a aflat pe bolnavul părintele Pantelimon.

Deci aceasta a fost prima oară când Gheorghe a intrat în interiorul unei mănăstiri. A văzut icoanele bizantine pictate de către meșterul Fotie Kontoglu, și a văzut că sunt foarte speciale, destul de diferite de cele cu care era obișnuit. În acea vreme, mănăstirea avea doar cinci membri, părintele Pantelimon, monahul rasofor Efrem, monahul rasofor Haralambie, novicele Barnaba și novicele Gheorghe. Acesta din urmă a devenit un apostat cunoscut ca și “Swami George” și a deschis o mănăstire în Nebraska care combina catolicismul, ortodoxia și un pic de hinduism. Mai era de asemenea și ieromonahul Daniel. Era sârb și rezident în mănăstire până ce și-a terminat doctoratul de teologie la Harvard. Era foarte tăcut și slujea Duminicile și în unele sărbători. Îl pomenea pe mitropolitul Filaret, iar unii îi spuneau lui Gheorghe că atunci când părintele Daniel va absolvi o să se întoarcă în Serbia ca să convertească întreaga Biserică Sârbă de la Ecumenism. Gheorghe avea doar douăzeci și unu de ani și era foarte simplu și credea tot ce i se spunea. De fapt, când părintele Daniel s-a întors în Serbia, a devenit imediat episcop și a fost înghițit în Sinodul Sârb precum și în Ecumenism.

Gheorghe a început să vină regulat la mănăstire, chiar și pentru slujbe și să primească sfânta Împărtășanie. Era plin de întrebări datorită setei lui de a învăța mai mult și mai mult despre Ortodoxie, viața monahală, iconografie și Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus îi era nouă tânărului. După ce a citit unele texte despre rugăciunea inimii în cartea sa, Filocalia și i s-a dat un metanier de către călugări, și-a dorit cu nerăbdare să înceapă drumul rugăciunii minții.

Într-o noapte, după ce și-a terminat temele pentru cursurile de universitate, a decis să stea jos o jumătate de oră și să pună în practică ce a învățat despre Rugăciunea lui Iisus. Avea un taburet și cu metanierul în mâna stângă, a stins luminile în camera lui și s-a așezat, privind înlăuntrul său în timp ce spunea rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, precum învață Sfântul Simeon noul Teolog. Aproape imediat după ce s-a așezat și s-a concentrat la rugăciune, i-a apărut în minte o vedenie cu o față foarte dezgustătoare. Imediat s-a ridicat, a aprins luminile, a pus jos metanierul și a zis în sinea lui, “Bine, atât cu Rugăciunea lui Iisus! Trei minute: A fost destul! Am să-mi petrec restul timpului citind”. Şi a început să citească o carte duhovnicească într-o stare a minții oarecum agitată.

Evident, cel rău a încercat să-l înfricoșeze pe tânăr la începutul a ceea ce avea să fie o parte integrală din viața sa duhovnicească în viitor. Într-adevăr, Rugăciunea lui Iisus a devenit un sprijin pentru tânăr în viața sa. Însă, începutul, după cum vedem, a fost puțin nesigur, după cum se întâmplă de obicei la cei care se numesc monahi. În ziua următoare, desigur, tânărul a revenit la Rugăciunea lui Iisus, care în decursul multor ani a devenit parte a sufletului său.

La un sfârșit de săptămână când vizita mănăstirea, părinții i-au arătat lui Gheorghe o icoană a Răstignirii Domnului, care tocmai o primiseră din Muntele Athos. Ei cumpărau icoane și le vândeau bisericilor din Arhiepiscopia Greciei pentru a avea venituri. Această icoană specială a fost un bun exemplu de muncă actuală din Sfântul Munte. Gheorghe s-a uitat la ea și a studiat-o cam o jumătate de oră. Apoi a cerut ca să o ducă acasă, pentru a o duplica. Prima oară l-au refuzat și au râs de el zicând, “Cum ai putea picta tu asta? Tu niciodată n-ai ținut în mâna ta vreo pensulă!” Le-a spus că este îndemânatic și de asemenea că a lucrat și ca desenator. Că nu vor ști niciodată dacă nu încercă. Într-un final i-a convins. Gheorghe a luat icoana acasă pentru câteva zile și a tăiat 12 exemplare de masonită. A cumpărat vopsea și și-a început îndelungatul său trai în iconografie. A pictat trei crucifixuri. Toate au ieșit destul de primitive și de cea mai slabă calitate. I s-a spus să le dea la prieteni, ceea ce a și făcut.