Nu la mult timp după sosirea lui Gheorghe, el și părintele Pantelimon au vizitat părinții lor duhovnicești din Muntele Athos. Este greu de spus în cuvinte simțirile care-i vin unui om când vede pentru prima oară Sfântul Munte. Te umple de evlavie, uimire și stimă când vezi porțiunea închinată Maicii Domnului. Această mare peninsulă doar pare a fi mare. În realitate ea este lată de cinci kilometri în punctul ei cel mai subțire și are o lungime de patruzeci și opt de kilometri!
Părinții pe care i-au vizitat au fost Gheron Arsenie, împreună-nevoitor cu Gheron Iosif Spileotul, și ucenicii lor părintele Haralambie și părintele Efrem. Aceștia doi din urmă aveau aproximativ douăzeci de ucenici în acea perioadă. Trăiau în partea Muntelui Athos care este cunoscută ca și Noul Schit.
Atunci când călătorii au ajuns la Noul Schit, l-au întâlnit pe novicele Ioan care ajunsese mult mai devreme.
Tânărul Gheorghe a privit îndeaproape modul de viață la acest schit, și cum ar fi natural pentru orice tânăr, a luat în considerare dacă ar avea puterea să trăiască viața unui monah athonit acolo. A înțeles, totuși, că aceasta ar fi prea dificil pentru el, luând în considerare bariera lingvistică. Cei trei au stat acolo timp de o săptămână, trăind ca și ceilalți părinți. Sculându-se dis-de-dimineață, când era încă întuneric, era datoria lui Gheorghe să-l ajute pe părintele Arsenie să urce noaptea cărarea periculoasă spre biserică. Făcea asta împingându-l de la spate.
După o zi-două, s-a hotărât vizitarea icoanei Portărița care era în cealaltă parte a Sfântului Munte. În timp ce era la icoana Portărița, părintele Pantelimon a pregătit să-l îmbrace cu hainele negre pe novicele Ioan. Regulile mănăstirii erau ca un novice să rămână șase luni cu hainele laice, și numai apoi să primească pe cele negre. De această regulă a fost scutit tânărul Ioan, astfel încât să poată primi hainele negre înaintea acestei sfinte icoane, chiar dacă tânărul Gheorghe venise la mănăstire cu mult înaintea lui Ioan. S-a explicat că de când Ioan era la seminar, era oarecum în legătură cu mănăstirea, și prin urmare timpul petrecut la seminar a fost socotit ca timp petrecut la mănăstire!
Această călătorie a fost făcută cu un caiac, o mică barcă de pescuit, care în acea vreme putea să fie închiriată de oricine dorea. Părintele Arsenie a dorit de asemenea să-i însoțească. Deci vestea s-a răspândit la Noul Schit că într-o anumită zi, părinții vor închiria o mică barcă de pescuit și vor călători la Mănăstirea Iviron, mergând în jurul vârfului Sfântului Munte. Aceasta avea să fie o călătorie foarte emoționantă deoarece a vizita Icoana Portărița nu este un eveniment minor.
Când a sosit ziua, lista pasagerilor s-a înmulțit, întrucât răspândindu-se vestea au întrebat și alții dacă ar putea veni. Când mica barcă a ajuns din Uranopoli, portul chiar de la ieșirea din sud a Athosului, care era cam la 35 de mile depărtare (56 km), era deja mijlocul dimineții. Era o barcă mică cu un singur motor, dar avea un catârg mare în mijloc care avea o pânză pe el. Pânza era înfășurată în jurul catârgului atunci când conducătorul sau căpitanul folosea motorul. Mergea foarte încet din moment ce era o barcă de pescuit. Avea doar o cale de acces în jurul părților laterale ale bărcii cu un centru proeminent unde se putea merge înauntru. Motorul era sub punte, așa că toți au stat pe calea de acces și s-au sprijinit de cabina care era ieșită în mijlocul bărcii.
Părintele Arsenie, desigur, era cel mai bătrân și cel mai respectat dintre părinții care au venit în această călătorie. S-a așezat la margine și și-a pus toiagul la marginea bărcii, ceea ce l-a forțat ca să-și împingă pieptul înspre cabină. Era de asemenea cu el și fratele părintelui Iosif, părintele Atanasie, părintele Pantelimon, novicele Ioan, și apoi a venit și un tânăr călugăr foarte tăcut cam de treizeci de ani, al cărui nume tânărul Gheorghe nu-l cunoștea. În sfârșit, se aflau acolo Gheorghe, împreună cu căpitanul.
Când acest mic grup de pelerini a pornit, au debarcat în partea de sud a Sfântului Munte. Apele au fost destul de liniștite. Trecând ei pe lângă niște peșteri de-a lungul stâncilor, au auzit cu toții dintr-o dată muzică, spre amuzamentul lui Gheorghe și a altora. Era muzică grecească, și singura explicație pe care călugării au avut-o a fost că undele de radio au fost oarecum prinse în peșteri și sunau într-o așa manieră încât puteau fi auzite. Aceasta a durat cam treizeci de secunde.
Trecând ei prin zona Karoulia, vârful Muntelui Athos, proprietarul vasului a zărit valurile înspumate ale mării. Era foarte periculos și a început să folosească un limbaj urât, jurându-se și amenințând că se întoarce înapoi. Dacă ar fi făcut aceasta, însă, nu și-ar fi primit plata în întregime, dar dacă ar fi continuat, s-a gândit că ar pune micuța barcă în primejdie, când toată lumea a văzut crestele înspumate și valurile, frica i-a cuprins pe toți.
Căpitanul a avansat puțin înspre marea agitată și apoi a continuat să înjure. Din fericire era totul în greacă și Gheorghe era singurul cruțat de limbajul lui vulgar. În timp ce continua în marea agitată, pasagerii se țineau bine aproape din răsputeri. Dacă se apropia de un val într-o manieră nepotrivită, valul se izbea de barca. Se părea că la fiecare val care lovea barca, proprietarul mormăia ceva.
Apoi spre mirarea lor, pânza care era înfășurată în jurul catârgului central a început să se dezlege. Nu era legată cum trebuie. Pe când treceau ei de Marea Lavră, situația s-a înrăutățit. Îngrijorarea proprietarului era destul de mare de aceea nu putea să lase cârma pentru a ajunge la pânza desfășurată. Se putea vedea aceasta pe fața lui și se putea auzi pe buzele lui. Niciunul dintre pasageri nu a putut să treacă peste cabină pentru a se apropia de catârg pentru a ține pânza.
Când Gheorghe a observat ce încercau ei să facă și a înțeles necesitatea ca pânza să fie legată, a așteptat ca barca să navigheze într-o anumită direcție și apoi a sărit deasupra cabinei. S-a ținut de catârg fiind singurul lui reazăm și apoi a înfășurat pânza în jurul catârgului și a legat-o. Când unii au văzut ceea ce-a făcut, s-au întrebat cum v-a putea coborî în siguranță pe calea de acces fără a cădea din barcă. Însă, a așteptat ca barca să meargă în altă direcție și apoi a sărit jos în siguranță. Când proprietarul a văzut ceea ce-a făcut Gheorghe, i-a apărut primul zâmbet pe față în acea zi și toate blestemele ulterioare s-au potolit.
Mergând în continuare ei de-a lungul malului nordic, au ajuns la destinația lor la Iviron, dar valurile erau atât de mari încât proprietarul nici măcar nu a vrut să se apropie de debarcaderul de beton, de teamă ca nu cumva să strice barca. S-a hotărât să continue spre partea de nord a Sfântului Munte și a venit înspre golful care reprezenta portul Mănăstirii Vatopedu. În tot acest timp părinții Arsenie și Atanasie își țineau liniștiți toiegele rezemându-se de cabină și își spuneau Rugăciunea lui Iisus. La golful Vatopedu-lui marea era foarte liniștită și căpitanul a putut să se apropie ușor de debarcaderul de beton și au debarcat cu toții.
Era ora mesei. Părintele Arsenie n-a vrut nici măcar să intre în Mănăstirea Vatopedu, ci a stat la debarcader. Când a fost întrebat despre motiv, a răspuns, pentru că mănăstirea îl pomenește pe patriarhul Ecumenic și este idioritmică, și deoarece călugării mănâncă carne și fumează țigări, nu a vrut să intre ci a preferat să stea afară și să ia masa acolo. Aceasta l-a impresionat foarte mult pe tânărul Gheorghe observând strictețea cu care părinții de la Noul Schit, și în special ucenicii părintelui Iosif țineau, la acea vreme, sfintele tradiții și refuzau noua erezie a Ecumenismului.
Părintele Pantelimon, totuși, a decis să meargă înăuntru, și i-a luat pe cei doi tineri novici ca să vadă Catoliconul (biserica principală) și a cerut să cinstească relicvele, dacă le-ar fi fost arătate. Această mănăstire era cu adevărat ca un mic orășel. Curtea era mare. Catoliconul te lăsa fără aer privind splendoarea Bizanțului care era turnată la ornamentele acestei biserici. Mănăstirea adăpostea Brâul Maicii Domnului. Era într-adevăr închinată Adormirii Maicii Domnului.
Atunci când s-au adus moaștele, au făcut cu toții închinăciuni și au cinstit sfintele odoare. Totul s-a făcut oarecum repede așa încât să poată în cele din urmă intra la Mănăstirea Iviron înainte ca paraclisul Portăriței să se închidă la ora două. Acesta era scopul călătoriei, dar alte circumstanțe i-a adus în schimb la Vatopedu. Deci prima mare mănăstire din Sfântul Munte în care tânărul novice Gheorghe a intrat a fost Mănăstirea Vatopedu. Nu știa că în viitor va întemeia o mănăstire de asemenea închinată Adormirii Maicii Domnului.
N-a știut de asemenea că această mănăstire a Vatopedu-lui are să aibă într-o zi ca stareț pe unul dintre ucenicii Părintelui Iosif. Se numea Iosif cel Tânăr, și ca să obțină stăreția acestei mănăstiri, el va renunța la tradițiile și strictețea pe care le-a arătat părintele Arsenie în această călătorie. Trebuia să accepte să-l pomenească pe patriarhul Ecumenic, și făcând astfel a căzut în erezia Ecumenismului.
Au debarcat la Vatopedu în apele calme ale golfului, dar imediat în afara golfului erau iarăși în tumultul mării pe care l-au experimentat pe drum. În scurt timp s-au apropiat iarăși de Iviron și când proprietarul bărcii a văzut valurile încă izbindu-se de debarcaderul de beton, n-a vrut să se apropie. Totuși, după strigăte puternice în greacă, cu mută frică, proprietarul bărcii s-a apropiat de latura debarcaderului. Partea bărcii se ridica mai sus decât debarcaderul și cobora mai jos de debarcader dimpreună cu valurile. A stat cam la o distanță de un metru, tot timpul murmurând ceva. Tinerii călugări și novicii au sărit primii pe debarcader când barca cobora. Bătrânul, părintele Arsenie, a fost ultimul care a părăsii barca dar a reușit să ajungă pe debarcader într-o fel foarte sigur. Căpitanul bărcii n-a vrut să rămână aproape de debarcaderul de beton, așa că a ieșit puțin mai în larg și a mers în cercuri până ce pasagerii s-au întors.
Părintele Atanasie a mers înainte pentru a se asigura că paraclisul nu este închis, și s-a întors alergând pentru a vesti cu voce tare, “Slavă lui Dumnezeu! Grăbiți-vă, toți! Am reușit! Îl vor ține deschis, chiar dacă e timpul pentru a-l închide.” Așa că au alergat cu toții la poarta mănăstirii și apoi în curte și apoi la micul paraclis al Portăriței. Acolo Gheorghe a văzut pentru prima dată chipul minunat al acestei mari, maiestuoase icoane a Maicii Domnului Portărița. Toată lumea făcea închinăciuni și sărutau icoana cu multă evlavie și căință. Apoi, părintele Atanasie, care era cunoscut pentru cântările sale, psalmodia imnul Cuvine-se cu adevărat. Cânta cu multă înflăcărare încât toți stăteau cu lacrimi în ochi.
Cu toții au pătimit o încercare destul de grea pentru a vedea Portărița, și acum în timp ce stăteau acolo, spre mirarea lor, candela de deasupra icoanei a început să se miște singură. Se balansa de la stânga spre dreapta. Acest lucru se întâmplă în diverse ocazii și călugării nu au o părere clară despre motivul pentru care se întâmplă. Unii spun că Maica Domnului este mulțumită, și alții că Maica Domnului le dă un avertisment monahilor Sfântului Munte. Tânărul Gheorghe a atribuit-o faptului că sfântul Gheronda Arsenie a făcut această călătorie cu adevărat anevoioasă, pentru a o cinsti pe Maica Domnului, și Maica Domnului și-a arătat aprecierea. Aceasta n-a fost prima dată când Împărăteasa l-a mângâiat pe Gheron Arsenie.
După ce toți au sărutat iarăși icoana, grupul pelerinilor a părăsit Ivironul și s-a întors la debarcader ca să vadă dacă omul a rămas sau a plecat. Încă mergea în cercuri și era destul de agitat fiindcă în opinia lui, marea devenise mai rea. A venit aproape de debarcader, și barca făcându-și ascensiunea, unul câte unul, au intrat cu toții înlăuntru. Apoi au continuat să meargă acasă în jurul vârfului Sfântului Munte, auzind câteva semnale radio în cale. Apoi, când au trecut de Karoulia, vârful sudic al Athos-ului, marea a devenit calmă pe tot drumul de întoarcere la Noul Schit. Toată lumea a debarcat, mulțumind lui Dumnezeu că nu a existat nici o nenorocire.
De prisos este a spune, că toată lumea a fost epuizată de la această călătorie. Erau 18 mile jumatate (cam 30 km) până la mănăstirea Iviron, și apoi alte 8 mile (13 km) până la Vatopedu. Călătoria toată a fost de 53 de mile (optzeci și cinci de kilometri) în micul caiac.
În timpul când erau la Noul Schit, au asistat la Liturghiile care erau săvârșite de către părinți. Gheorghe era de ajutor părintelui Arsenie în aceste nu foarte lungi călătorii de la chilia lui Gheron Iosif către biserica în care se slujeau Liturghiile. Tânărul Gheorghe era chiar în spatele părintelui Arsenie ca să-l împingă pe drumul îngust care duce la biserică. Toate acestea erau făcute noaptea cu lanterna deoarece Liturghiile aveau loc la miezul nopții. Părinții făceau vecernie seara și restul ce le rămânea din rugăciuni în pădure, despărțiți unul de celălalt astfel încât să nu se audă unul pe altul făcându-și rugăciunile. Și își continuau rugăciunile până la miezul nopții. La miezul nopții se adunau pentru Sfânta Liturghie. A fost foarte motivant pentru Gheorghe să vadă toți părinții, atât pe bătrâni cât și pe tineri monahi, adunați împreună pentru a lua parte la Sfânta Liturghie. Nici un episcop nu a fost pomenit pe durata acestor slujbe după nume, doar “Episcopia Ortodoxă” deoarece ziloții ar fi fost prigoniți dacă ar fi pomenit deschis oricare alt episcop altul decât patriarhul Constantinopolului.
Părinții mai bătrâni au fost foarte amabili cu Gheorghe și i-au oferit un loc în interiorul paraclisului, pe când cei mai mulți monahi erau afară. Acolo a observat cum s-au comportat toți părinții, în special bătrânii, în timpul Sfintei Liturghii. Părintele Haralambie slujea. Avea o voce foarte blândă, ascuțită și, s-ar putea spune, chiar abia auzibilă, dar nu a contat. Se părea că acolo toată lumea știa Liturghia cu inima. Știau toate cererile, și la momentul potrivit, toate răspunsurile. Când a sosit timpul pentru Sfânta Împărtășanie, au luat cu toții cu multă cucernicie Sfintele Taine, mai întâi bătrânii, desigur, și apoi monahii mai tineri au venit de afară, și la sfârșit, tânărul Gheorghe a luat și el de asemenea Sfânta Împărtășanie.
După Liturghie, totă lumea s-a întors la chilii, și acum tânărul Gheorghe avea să meargă în spatele Părintelui Arsenie, numai că de data aceasta în loc să-l împingă, trebuia să-i țină cingătoarea din spate și să-l împiedice din a merge prea repede la vale și chiar să se rănească.
În timpul acestor slujbe, și chiar de-a lungul tuturor întâlnirilor cu părintele Atanasie, Gheorghe a observat că se poartă într-un fel ciudat. (Părintele Atanasie era fratele biologic al părintelui Iosif. Și-a urmat fratele la Sfântul Munte pentru a duce lupta în viața monahală.) Oricând novicele Gheorghe și oricine altcineva se apropiau de un prag, tânărul Gheorghe nu trecea primul, de vreme ce el era ultimul novice, astfel respectând pe toți monahii, și în special pe bătrâni. Acest lucru, însă, nu funcționa când era vorba despre părintele Atanasie. Părintele Atanasie nu trecea prin vreo intrare primul dacă tânărul Gheorghe era prezent înaintea lui. Gheorghe trebuia să treacă primul. Când făcea asta prima sau a doua oară, tânărul Gheorghe asculta de cerința acestui venerabil părinte, gândind că părintele se smerea sau poate chiar îi punea la încercare ascultarea și smerenia tânărului novice. Cu toate acestea, făcea aceasta în continuu și numai cu tânărul Gheorghe. Nu conta cât de multe rugăminți ar fi făcut tânărul novice ca să-l lase pe părinte să treacă primul, acesta nu se ducea înaintea tânărului Gheorghe. Chiar și când ceilalți părinți îi spuneau să treacă înaintea tânărului novice, nu avea s-o facă. După mulți ani când acest tânăr Gheorghe a devenit preot și apoi episcop, s-au întrebat dacă nu cumva fratele starețului Iosif știa că acest tânăr va avea în cele din urmă o așa mare demnitate în Biserică.
Chilia părintelui Iosif și a părintelui Arsenie de la Noul Schit avea vedere la mare, și priveliștea de dimineață era uluitoare. De la Noul Schit spre sud, ajungeai întâi la schiturile Sfânta Ana și Sfânta Ana Mică, și apoi la schitul Katounakia.
Într-o zi, cei trei pelerini au hotărât să meargă la schitul Katounakia și acolo să-l viziteze pe părintele Nichifor și pe cei doi ucenici ai lui, părintele Efrem și Procopie. Se spunea că părintele Nichifor era un părinte foarte strict și datorită ascultării părintelui Efrem, părintele Efrem era mai renumit decât părintele său și unii spuneau chiar mai sfânt. Acest lucru, însă, nu părea să fie chiar atât de adevărat cum ar fi sperat unii. De multe ori grecii au o slăbiciune în a face povești, în special despre așa-zisa sfințenie a oamenilor, și după cum se întâmplă adesea, odată ce începe o poveste, ea este repetată și exagerată și complet disproporționată. Alții o aud și o relatează într-un mod diferit, și devine o altă poveste, și curând cineva are reputația de a fi unul dintre cei mai mari făcători de minuni pe care i-a cunoscut vreodată Biserica.
Într-o oarecare măsură, acestea s-au întâmplat cu acest părinte Efrem din Katounakia, și este în mod categoric ceea ce s-a întâmplat celuilalt părinte Efrem, care a luat controlul asupra Mănăstirii Filofteu, și care n-a putut rămâne în Sfântul Munte, ci locuiește în America. Cei trei pelerini au venit în vizită la Katounakia, și întâlnirea cu părintele Efrem din Katounakia a fost destul de lipsită de evenimente, în afară de faptul că părintele Efrem părea ca un prizonier reticent, nu ca unul care făcea ascultare cu bucurie. Se vorbea în șoaptă, totul în grecește, atât salutările cât și despărțirile.
Rezultatul acestei situații a fost în contradicție cu cuvintele părintelui Efrem din cartea sa care a apărut de curând. Ironic, cartea era numită Ascultarea este Viață: Starețul Efrem Katunakiotul și în această carte, acest pretins Stareț Efrem consemnează că mai târziu l-a forțat pe părintele său să înceapă iarăși să-l pomenească pe Patriarhul Ecumenic într-o perioadă când Patriarhul Ecumenic a îmbrățișat deschis erezia Ecumenismului. Astfel a consemnat propria lui evidentă neascultare într-o carte care aparent învață ascultarea. Părintele Nichifor, se spune, s-a întristat foarte mult că ucenicul său, părintele Efrem, l-a forțat să facă ceva împotriva conștiinței sale. Cu trei ani înainte să moară, totuși, părintele Nichifor s-a reîntors în biserică.
Călătorii au părăsit Katounakia și s-au întors la Noul Schit pe jos. În cele din urmă a sosit momentul plecării musafirilor americani. Înainte de a urca în barcă pentru a se întoarce acasă, s-au dus cu toții la părinții Haralambie și Efrem, primindu-le binecuvântările, și într-un final au venit înaintea marelui părinte Arsenie. Ultima binecuvântare de la părintele Arsenie a fost foarte mișcătoare pentru tânărul Gheorghe. Tânărul Ioan a aplecat capul sub mâinile părintelui Arsenie, care a făcut semnul Crucii asupra lui și s-a rugat. Apoi părintele Haralambie s-a uitat la Gheorghe și i-a făcut semn cu mâna să-și pună și el de asemenea capul acolo, după care și Gheorghe și-a aplecat capul. Atunci părintele Arsenie și-a pus mâna pe capul lui Gheorghe și i-a făcut semnul Crucii, și a făcut rugăciuni deasupra amândurora. Părintele Arsenie nu era preot, dar pentru că era bătrânul acestui înfloritor grup de monahi, binecuvântarea lui era ca binecuvântarea lui Iacob asupra copiilor lui. Doar târziu a aflat tânărul Gheorghe că părintele Arsenie a prevăzut că, “Atunci când tânărul Gheorghe va fi tuns, numele lui are să fie Grigorie, după Sfântul Grigorie Palama.” Acest lucru i s-a spus pentru prima oară după trei ani, după tunderea lui.
Apoi musafirii americani și-au luat rămas-bun și au plecat din Sfântul Munte. Experiența lui Gheorghe acolo a fost foarte profundă, și privind spre Sfântul Munte în timpul plecării, putea doar să se întrebe dacă se va mai întoarce vreodată.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.