Kniga Consistorium, sau Cartea Consistoriului, este, după cum o arată chiar numele ei, un sistem apusean împrumutat, întemeiat pe ceea ce a văzut Țarul Petru I în tinerețea sa despre raporturile dintre Biserică și stat în Europa, lucrat împreună cu curteanul său slugarnic, cu simpatii luterane, Teofan Prokopovici, care a ajuns Arhiepiscop de Novgorod și vice-președinte al noului Sfânt Sinod Guvernant. Acest sistem urmează modelul protestant din Europa de Nord al vremii, alcătuit pentru întărirea puterii civile a monarhului peste toate. Istoria acestui fapt este în parte descrisă de Georges Florovsky în Căile Teologiei Ruse.
Prototipul european al acestui sistem a fost rodul războaielor religioase protestante și al legii cuius regio, eius religio – adică „a cui este stăpânirea, a aceluia este și religia” – care subordona legile instituției religioase legilor/decretelor stăpânului civil. Aceasta se afla în contradicție cu tradiția Bisericii, întruchipată în legea formulată de Sf. Împărat Iustinian cel Mare pentru Bizanț și apoi preluată de Rusia Ortodoxă, potrivit căreia legile civile contrare legilor Bisericii sunt nule și fără putere. În întruparea ei rusească, un astfel de sistem a dat voie domnitorilor să amuțească sau să „legifereze” după bunul plac în treburile Bisericii prin ober-procurorul laic (un „supraveghetor” – un fel de episcop mirenesc peste episcopi) și printr-un sinod permanent de trei mitropoliți numiți și câțiva episcopi variabili, sinod pe care acesta îl convoca, îi fixa ordinea de zi, îl prezida și îl folosea pentru a controla strâns sau chiar a îndepărta fără referire la Sfintele Canoane pe orice cleric socotit „nepotrivit” statului. Aceasta se făcea prin suspendări și pensionări forțate, întărite de stat prin exilarea sau închiderea clericului într-o mănăstire, ca într-o semi-temniță.
Astfel, sistemul sinodal binecuvântat de Dumnezeu, al Sinoadelor Ecumenice și al Canoanelor Apostolice, care lucra prin plinătatea episcopatului, atât local cât și universal, este înlocuit cu un mini-sinod totalitar dirijat de un laic, dictând întregului episcopat; un sinod a cărui activitate depindea de aprobarea statului, iar lucrările lui puteau fi oricând dizolvate, amânate sau anulate de ober-procuror. În acest chip, deși laicul avea cea mai mare putere, mitropoliții „consistoriali” dobândeau o autoritate neatinsă de vreo cale de apel, afară de tăcuta neascultare născută în suflete de acest despotism.
Pentru că acest sistem nu se baza pe Canoane, nu avea autoritate bisericească reală și nu putea exprima decât hotărârile unei mici părți a episcopatului, nu ale întregii Biserici Ruse, nu ale unei adunări sinodale legitime a plinătății episcopatului. Firește, uneori putea decide drept privind dogma sau rânduiala, dar autoritatea lui era doar a unei minorități. Așadar, fără să negăm ceea ce a fost ortodox și cu cuviință lucrat în acest trist răstimp, trebuie să recunoaștem că sistemul a deschis calea unor încălcări grave ale canoanelor și a unei atitudini ușuratice sau chiar disprețuitoare față de legea Bisericii Universale, pe care Domnul o cere spre ascultare tuturor creștinilor (Mt. 18, 17-18).
Exemple de astfel de încălcări, pe lângă însăși asumarea necanonică a autorității sinodale în 1721:
– dezlegarea soldaților lui Petru de a ține Postul Mare în vreme de campanie, dând voie la mâncare de carne;
– permiterea căsătoriei femeilor ortodoxe cu luterani germani importați de Petru, cu condiția botezării pruncilor în Ortodoxie;
– oprirea intrării în cler a celor ce nu proveneau din familii clericale;
– aprobarea în 1754, la cererea țarinei Ecaterina II, a Trebnicului pro-unia al Mitropolitului Petru Movilă, care nega botezul majorității eterodocșilor convertiți;
– închiderea forțată a multor mănăstiri și interzicerea vieții monahale celor tineri, sub pretextul că monahismul ar fi o „cangrenă” pe trupul statului;
– jefuirea proprietăților bisericești în folosul statului;
– pensionarea silită și închiderea în mănăstire a Mitropolitului Arsenie Matveevici (1762) și a altor ierarhi care s-au împotrivit acestor fărădelegi;
– punerea de francmasoni cunoscuți și mireni de credință îndoielnică în poziția de ober-procuror, tulburând astfel ordinea canonică dintre cler și mireni.
Recunoaștem că unele dintre aceste abateri au fost legate de o singură domnie, altele au fost ignorate de cler, iar răul a fost în parte micșorat de faptul că majoritatea ereticilor fuseseră botezați în forma exterioară a Tainei, însă totuși multă vătămare s-a făcut și se vede până azi în confuzia minții multor ruși cu privire la Sfintele Canoane ale Bisericii Universale, pe care le disprețuiesc și le înlocuiesc cu acest sistem nelegiuit.
Trebuie să mărturisim limpede că acest sistem nu a avut niciodată autoritate adevărată, n-a schimbat Canoanele ca temei unic al dreptului bisericesc și a pierit ireversibil în 1917, odată cu alegerea Sf. Patriarh Tihon, dispariția statului ortodox și emiterea Ukazului 362, care spune deslușit că episcopii sau grupurile de episcopi conduc treburile Bisericii „în limitele autorității date lor de Sfintele Canoane”, nu de Kniga Consistorium. De aceea, este fals, strâmb și cu totul ridicol ca unii – precum Mitropolitul Valentin de Suzdal – să pretindă că ar acționa „potrivit Kniga Consistorium”, care „ar da Mitropoliților ruși puteri ce nu sunt în acele ‘Canoane grecești’”, numind Canoanele Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică drept „grecești”. În realitate, sub Consistoriu, Mitropolitul era controlat de ceilalți mitropoliți și de un ober-procuror ortodox; pe când astăzi, acesta stă singur în fruntea unui nou mini-sinod pe care îl conduce despotic, fără a putea fi judecat de el. Mai mult, uneori a afirmat că Biserica sa ar fi condusă „după Canoane, după Ukaz 362 și după Kniga Consistorium”, lucru cu neputință, deoarece primele două se află în contradicție cu cea din urmă – iar toate trei sunt în contradicție cu felul în care își conduce de fapt propriul „sinod”.
În cele din urmă, trebuie să le reamintim celor care susțin că aceasta este „legea ortodoxă pentru Biserica Rusă” că „ortodox” este un termen care nu se aplică oricui are un rang în Biserică la un moment dat, ci acordului și ascultării față de decretele și tradițiile transmise de Domnul, Apostolii Săi, Biserica Universală și consensul doctrinar al Sfinților Părinți, care au fost canonizați (aprobați ca etaloane sau standarde ale căii creștine) de întreaga Biserică pentru Biserică. Acestea sunt autoritățile creștinismului stabilite de Domnul nostru în Noul Testament. Dacă cealaltă opinie este adevărată, că sistemul Consistoriului este legea ortodoxă, atunci, prin astfel de raționamente, dacă timp de câteva generații o mică sau chiar o parte semnificativă a episcopatului ar deveni adulterini sau ar declara acest lucru legal, poate cu acordul comun, atunci adulterul ar deveni de acum înainte ortodox și legal și chiar obligatoriu conform legii canonice, iar legea Evangheliei care spune contrariul ar deveni nulă și neavenită!
Putem încheia cu sfânta avertizare adresată turmei cu privire la canoane, pe care nicio autoritate duhovnicească ortodoxă, și în special nimeni care se revendică ca descendent al Bisericii Ruse, nu îl poate nega sau contesta, Sfântul Arhiepiscop Ioan (Maximovici) Făcătorul de Minuni (+1966), din Predica sa din Duminica Ortodoxiei:
„Toți păcătuim, toți încălcăm poruncile lui Hristos și legile Sfintei Biserici, însă unii se recunosc pe ei înșiși păcătoși și se pocăiesc de fărădelegile lor, iar alții, dimpotrivă, leapădă însăși legea și nu voiesc să se supună ei; zic că aceste legi sunt învechite, că nu mai sunt de trebuință — ca și cum am fi noi mai înțelepți decât cei care ne-au lăsat legile Bisericii, pe care Domnul Însuși le-a dat prin Apostolii și ierarhii Săi. Iată înaintea voastră două căi: calea tâlharului celui înțelept și calea celui tras în jos, în hades, de povara hulei sale… Iată, fraților, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, iar alții caută numai desfătarea acestei lumi, și când nu izbutesc s-o dobândească, hulesc legile date pentru mântuirea noastră.
Și astăzi pot răsări între noi felurite dezbinări. Legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbate; creștinul trebuie să se supună lor, indiferent de ce cred alții, indiferent cum sunt privite aceste legi de către lume — fie cu bunăvoință, fie cu împotrivire. Cei credincioși lui Hristos merg după El pe calea acestor legi, acestor rânduieli pe care Sfânta Biserică le păstrează cu sfințenie. Cei ce doresc mângâieri și plăceri nefolositoare în această lume trecătoare — care mai devreme sau mai târziu va pieri — aceștia aleg alte legi, nu legile Bisericii, ci pe acelea care le îngăduie să trăiască după placul lor, să gândească după voia lor, să-și pună voia proprie mai presus de Duhul Bisericii, Duhul dat de Însuși Domnul Dumnezeu; și îi îndeamnă și pe alții să meargă pe aceeași cale.
Se poate, fraților, ca în curând să veniți iarăși într-un timp de tulburare, și unii dintre voi să fiți chemați să lepădați aceste sfinte legi și să vă supuneți unor rânduieli puse numai de oameni. Păziți-vă de o asemenea cale! Păziți-vă de calea tâlharului din stânga, căci prin povara hulei și a batjocoririi lui Hristos a coborât în pierzarea cea veșnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos Însuși, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii au fost date de Duhul Sfânt prin Apostoli. Iar legile Bisericilor locale se întemeiază pe aceleași legi și canoane ale Bisericii [Universale]. Să nu ne socotim pe noi mai înțelepți decât sfinții și ierarhii care au așezat canoanele Bisericii; să nu ne închipuim mari înțelepți… Atunci nu vom urma calea tâlharului nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârșit și s-a pogorât în cele mai de jos adâncuri, din care să ne izbăvească pe toți Domnul. Amin.”
[Traducere automată după The Kniga Consistorium and why it should be Condemned ]