Biserica numește duminica de mâine Duminica Samarinencei, adică Duminica femeii samarinene, pentru că la Sfânta Liturghie se citește la Evanghelie despre cum Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit la fântâna lui Iacob cu femeia samarineancă, îndreptând-o pe aceasta spre lumina [adevărului] și spre o viață dreaptă și evlavioasă. În această emoționantă istorisire primim cu toții, mai presus de toate, o lecție despre cât de atenți trebuie să fim în judecarea aproapelui nostru și despre cum să evităm orice judecată de condamnare a acestuia, amintindu-ne de ceea ce ne spune Evanghelia.
Mântuitorul s-a așezat, fiind obosit de călătorie, la fântâna lui Iacob. Femeia samarineancă a venit să scoată apă și, când Domnul i-a spus: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7), a primit un răspuns rece și distant: „Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (Ioan 4:9). Acesta este, în esență, un refuz. Apoi adaugă: „Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.” (Ioan 4:9). Nu este absolut clar dacă acestea sunt cuvintele femeii samarinence, pe care ea le-a adăugat, sau dacă evanghelistul le-a scris pentru lămurirea cititorului. Oricum ar fi, în pofida acestui „aproape refuz” și a răcelii și înstrăinării acestui răspuns, Domnul nu a încetat să discute cu ea. După următoarele Lui cuvinte, vedem cum tonul acestei femei samarinence se schimbă semnificativ. El îi spune: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4:11). Se pare că, deși această femeie samarineancă era o mare păcătoasă, după cum se va vedea din cele ce urmează, sub povara patimilor ce o apăsau bătea o inimă vie. Iar această inimă vie a simțit că în fața ei se afla Cineva, un Om cu totul neobișnuit. Ea și-a schimbat imediat tonul, spunând: „Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? ” (Ioan 4:11). Domnul continuă să discute cu ea despre această apă vie și, în cele din urmă, vorbele Sale înțelepte, pline de iubire, o mișcă pe aceasta spre a spune: Ştiu “că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (Ioan 4, 25). El ne va explica totul, ne va spune totul. Și ea aude acest răspuns: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4:26).
Femeia samarineancă a rămas [mută] de uimire; de aceasta nu ne putem îndoi, căci aici nu mai vedem niciun răspuns din partea ei. Probabil că „limba i s-a lipit de gât„, așa cum se spune (Psalmul 136, 6), căci ea a simțit adevărul deplin, drept, sfânt și înfricoșător al acestor cuvinte. Aruncând imediat vasul cu apă, fără să Îi acorde nici o atenție, s-a grăbit, probabil, să fugă în cetate pentru a spune tuturor locuitorilor orașului să vină și să vadă dacă nu cumva acest Om este Hristosul, Care îi spusese ei toate despre ea, când El nu avea de unde să fi știut acelea.
Aceasta este lecția noastră: Domnul a văzut că această femeie avea o inimă vie sub acea povară apăsătoare a păcatului. Există oameni care par să trăiască în deplină virtute, dar sunt morți în duh. Ea, însă, nu murise duhovnicește, în ciuda a toată murdăria în care se adâncise. Vedem aceasta din modul în care, de îndată ce a văzut că El știa acelea pe care nu le putea cunoaște după ordinea firească a lucrurilor, ea i-a pus imediat întrebări duhovnicești și a spus „Tu ești un prooroc” (Ioan 4:19). Ea Îl întreabă imediat cum trebuie să se închine corect lui Dumnezeu: în felul în care spun iudeii sau în felul în care spun samaritenii? Aceasta înseamnă că sufletul ei era încă viu în ea. Aceasta înseamnă că acest gând trăia în ea, la fel ca și confuzia și căutarea: și anume, unde este închinarea și cinstirea dreaptă a lui Dumnezeu? Înțelepciunea cu care Domnul a purtat-o din ce în ce mai departe în conversația Sa a determinat-o în cele din urmă să rostească: „Mesia (…) ne va vesti nouă toate” (Ioan 4:25). Și ea a auzit răspunsul.
Fie ca fiecare dintre noi să învețe de aici să nu condamne pe nimeni! Aceeași femeie samarineancă fusese o păcătoasă, dar mai târziu a devenit neprihănită. Și nu doar neprihănită, căci Biserica o slăvește ca Sfânta Muceniță Fotini Samarineanca, care a suferit pentru Hristos. Prin urmare, de aici se înțelege că nu trebuie să condamnăm niciodată pe nimeni: nu cunoaștem deloc realitatea lăuntrică a unui om.
Să ne amintim de o altă minune uimitoare, când Domnul a atras la Sine, prin dragoste și înțelepciune, un alt suflet pierdut: pe Zaheu, vameșul. Domnul abia îl văzuse, și, intrând în casa lui a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Luca 19,9). De ce? Pentru că Domnul a văzut în sufletul acestui vameș, dăruit lăcomiei fără de lege, o scânteie luminândă. Domnul a aprins cu înțelepciune această scânteie într-o flacără, iar Zaheu a devenit un om neprihănit. Fie ca aceste exemple evanghelice să ne învețe să ne judecăm pe noi înșine, nu și pe alții. Pentru că nu cu mult timp în urmă i-am cerut Domnului să ne îngăduie să ne vedem propriile greșeli și să nu-i condamnăm pe frații noștri. Evanghelia ne arată că nu avem nici un fel de drept să condamnăm, pentru că nu știm ce este în sufletul unui om.
Amin.