Capitolul 16: Începutul cunoașterii voii lui Dumnezeu

Îngrijorările și nedumeririle tânărului părintelui Grigorie, care se apropia acum de treizeci de ani, îl tulburau în continuare, și nu a ezitat să se destăinuie, nu doar episcopului Constantin, ci de asemenea și maicii Ștefania, pentru a le primi sfatul. Au mărturisit destul de sincer că ei de asemenea erau nedumeriți în ceea ce privește caracterul nemonahal al starețului, și de ce atât de mulți începători și atât de mulți schimonahi părăseau mănăstirea. S-a ajuns doar la concluzia că ar trebui ca toți să se roage cu mai multă râvnă. Părintele Grigorie a pus aceasta la inimă și cu mare dorință și-a deschis inima Mântuitorului nostru și Sfinților Săi. Apoi o dată când se citea viața Sfântului Ioan de Shanghai și San Francisco la trapeză, și marile minuni pe care le-a făcut erau relatate, părintele Grigorie a fost foarte mișcat și cu rugăciune și cu multe lacrimi, l-a rugat pe Sfântul Ioan să-l ajute ca să înțeleagă ce era în neregulă și ce îl supăra.

Pe când plângea el la această rugăciune, a auzit că cineva i-a bătut la ușa chiliei sale. Și-a șters imediat lacrimile și a deschis ușa chiliei, și acolo înaintea lui era un ieromonah venit în vizită din California numit părintele Simion. Această persoană se convertise la Ortodoxie și trăia o viață de celibatar și dorea ca să slujească Bisericii. Apoi episcopul din New York, respectiv episcopul Grigorie Grabbe, cu binecuvântarea mitropolitului Filaret, a purces să-l tundă pe Simion și l-a hirotonit preot pentru a sluji la o biserică ca și monah în California de Sud.

Când s-a deschis ușa și părintele Simion l-a văzut pe părintele Grigorie, și-a dat seama că a plâns. Fiind o persoană prietenoasă și sinceră, a vrut să știe motivul. Părintele Grigorie i-a spus doar că își face rugăciunile. Părintele Simion i-a spus apoi că a venit să vorbească cu el despre “veștile bune” pe care tocmai le-a primit de la stareț, părintele Pantelimon. Acele vești au fost că părintele Pantelimon l-a binecuvântat pentru a întemeia o mănăstire în California și pentru a fi starețul. Deși părintele Simion nu și-a dat seama, acesta era obiceiul părintelui Pantelimon din când în când. Binecuvânta oameni ca să întemeieze o mănăstire, știind foarte bine că un astfel de efort duhovnicesc nu avea nici un fel de șansă de succes. Nu i-a fost greu să zică, “Mergi și ridică o mănăstire”. Nu era greu pentru el, sau de altfel pentru oricine, să-i zică cuiva, “Du-te întemeiază o mănăstire” fără să se sacrifice pe el însuși sau mănăstirea sa câtuși de puțin. Nu dădea o “binecuvântare” cu gândul de a oferi călugări de la mănăstirea sa pentru a întemeia o altă mănăstire. Spunea doar, “Ai binecuvântarea mea pentru a ridica o mănăstire,” și le ura succes, în timp ce spunea în taină cuvintele, “Nu te aștepta ca să trimit pe cineva de la mănăstirea mea, sau chiar și a cere voluntari.” În acest fel, orice imaginație de a întemeia o mănăstire se va risipi ca și un vis trecător. Părintele Pantelimon știa ce mare sacrificiu se cerea pentru a întemeia o mănăstire deoarece a dat greș în prima sa încercare și a reușit la a doua încercare numai cu ajutorul multora care au donat sume substanțiale de bani. Nici o binecuvântare de a sa pe care o da, nu dispunea de un astfel de lux.

Când părintele Simion i-a spus părintelui Grigorie marea lui veste despre înființarea unei mănăstiri în Coasta de Vest, părintele Grigorie a înțeles imediat că probabilitățile reușitei erau practic inexistentă, însă zelul pe care-l avea părintele Simion de a întemeia o mănăstire l-a silit ca să-i dea niște sfaturi și povețe părintelui Simion despre cum anume cum să-și întemeieze mănăstirea. Printre alte lucruri părintele Grigorie i-a spus să întemeieze un schit, să fie mic, să nu fie în oraș. I-a spus de asemenea să-l închine Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Când a auzit părintele Simion sfatul său și a înțeles multa muncă de care era nevoie și de îndemânarea care îi lipsea, fiind foarte naiv, a zis pe o voce surprinzătoare, “De ce nu vii cu mine? Am să-i cer binecuvântarea starețului”, gândindu-se că precum a primit cu ușurință o “binecuvântare” pentru a ridica o mănăstire, ar putea obține și o binecuvântare pentru ca părintele Grigorie să meargă cu el. Dar părintele Grigorie știa că acest lucru era imposibil pentru că de multe ori în trecut când episcopii ruși au cerut voluntari pentru a merge în Sfântul Munte și să locuiască în schitul Sfântul Ilie, sau când erau oferite proprietăți pentru a întemeia o altă mănăstire, părintele Pantelimon a refuzat chiar și să se gândească să piardă vreunul dintre călugării săi pentru a întemeia o altă mănăstire. Nu se știa ce îi producea cea mai mare frică, pierderea unui monah sau înființarea unei alte mănăstiri. Se părea că dorea să dețină controlul asupra fiecărui lucru. Atunci când părintele Grigorie i-a auzit propunerea, fiind oarecum nesigur despre intențiile părintelui Pantelimon, a sugerat părintelui Simion să determine dacă acest gând sau idee era de la Dumnezeu prin a călători la Novo-Diveevo, în Spring Valley, New York, pentru a vorbi cu arhiepiscopul Andrei, părintele duhovnicesc al mănăstirii. Era cunoscut pentru dumnezeiasca sa înainte-vedere, pe lângă faptul că părintele Pantelimon îl numea părintele duhovnicesc al mănăstirii și îl pomenea la Liturghie ca arhiepiscopul Andrei, “părintele nostru duhovnicesc”, chiar dacă mănăstirea nu era în eparhia sa.

Despre Arhiepiscopul Andrei, mulți credeau, că era ultimul din rândul stareților de la Optina. Sfântul Nou-Mucenic Nectarie de la Optina era părintele său duhovnic și a murit sub epitrahilul arhiepiscopului Andrei, pe atunci fiind părintele Adrian. În acest fel s-a ajuns la un acord că dacă această idee era de la Dumnezeu, cu siguranță o persoană sfântă ca arhiepiscopul Andrei nu va ezita să o dezvăluie, și nu doar atât, această descoperire revelație ar convinge imediat pe părintele Pantelimon ca să-l lase pe părintele Grigorie să părăsească mănăstirea pentru a-l ajuta pe părintele Simion să întemeieze altă mănăstire. Gândindu-se la aceasta, vedem cât de naiv era cu adevărat părintele Grigorie. Credea atât de mult în ascultare, și a sacrificat atât de multe din propria lui viață pentru a fi ascultător, încât nu-și putea închipui că tocmai persoana la care el făcea ascultare, să fie ea însăși neascultătoare. Trebuia să-și fi dat seama de existența acestei posibilități deoarece de-a lungul anilor cât a trăit la mănăstire, istoria părintelui Pantelimon și viața sa monahală n-a fost niciodată subiect de discuție pentru niciunul dintre monahi. Dacă cineva întreba vreodată, i se spunea ceva foarte concis: că a fost la Sfântul Munte, a fost tuns la mănăstirea Sfântul Pantelimon, și apoi i-a fost ucenic la Gheron Iosif Spileotul. Nu erau detalii despre o viață de ascultare. Părintele Simion, desigur, a fost de acord cu propunerea de a-l vizita pe arhiepiscopul Andrei, și el de asemenea nu voia să facă altceva decât voia lui Dumnezeu. Timpul vizitei sale la mănăstirea din Boston a luat acum sfârșit, și era programat să facă următoarea sa vizită la mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York. S-a stabilit așadar ca în cazul în care ar putea găsi mijloacele pentru a călători din Jordanville spre Spring Valley, părintele Simion îl va întreba pe arhiepiscopul Andrei dacă este voia lui Dumnezeu ca el să întemeieze o mănăstire în California împreună cu părintele Grigorie, un monah de la mănăstirea Schimbării la Față.