Nu după multe săptămâni, într-o dimineață părintele Grigorie îl ducea pe arhidiaconul Varnava la spital pentru ca să împărtășească pe un credincios care era bolnav. În drumul spre casă, părintele Grigorie și arhidiaconul purtau o discuție obișnuită.
Părintele Grigorie a întrebat: “Cine slujește astăzi?”
Diaconul a răspuns, “Ei bine, cu siguranță nu va fi părintele Isaac.”
Părintele Grigorie a zis, “De ce?”
Diaconul a zis, “Nu știai? I-a înțepenit mâna dreaptă. N-ai observat la trapeză (sala de mese) că nu mănâncă cu mâna sa dreapta, ci cu stânga, și că nu a mai slujit de la călătoria sa la New York?”
Părintele Grigorie a zis, “Nu. Nu a făcut nimeni nici o înștiințare.”
Arhidiaconul a spus, “Da. Mă întreb oare de ce?”
Părintele Grigorie nu a zis nimic, dar cu siguranță a înțeles de ce. S-a întors la mănăstire și a început să observe neputința părintelui Isaac de a-și folosi mâna dreaptă. Au trecut săptămâni. Apoi, singura înștiințare publică, a fost făcută în mod întâmplător, la sfârșitul trapezei, atunci când starețul a zis, “Rugați-vă cu toții pentru părintele Isaac. Se duce la doctor, pentru mâna sa.”
În ziua următoare părintele Grigorie s-a dus la Episcopul Constantin, care era episcopul Bostonului și locuia la mănăstire, și a explicat toate cele întâmplate și a întrebat dacă știa despre mâna Părintelui Isaac.
Episcopul Constantin a spus, “Da, dar doctorii nu cunosc cauza sau leacul.”
Nu după multe săptămâni lumea Ortodoxă a auzit vestea foarte tristă că arhiepiscopul Andrei a răposat. S-a dus la Domnul într-una din zilele sale de nume, Soborul Sfinților Doisprezece Apostoli, 30 Iunie, 1978.
În acel moment, părintele Grigorie aproape că a căzut în deznădejde, neputându-și închipui cum ar putea obține dezlegare fără ca arhiepiscopul Andrei să mai fie în viață. A vrut ca să meargă la înmormântarea sa și să plângă pentru părintele său duhovnic, un înger pe care Dumnezeu l-a rândui pentru el. S-a gândit în sinea lui că nu avea nimic de pierdut, așa că i-a spus Părintelui Isaac care mergea la înmormântare că și el ar vrea să meargă. Părintele Isaac, care încă își avea brațul său drept spânzurând de umăr precum o bucată de carne moartă, s-a uitat la părintele Grigorie și a zâmbit larg, ca și cum ar fi zis, “Slabe șanse ai ca să te duci să-l vezi din nou”, și apoi a zis aproape același lucru.
Părintele Grigorie a zis, “Cereți-i binecuvântarea părintelui Pantelimon.” În adâncul său, părintele Grigorie a priceput că va merge, datorită la tot ceea ce s-a întâmplat cu brațul părintelui Isaac, căci cum ar putea refuza, văzând că această năpastă este o mustrare venită direct din partea arhiepiscopului? Ce nădejde ar fi avut părintele Isaac de a obține iertare și o minune de vindecare dacă l-ar fi refuzat pe părintele Grigorie ca să ajungă la arhiepiscop a doua oară? În următoarea zi, părintele Grigorie a fost informat că va merge la înmormântare cu clerul mănăstirii. În acea zi vremea a fost ploioasă încă de la primele ore ale dimineții, și ploaia a continuat până la amiază. Ploaia și ceața au persistat pe tot parcursul drumului spre New York. Oamenii au fost cam întristați că înmormântarea unui așa mare om avea să fie afectată de această vreme. Mulți episcopi se adunaseră, inclusiv episcopul Nectarie, care era un ucenic al arhiepiscopului Andrei din Rusia. Când a sosit delegația din Boston, au mers cu toții de îndată la biserica mănăstirii, a Adormirii Maicii Domnului, unde trupul Vlădicăi Andrei era depus.
Toți au făcut închinăciuni, și e de prisos a spune, că părintele Isaac nu a ezitat ca să meargă la trupul adormit al Vlădicăi și să-și mâna pe el. Ploile au continuat pe tot parcursul ceremoniei. Apoi, la sfârșitul slujbei, când rămășițele urmau să fie duse la mormânt pentru îngropare, dintr-o dată, ploaia s-a domolit și soarele a strălucit puternic peste tot în jurul mănăstirii. Toți au fost uimiți. Trupul a fost dus de trei ori în jurul bisericii și apoi la mormânt.
Clerul venea în urma sicriului, apoi episcopii și apoi călugării, iar pe urmă mirenii. Părintele Pantelimon, însă, a făcut ceva ciudat. Nu s-a pus într-un rând cu clerul, ci s-a străduit și a reușit să umble pe sub sicriu. Oamenii comentau de ce anume se comportă așa. Puțini au înțeles nevoia starețului de pocăință pentru purtarea sa, de asemenea și nevoia ca părintele Isaac să se vindece. Starețul l-a pregătit pe părintele Isaac încă de când a intrat prima oară la mănăstire pentru a-i fi succesor, și pentru el, faptul că nu-și putea folosi mâna dreaptă, ar fi un inconvenient care nu putea fi trecut cu vederea. În cele din urmă, arhiepiscopul Andrei l-a vindecat pe părintele Isaac, căci încă din timpul înmormântării, treptat, starea mâinii lui s-a îmbunătățit, și s-a vindecat complet. În timpul procesiunii de înmormântare, niște tinere cercetașe rusoaice care au avut o vedenie, și singurul mod în care au putut-o descrie a fost că îngerii îi duceau sufletul arhiepiscopului Andrei în cer.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.