Episcopul Rafael Hawaweeny (de Brooklyn) – O istorie a Frăției Sfântului Mormânt

scrisă în 1893

Introducere[1]

Mulțumire dându-I lui Dumnezeu, Celui Sfânt și Dătător al tuturor lucrurilor bune și rugându-L să ne conducă pe calea cea bună și să ne îndrume să ajungem la concluzia corectă, spunem că Frăția Sfântului Mormânt este un fenomen ciudat în istoria Bisericii Ortodoxe, chiar și în istoria tuturor bisericilor creștine. Am descris-o ca o Frăție Greacă, deoarece este alcătuită doar din membri greci care provin dintr-o țară străină și vorbesc o limbă străină. Timp de trei secole și jumătate, ei au delapidat, prin înșelăciunea și viclenia lor, autoritatea duhovnicească și administrativă din Scaunul patriarhal al Ierusalimului din mâinile băștinașilor și au restricționat-o la ei înșiși, astfel încât Biserica Ierusalimului și-a pierdut independența juridică și libertatea sa canonică și a devenit Autocefală doar cu numele. Pentru că legătura necesară dintre păstori și turmă, care există în fiecare Biserică Autocefală, a fost destrămată, aceasta a devenit împărțită în două segmente:

1- Clerul grec celibat, care a venit dintr-o țară străină și care vorbește o limbă străină, precum și descendenții lor, care au câștigat putere asupra tuturor câștigurilor Sfântului Mormânt și a celorlalte Locuri Sfinte din Ierusalim și Palestina.

2- Ortodocșii băștinași, care nu numai că au fost împiedicați să intre în treptele monahale, dar ale căror nevoi religioase și bisericești au fost de fapt neglijate.

Apariția acestei Frății în Biserica Ortodoxă nu este mai puțin ciudată decât apariția Frăției Iezuiților în biserica Papală. Lucrul mai ciudat este însă stabilirea simultană a acestor două Frății, precum și modalitățile pe care le-au folosit pentru a-și atinge obiectivele. Așa cum Frăția Iezuiților a fost înființată în 1534 din mâinile călugărului spaniol Ignatius Loyola, tot așa și Frăția Sfântului Mormânt a fost înființată în același an, adică în 1534, prin mâinile călugărului Gherman Peloponezianul. Amândoi au adoptat un principiu contradictoriu cu înțelesul religiei și umanității, astfel încât să-și poată atinge ambiția, cu alte cuvinte scopul justifică mijloacele. În ciuda coincidenței datei înființării și utilizării anumitor metode, legale sau nu, pentru a-și atinge scopul, ei au viziuni diferite în două domenii în care mai degrabă iezuiții au o atitudine mai normală din punct de vedere religios și uman asupra călugărilor din Ierusalim. Căci scopul Frăției Iezuiților era să susțină supremația papală de dragul „slavei” Celui Preaînalt Dumnezeu; un scop care nu împiedică pe nimeni dintre toate națiunile aflate sub jurisdicția Papei să devină membru în această Frăție. Cu toate acestea, Frăția Sfântului Mormânt nu are decât un singur obiectiv – interesul lor personal acoperit sub pretextul naționalității grecești. Din acest motiv, nu acceptă ca membrii săi pe nimeni care nu este grec.

Ceea ce i-a ajutat pe fondatorii acestei Frății să își însușească autoritatea spirituală a Bisericii Ierusalimului de la băștinași și să o restrângă la proprii membri, a fost marea influență a călugărilor din Constantinopol care aparțineau aceleieași rase. Influența lor s-a datorat și apropierii lor de Înalta Poartă. Eliminarea autocefalicității Bisericilor Sârbe și Bulgare s-a datorat prerogativelor lor enorme și autoritatea spirituală largă, ce le-a fost acordată de răposatul sultan Mahmmed, cuceritorul tuturor popoarelor ortodoxe care trăiau în hotarele Imperiului Otoman. Călugării din Al-Fanar[2], care erau la acea vreme liderii revigorării naționalismului grec, au început să-și ajute în toate modurile compatrioții lor, adică călugării din Ierusalim să-și îndeplinească ambiția națională. Intenția lor era să răpească autoritatea spirituală a Bisericii Ierusalimului din mâinile copiilor ei băștinași, râvnind veniturile extraordinare ale Sfântului Mormânt. Prin aceste venituri, călugării din Ierusalim au dobândit Scaunul patriarhal al Ierusalimului, făcând din aceasta o poziție ereditară, a numirii unui succesor în conformitate cu voința predecesorului său. Acest lucru a avut loc până în vremea lui Chiril, patriarhul Ierusalimului, când au abrogat tradiția moștenirii și au început să numească Patriarhul printr-o alegere limitată la greci. Faptul este că elementul ortodox băștinaș a scăzut în vigoare într-un asemenea grad încât a fost lipsit de orice posibilitate de a contesta problema alegerilor patriarhale. Când Grecia a fost eliberată de sub controlul Imperiului Otoman prin revoluție, liderii naționalismului grec s-au mutat de la Al-Fanar la Atena. Cu toate acestea, când Frăția Sfântului Mormânt, cu ajutorul călugărilor fanarioți, și-a atins obiectivul în Biserica Ierusalimului – în așa fel încât să mențină doar puțini membri băștinași ortodocși – s-a angajat să îndeplinească același obiectiv în Biserica vecină a Antiohiei, sprijinindu-se pe suportul guvernului grec prin agenții săi din Siria. Din păcate, din moment ce copiii Bisericii Antiohiene nu au acordat la început nicio atenție la intenția abominabilă a Frăției, a reușit într-un timp scurt să-și atingă cumva scopul. Aceasta a înscăunat pe următorii trei membri ai scaunului patriarhal din Antiohia: Ieroteu, Garasimus și actualul patriarh Spiridon. Mai mult, nu a cruțat niciun efort pentru a înlocui, prin orice mijloace, toți episcopii nativi ai Bisericii din Antiohia cu episcopi greci. S-a ajuns la momentul în care toți episcopii antiohieni proveneau din Frăție, excluzând astfel cu ușurință toți clericii băștinași din funcțiile ecleziastice. Acest lucru i-a împiedicat în continuare să intre într-o treaptă monahală, așa cum s-a făcut deja poporului ortodox băștinaș din Ierusalim.

Nu am fi încercat să dezvăluim secretul Frăției Ierusalimului și să arătăm faptele sale – care sunt în contradicție cu duhul religiei și al umanității – dacă nu ar fi fost atacul recent asupra Bisericii Antiohiei. Pentru a obține stăpânirea asupra lor, Frăția neglijează Canoanele și disprețuiește legile. Într-o astfel de situație, este datoria noastră religioasă și care respectă legea să dezvăluim lucrurile ascunse despre originea și sursa Frăției. Trebuie să îndepărtăm vălul bazându-ne de faptele, planurile, veniturile și ambițiile sale, bazându-ne pe istoricii serioși și pe scriitorii devotați ai naționalităților grecești, arabe și rusești, astfel încât să putem sluji concetățenii și semenii noștri credincioși. De asemenea, trebuie să îi trezim pe cei care nu sunt atenți și pe cei care, din cauza inimii oarbe sau a minții imprudente, râvnesc să obțină câștiguri nedrepte. Nu au reușit să înțeleagă faptul că aduc rușine asupra lor și asupra concetățenilor și a fraților lor de credință.

Înființarea Frăției Sfântului Mormânt

Toți istoricii de dinainte și de după, chiar și cei care au fost membri ai Frăției Sfântului Mormânt, mărturisesc că până în anul 1534 tot clerul Bisericii Ierusalimului, fie că erau patriarhi, episcopi, preoți sau ieromonahi, erau din Ierusalim și Palestina. Patriarhul Dositei, membru al Frăției menționate mai sus, afirmă în cartea sa de douăsprezece volume, Istoria patriarhilor din Ierusalim, că: „Deoarece autoritatea asupra Ierusalimului era în mâinile sultanilor egipteni, patriarhii din Ierusalim nu erau greci, ci arabi. De atunci, stăpânirea poporului băștinaș a devenit puternică în chestiunile ecleziastice„. Lucrurile au urmat acest tipar până în anul 1534, „Când Gherman Peloponisianul a devenit patriarhul Ierusalimului”[3]. Constanțiu I, patriarhul Constantinopolului, dă aceeași mărturie spunând: „Ca urmare a înfrângerii latinilor [cruciaților] din Ierusalim și până în anul 1534, toți patriarhii Ierusalimului au fost arabi, nominalizați și aleși dintre ierarhii din Ierusalim, din clerul ortodox arab băștinaș.”[4] Cunoscutul savant grec Alexander Epsilanidis spune în cartea sa, În urma cuceririi Constantinopolului, că toți patriarhii Ierusalimului până la cel mai sus menționat, Gherman, erau „ arabi și dintre locuitorii băștinași din Palestina”. Astfel, este clar că administrarea Patriarhiei Ierusalimite până la patriarhul Gherman a fost în mâinile clerului ortodox băștinaș.

În timp ce patriarhii băștinași din Ierusalim țineau cu putere învățătura corectă a Bisericii Ortodoxe, fără a face discriminare între arabi, greci, georgieni și bulgari, adică prin acceptarea în cler a oricui dorea să îmbrățișeze viața monahală indiferent de naționalitate, cu condiția să fie creștin ortodox, sus-menționatul Gherman, fiind plin de duhul naționalismului grec – ceea ce este contradictoriu cu duhul credinței ortodoxe și al religiei creștine – de îndată ce a urcat în Scaunul patriarhal al Ierusalimului, a scos clerul ortodox băștinaș din toate ordinele bisericești înalte, restrângându-le la conaționalii săi. Marele istoric rus Andrei Moraviov afirmă: „Însă un grec, Gherman, s-a amestecat cu arabii într-o asemenea măsură, încât nu exista suspiciunea că nu era arab. În cele din urmă, el a ajuns Ierarh. Și când a fost ridicat la rangul de patriarh al Ierusalimului, funcție deținută de el timp de peste treizeci de ani [5], el a înlocuit fiecare episcop arab care murea cu un episcop grec, astfel încât în ​​timpul său îndelungat, toți episcopii au devenit greci. Apoi a stabilit o Lege, care este respectată până acum, că o persoană non-greacă nu poate fi ridicată la nivelul de episcop„[6]. Nu a fost complet satisfăcut de grecizarea ierarhiei, ba chiar a încercat să aibă un succesor grec. Astfel, potrivit relatării patriarhului Dositei, „când patriarhul Gherman era în vizită la Constantinopol, el a găsit în biserica Sfântul Nicolae, situată în afara zidurilor orașului, într-un loc numit Iakbo, un preot Peloponez, adică un compatriot de al său. L-a luat pe preot cu el la Ierusalim și l-a tuns călugăr și l-a făcut succesorul său înainte de moartea sa„[7]. Cum a reușit să-l facă pe acest preot urmaș al său?

Bazându-se pe procesele verbale de demisie ale lui Gherman și de alegere a lui Sofronie (numele acelui preot), care au fost păstrate în arabă și traduse de Dositei în greacă, iată ce spune patriarhul Dositei: „În anul 7087 de la Adam, 1579 după Hristos, în ziua de marți, patriarhul Gherman a chemat la chilia sa pe toți conducătorii poporului din Ierusalim, împreună cu clericii, atât bătrâni, cât și tineri, spunând: «Copiii mei, Dumnezeu să vă binecuvânteze! Nu mai pot trăi în patriarhie, căci acum sunt la bătrânețe. Așa că alegeti un alt patriarh să-mi ia locul». Acceptând cuvintele sale, toți l-au chemat pe Silvestru, patriarhul Alexandriei, în chilie, unde erau deja prezenți mitropoliții Rorothaos și Nectarie, și episcopii Eugen din Sinai și Simon al Sfintei Ana din Damasc. Conform dorinței sale, patriarhul Alexandriei, mitropoliții și episcopii au convenit să aleagă un succesor lui Gherman. Au nominalizat trei candidați și au prezentat numele patriarhului Alexandriei. În a doua zi, patriarhul Alexandriei și toți episcopii și-au plasat buletinele de vot pe Sfânta Masă și au celebrat Sfânta Liturghie. După Liturghie, au adus un copil la altar pentru a alege prin tragere la sorți un singur nume. A intrat și a scos votul preotului Sofronie„[8]. Cu toate acestea, în narațiunea lui Dositei există mai multe lucruri ambigue:

1 – De ce Gherman a chemat un patriarh non-ierusalimitean pentru alegeri? Nu arată această procedură că Gherman era prudent pentru a nu provoca nicio tulburare din partea Bisericii băștinașe? Este posibil să fi făcut un acord secret cu patriarhul Alexandriei pentru a ajuta la atingerea scopului său, adică, de a numi pe Sofronie succesorul său.

2 – De ce Dositei nu a menționat numele celor trei candidați scrise pe buletinele de vot? Acest lucru nu-l face pe cititor să suspecteze cu privire la posibilitatea ca numele lui Sofronie să fie scris pe toate cele trei buletine de vot?

3 – De ce patriarhul Ierusalimului a ținut buletinele de vot pentru a doua zi și nu le-a adus la Biserică în aceeași zi? Nu arată aceste acțiuni că patriarhul Alexandriei ar fi putut schimba buletinele de vot în conformitate cu voința lui Gherman, făcând astfel ca cele trei buletine să poarte numele de Sofronie?

4 – De ce a fost nevoie să se folosească copilul pentru a extrage unul dintre cele trei buletine de vot – acțiune care nu există în istoria Bisericii Ortodoxe? Dacă nu ar fi fost voința lui Gherman și a susținătorilor săi pentru a înșela inimile pure ale poporului băștinaș?

În orice caz, Gherman a reușit să-l facă pe compatriotul său Sofronie, succesorul său. Când Sofronie a fost întronizat, el a urmat exemplul predecesorului său în hirotonirea numai a grecilor în treptele monahale. După douăzeci și nouă de ani de patriarhie, Sofronie a renunțat la poziția din cauza vârstei înaintate și a datoriilor enorme pe care le-a acumulat, datorii însumând aproape douăsprezece mii de lire de aur. Acest lucru s-a produs din disputa sa cu latinii cu privire la Locurile Sfinte. Apoi și-a numit conaționalul său, Teofan și l-a trimis în străinătate să strângă milostenie[9].

Urmând pașii predecesorilor săi, Teofan nu a hirotonit nici un cleric din Ierusalim și Palestina, doar compatrioți ai săi, și în special rude ale sale. El a hirotonit pe vărul său, Atanasie, ca mitropolit al Betleemului și pe rudenia sa, Paisie, ca stareț al Mănăstirii Galata din Iași. Patriarhatul său de treizeci și șapte de ani, a constat în principal din călătorii și colectarea de fonduri. Când a decedat la Constantinopol, în Metocul pe care l-a construit pentru el însuși, a fost succedat de rudenia sa Paisie, în anul 1645[10].

În orice caz, răpirea autorității duhovnicești în Biserica din Ierusalim și restrângerea ei la o minoritate străină de locuri și cu o limbă străină, unită prin naționalitate și relația lor de familie, au atras atenția ortodocșilor locali și a celorlalți greci, în primul rând a călugărilor din Fanar. Și așa după moartea patriarhului Teofan la Constantinopol, patriarhul Ecumenic Partenie, dorind să afilieze Biserica Ierusalimului la Biserica Constantinopolului, a numit pe unul dintre episcopii săi, Ioanichie, mitropolit al Pyria, pentru a fi patriarhul Ierusalimului. Cu toate acestea, nu a reușit în efortul său, deoarece călugării din Ierusalim dețineau toată averea. Legat de acest lucru, patriarhul Dositei spune următoarele:

„La moartea lui Teofan, a apărut în mintea patriarhului Ecumenic[11] – un bărbat încrezut – ideea să hirotonească pe mitropolitul Ioanichie de Pyria ca patriarh al Ierusalimului. Știind că Patriarhia Ierusalimului are nevoie de un patriarh sincer și amabil și un conducător, nu un despot, ierusalimitenii, adică călugării din Ierusalim care trăiau în mănăstirile Sfântului Mormânt ale Moldovei, l-au convins pe domnitorul Vasile al Moldovei, un om influent și puternic, să-l numească pe Paisie, starețul mănăstirii Galata. Prințul Vasile i-a scris patriarhului Constantinopolului și Sinodului informându-i despre alegerea lui Paisie de către călugării din Ierusalim. Patriarhul Constantinopolului, pentru că se temea de prințul Vasile, nu a îndrăznit să respingă numirea lui Paisie și a trimis la Iași pe mitropolitul Larisei, exarhul Grigorie, însoțit de un alai de ierarhi pentru a-l întroniza pe Paisie ca patriarh al Ierusalimului„[12].

Întrucât patriarhul Constantinopolului, Partenie, nu a reușit să supună Biserica Ierusalimului autorității sale, credincioșii băștinași ai Patriarhiei din Ierusalim nu au reușit să scape de jugul călugărilor greci din Ierusalim. În urma întronizării lui Paisie ca patriarh, el a fost nevoit să călătorească pe uscat în Ierusalim. Întrucât se temea de rezistența poporului și a clerului din Ierusalim, el a luat împreună cu el „un om al sultanului”, adică un oficial regal din Constantinopol, pentru a încerca să forțeze poporul să-l recunoască. Dositei afirmă: „Sinodul și părinții Ierusalimului l-au acceptat ca pe unul dintre ei și l-au recunoscut ca un patriarh canonic – pentru că erau compatrioți și rude – dar clerul – majoritatea preoților și pustnicilor erau încă băștinași. Atunci clerul și mirenii au trecut dincolo de zidurile Orașului Sfânt și au făcut o grămadă de pietre pentru a rezista patriarhului. Fiind însă o persoană curajoasă, Paisie a vorbit în secret cu autoritățile locale și le-a dat bani, astfel încât să nu permită nimănui să fie lipsit de respect față de el. Apoi, a depus plângere împotriva creștinilor băștinași. Plângerea, intimidându-i foarte mult, a dus la dojenirea lor severă. Din acel moment, ei au fost pașnici, au trăit liniștiți și cu frică de Dumnezeu„[13].

El concluzionează spunând: „Acesta este primul lucru bun pe care Paisie l-a făcut în Ierusalim„[14].

Cititorii mei nativi, puteți vorbi fără nicio frică despre greutățile băștinașilor ortodocși din Ierusalim, precum închisoarea, izgonirea, exterminarea, nenorocirea, persecuția și necazul primite din mâna lui Paisie care a fost chemat să fie Tatăl, Păstorul și Patriarhul lor. Pentru a afla despre îndrăzneala patriarhului Paisie, ascultați ce a povestit Dositei în cartea sa. „Odată, când Paisie trecea prin satul Panagia în Moldova, l-au atacat hoții. S-a apărat și a fost victorios peste doisprezece dintre ei și le-a confiscat caii lor„[15].

Nu este de mirare, că acest Paisie nu s-a temut de Dumnezeu atunci când a mituit pe guvernanții din Constantinopol pentru alungarea inamicului său, Partenie, patriarhul Constantinopolului și a-l executa pe rug. Paisie și-a “demonstrat” virtuțile prin adoptarea unei legi, care a depășit chiar și legea adoptată de Gherman, că în viitor niciun ortodox băștinaș nu va fi acceptat, nu numai la episcopie, ci nici la orice ordin clerical sau monahal – chiar și citeț sau slujitor într-o mănăstire! Prin această lege, care contrazice Dreptul Canonic, precum și duhul credinței și umanității, Paisie a tăiat legătura cu păstorii și turma Bisericii din Ierusalim. Însă, Dumnezeu cel Drept și Atotputernic a permis ca Paisie, după ce a pierdut procesul împotriva armenilor și latinilor cu privire la mănăstirea Sfântul Iacob, sa fie întemnițat și torturat la Constantinopol. Dar după ce a plătit o sumă mare de bani, el a fost eliberat. Oricum, la întoarcere, a avut o moarte respingătoare pe vas in apropierea litoralului Castia Orison. A fost înmormântat într-un loc pustiu, fiind tratat cu dispreț de mitropolitul de Lida și Prochoros, dar jelit de pasageri[16].

La moartea lui Paisie în 1662, călugării care locuiau în Metocul Ierusalimului din Constantinopol, au putut, cu ajutorul prințului Vasile menționat mai sus și cu acordul Sinodului Constantinopolitean, să aleagă pe Nectarie ca patriarh al Ierusalimului. După șapte ani, Nectarie a decis să renunțe la patriarhat din trei motive: boala cronică de care suferea, supărarea și hărțuirea din partea călugărilor din Ierusalim, pentru că nu a fost ales de ei, acumularea de datorii de către Patriarhie din cauza conflictului dintre greci, pe de o parte, și armeni și franciscani, pe de altă parte, în ceea ce privește Țara Sfântă. Primul care a aflat de demisia sa a fost Dositei, scriitorul Istoriei patriarhilor din Ierusalim. A depus toate eforturile, conform celor spuse în istoria sa, pentru a-l convinge pe patriarhul Nectarie să aleagă un succesor, nu la Constantinopol, ci la Ierusalim dintre membrii Frăției, pentru ca „datoriile și tulburările călugărilor din Ierusalimul nu vor fi rezolvate corespunzător, decât prin alegerea unui patriarh dintre călugării din Ierusalim„[17]. Nectarie, însă, nu a acordat atenție sfaturilor lui Dositei. Mai degrabă, i-a poruncit să se îndrepte spre Larrisa, unde sultanul era în vizită, pentru a putea obține de la el un ordin de a alege pe oricine sultanul dorea, să devină patriarhul Ierusalimului. Și astfel sultanul l-a ales pe Dositei însuși ca succesor al lui Nectarie[18].

În 1669, când Dositei a fost întronizat ca patriarh al Ierusalimului, s-a grăbit să reconfirme legea care a fost legiferată de cei doi predecesori ai săi, Gherman și Paisie, de a nu accepta nicio persoană băștinașă din patriarhie ca membru al Frăției. Pe lângă aceasta, el a reorganizat Frăția redactând Constituția și Statutele sale, unde nicio persoană băștinașă din Ierusalim sau Palestina nu a fost eligibilă să devină membru al Frăției și nimeni nu putea fi ales ca episcop, mitropolit sau patriarh, cu excepția membrilor Frăției. Aceste legi sunt încă în vigoare până în zilele noastre, dar sunt păstrate în secret; deci nimeni nu are voie să știe despre ele, cu excepția membrilor care se alătură jurând credință Frăției.

La început, intenția din spatele Declarației mai sus menționate a fost de a-i priva pe copiii Bisericii din Ierusalim de treptele clericale înalte, astfel încât membrii Frăției să poată domina Biserica și Țara Sfântă. Ei nu s-au opus ca antiohienii să se alăture vieții monahale într-una dintre mănăstirile din Ierusalim. Doi dintre aceștia mai târziu au putut să devină patriarhi în Ierusalim:

1- Sofronie, născut în Chales, lângă Allepo, a devenit patriarhul Ierusalimului în 1771. Apoi a fost transferat la Constantinopol în 1774 datorită virtuților și educației sale. Constantios, patriarhul Constantinopolului, a mărturisit că este un om drept și sfânt, bun cunoscător al limbilor arabă, turcă și greacă. Sofronie a fost un mare predicator și a fost întotdeauna urmat de un mare grup de oameni care obișnuiau să vină din vecinătățile Constantinopolului pentru a-i asculta predicile în fiecare duminică în marea biserică.

2 – Antim, Antiohia, a fost întronizat ca patriarh al Ierusalimului în 1789. Constantios, patriarhul Constantinopolului, a mărturisit că era un om evlavios, priceput în teologie și bun cunoscător al limbilor arabă, turcă și greacă. A tradus în arabă literatura patristică, cea mai importantă este cartea Îndrumar[19], care este cunoscută și astăzi creștinilor arabi din Siria, Egipt și Palestina. A murit în 1807.

Acești doi patriarhi, luminătorii epocii lor și slava patriarhilor din Ierusalim, au fost ultimii doi patriarhi băștinași din Ierusalim. Extinzând despotismul său, Frăția, a împiedicat ulterior ca orice persoană non-greacă să devină membru.

Nu negăm că cei trei patriarhi greci din Ierusalim, Nectarie, Dositei și nepotul său Crisant, erau superiori predecesorilor și succesorilor lor greci în educație și erudiție. Au lăsat scrieri mari precum Cartea lui Nectarie, Sintagma – Constituția – împotriva primatului papei de la Roma și Istoria Bisericii din Ierusalim cu patriarhii săi.

Există, de asemenea, respingerea inovațiilor bisericii latine scrisă de Dositei și Introducerea în geografie, scrisă de Crisant.

Fiind o persoană dreaptă la minte și la suflet, inima lui Nectarie a refuzat să urmeze pașii predecesorilor săi, care erau mai mult ca niște lupi lacomi decât buni păstori. El a văzut rezistența acerbă a călugărilor ierusalimiteni atunci când a refuzat să persecute băștinașii ortodocși, așa că a ales să se retragă, dedicându-se scrisului până la sfârșitul vieții.

Cei doi succesori ai săi, Dositei și Crisant, urmând pașii compatrioților lor, Gherman, Sofronie și Paisie, i-au întrecut în sprijinirea uzurpării autorității duhovnicești în Biserica din Ierusalim și în neglijarea ortodocșilor băștinași. Mai mult, ei i-au persecutat și asuprit, denunțându-i guvernanților și conducătorilor în efortul de a-i eradica și a-i distruge complet. Pentru a arăta nesinceritatea lui Dositei, cu care se mândrește Frăția, numindu-l un bărbat neprihănit, mare și sfânt, păstorul fără vină[20], iată cum explică în istoria sa răpirea autorității duhovnicești de la băștinașii Bisericii:

„Întrucât autoritatea asupra Ierusalimului era în mâinile sultanilor egipteni, patriarhii Ierusalimului nu erau greci, ci arabi. Din acele vremuri, stăpânirea poporului băștinaș a devenit puternică în problemele ecleziastice. Dar din moment ce arabii erau un popor josnic, care aveau grijă de interesele lor mai mult decât de datoria lor, patriarhii arabi, împreună cu rudele și compatrioții lor, obișnuiau să conducă la întâmplare Patriarhia.

Deoarece patriarhii s-au angajat în dispute cu armenii și latinii în ceea ce privește locurile sfinte, ei i-au lăsat pe arabi să urmeze vechea tradiție de a fi responsabili de veniturile Patriarhiei. Pe arabii indigeni nu-i interesa nimic în afară de interesele lor personale„[21].

Dositei nu a înțeles că prin aceste declarații insultătoare despre arabi și, mai ales, despre patriarhi, s-a contrazis, pentru că el însuși ne spune că majoritatea patriarhilor greci de la Gherman până la Crisant nu erau doar compatrioți, ci și rude și neamuri. Pur și simplu nu au ridicat pe nimeni altcineva pe poziții înalte, cu excepția rudelor lor. Dositei însuși l-a pus pe nepotul său Crisant mitroplit al Cezareei și apoi l-a făcut succesorul său.

Într-un capitol anterior, el i-a lăudat pe patriarhii arabi cu argumente puternice care contrazic ponegririle sale nedrepte. Ascultă ce a spus el: „Deoarece Palestina era sub sultanii egipteni și din moment ce grecii erau sub autoritatea otomană, nu a fost ușor pentru creștini să viziteze Țara Sfântă. Din acest motiv, patriarhii arabi erau extrem de săraci. Dovada acestui lucru este că:

1 – Mănăstirile și Sfântul Mormânt și biserica din Betleem nu au fost întreținute, iar unele dintre părțile sale erau pe punctul de a se prăbuși.

2 – Patriarhii arabi nu aveau nici obiecte bisericești, nici veșminte adecvate, ci slujeau Liturghia cu veșminte din fire și stamba. Tricheronul era făcut din fontă.

3 – Patriarhii arabi și-au câștigat pâinea din lucrul mâinilor lor ca Apostolul Pavel; nu aveau venituri și nici gratuități”[22].

Dacă patriarhii arabi în aceste circumstanțe dificile „și-au câștigat traiul din munca mâinilor lor ca Apostolul Pavel și nu au avut venituri și nici gratuități”, unde sunt veniturile mari menționate de Dositei, care se presupune că erau împărțite între rudele și compatrioții lor? Nu este oare declarația lui Dositei o mare calomnie adusă acelor oameni sfinți, succesorii Apostolilor, care, de asemenea, nu au avut niciun venit sau gratuitate, dar au menținut turma Bisericii Ortodoxe și au păstrat cu fidelitate Sfintele Locuri?

Compatriotul meu, acesta este modul fără precedent în care a fost înființată Frăția Sfântului Mormânt, cu principiile și intențiile sale care sunt în contradicție cu duhul credinței și umanității, precum și cu învățăturile Apostolului Pavel care a spus că în Biserica lui Hristos: „nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos!„[23].

Frăția Sfântului Mormânt și a Țării Sfinte

Studiind corect Istoria Bisericii de la începutul erei creștine și până la răpirea Bisericii Ierusalimului, de catre Gherman și urmașii săi, am aflat că toate locurile sfinte din Ierusalim și Palestina, cum ar fi mănăstirile, bisericile și altarele, aparțineau poporului ortodox autohton din Ierusalim și Palestina datorită patriarhilor nativi. Acei neprihăniți patriarhi s-au jertfit și și-au vărsat sângele de dragul păstrării Sfântului Mormânt și a tuturor locurilor sfinte. Astfel, când arabii au capturat Ierusalimul și Palestina în 637 sub conducerea califului Omar Ibn Al-Khatab, patriarhul ierusalimitean Sofronie cu clerul său s-a grăbit să-l întâmpine, dându-i cheile Bisericii Învierii ca semn de respect și supunere. Încântat de patriarhul Sofronie, califul i-a oferit un document de tutelă, confirmând pentru el și pentru poporul său autoritatea asupra locurilor sfinte și asupra poporului neortodox care locuiește în Ierusalim, precum iberici, etiopieni, pelerini din toate naționalitățile, franci, copți, armeni, nestorieni, iacobiți și maroniți. Acest document arab de tutelă este încă păstrat în biroul Metocului Ierusalimitean din Constantinopol.

Există o tradiție locală care spune că atunci când califul Omar Ibn El-Khatab a dorit să scrie documentul de tutelă către patriarhul Sofronie, după ce a auzit că creștinii au fost împărțiți în diferite grupuri, precum iacobiți, nestorieni, armeni, maroniți ș.a., l-a întrebat: „Care este numele grupării tale?” Sofroie l-a rugat să-i dea câtva timp pentru a găsi un nume bun plăcut califului. În timp ce se ruga cu fervoare, el a fost inspirat să-și numească poporul cu primul cuvânt pe care îl va auzi la slujbă. Atunci ascultând atent, a auzit diaconul citind al cincilea psalm al primului ceas: „O, Regele meu și Domnul meu”. Atunci a știut că ar trebui să-și numească poporul său „Poporul Regal sau Poporul Împărătesc”. După terminarea rugăciunii, el i-a spus califului că ar trebui să fie numiți „popor regal”, „melkiți”. Califul a aprobat acest nume și l-a numit pe Sofronie în document: „patriarhul poporului regal”. Din acel moment și până la sfârșitul perioadei arabe, ortodocșii din Palestina și Siria au ajuns să fie numiți Poporul Regal. Când puterea transferată către otomani au numit creștini ortodocși romi sau romani, chiar și împărații ortodocși ai Constantinopolului erau cunoscuți de musulmani drept împărații romani sau împărații romi – împărații Constantinopolului erau romani și nu greci.

Numele de popor regal a fost uitat în Siria și Palestina până la începutul acestui secol[24], când catolicii, care s-au separat de Biserica Ortodoxă din Siria și-au creat propria biserică, și-au atribuit numele de Melchiți, adică Poporul Regal.

Oricare ar fi situația, este corect să spunem că Omar bin El-Khattab l-a numit pe patriarhul Ierusalimului și poporul său cu numele: „Națiunea Regală” pentru a-i deosebi de neortodocși.

Pentru a-și susține falsul lor drept de control asupra Sfântului Mormânt și a celorlalte Locuri Sfinte, membrii Frăției Sfântului Mormânt pretind că documentul de tutelă a fost dat de califul Omar națiunii grecești, pentru că patriarhul Sofronie și poporul său erau greci. Astfel, califul i-a numit pe ei „Națiunea regală”. Dar ceea ce respinge afirmația grecilor este tradiția locală menționată mai sus. Chiar dacă presupunem falsitatea acestei tradiții, nu putem admite afirmația lor că „națiunea regală” este națiunea greacă,

– În primul rând, pentru că nu exista un Imperiu Grec la acea vreme, ci un Imperiu Roman și locuitorii acelui Imperiu erau numiți și s-au numit ei înșiși, romani și nu greci.

– În al doilea rând, dacă patriarhul Sofronie și poporul său ar fi adevărați greci, s-ar fi numit „națiunea greacă” și nu ar fi fost necesar să avem un nume nou, adică „Națiunea regală”.

– În al treilea rând, să presupunem că Sofronie și poporul său erau greci și că documentul de tutelă a fost dat grecilor, acest lucru nu justifică răpirea autorității asupra Sfântului Mormânt și a Țării Sfinte, pentru că erau străini în țară. Doar populația băștinașă are dreptul de a avea autoritate juridică asupra Ierusalimului. Istoric, știm că niciunul dintre musulmanii arabi nu a devenit creștin, dimpotrivă, mulți creștini au îmbrățișat islamul. Astfel, ortodocșii care au supraviețuit până în epoca noastră, atât în ​​Ierusalim, cât și în Palestina, sunt urmașii ortodocșilor autohtoni care au locuit acolo pe vremea califului Omar bin El-Khattab și a patriarhului Sofronie. Limba lor arabă nu îi privează de dreptul de a gestiona ceea ce a fost confirmat strămoșilor lor de catre califul Omar Bin El-Khattab. Nu este o persoană chibzuită acela care spune că ortodocșii din Asia Mică sunt străini pentru că vorbesc turcă, pentru că niciunul dintre turci nu a devenit creștin. Dimpotrivă, mulți creștini greci din Asia Mică au îmbrățișat islamul.

Când cruciații au ocupat Ierusalimul în 1099, și-au însușit Sfântul Mormânt și părți din Sfintele Locuri până când Youssef Salah El-Dein, sultanul Egiptului, i-a alungat din Ierusalim. El a reconfirmat documentul de tutelă al lui Omar Bin El-Khattab și a înapoiat Sfântul Mormânt și Locurile Sfinte poporului ortodox nativ, care, la scurt timp după ocupația arabă, au început să fie numiți arabi, din cauza utilizării pe scară largă a limbii arabe în Palestina și Siria. Cinci ani mai târziu, cruciații au ocupat din nou Ierusalimul, dar, din nou, după scurt timp, sultanul Ayyubid din Egipt i-a gonit din Ierusalim și „a întors Sfântul Mormânt și Țara Sfântă poporului arab băștinaș”[25]. Când mamelucii au triumfat asupra ayyubizilor în 1250, al patrulea sultan mameluc, El-Zaher, a putut să forțeze pe cruciații să părăsească Ierusalimul. El a reconstruit zidurile Ierusalimului și a asigurat dreptul ortodocșilor băștinași asupra Sfintelor Locuri. După căderea regatului mamelucilor și apariția cercheșilor[26], din 1389 până în perioada otomană, Locurile Sfinte au rămas în mâinile poporului ortodox băștinaș, pentru că fiecare sultan a emis la întronizarea sa o directivă care confirmă documentul de tutelă a lui Omar Bin El-Khattab.

În timpul regatului mamelucilor, unii pelerini latini, cunoscuți ca franciscani, neavând unde să se cazeze, au solicitat cazare de la Ioachim, patriarhul Ierusalimului. Urmand datoria creștină de iubire, le-a dăruit mănăstirea Sionului situată în afara Ierusalimului. Făcând acest lucru, el a îndepărtat pe musulmanii băștinași care și-au însușit mănăstirea de la franciscani și au transformat-o în moschee. Franciscanii s-au întors solicitând de la patriarhul Ioachim pentru a le permite să folosească o altă mănăstire în schimbul unei chirii. El le-a dat mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Ierusalim și a dăruit mănăstirea Sfântul Iacov armenilor. Aceastea sunt cele ce au permis patriarhii arabi să fie date pelerinilor latini și armeni, în conformitate cu duhul iubirii creștine, și nu din slăbiciune sau dintr-o gestionare greșită, asa cum călugării din Ierusalim îi acuză pe nedrept acum.

Când Mohammed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 1453, patriarhul Ierusalimului, Atanasie al III-lea, a venit la Constantinopol și a obținut de la el o directivă care confirmă documentul de tutelă al lui Omar Bin El-Khattab, datat la jumătatea lunii Shaoual[27], la 862 de ani de la Hegira. Apoi, când sultanul Saleem I a cucerit Ierusalimul, patriarhul Atallah, ultimul patriarh băștinaș, împreună cu unii clerici și reprezentanți ai poporului, s-au grăbit la Constantinopol unde au apărut înaintea sultanului. Dându-i documentul de tutelă al lui Omar Bin El-Khattab și toate directivele sultanice menționate mai sus, el a solicitat să le confirme cu o nouă directivă. Încântat de atitudinea, inteligența și simplitatea patriarhului Atallah, i-a dat o directivă datată pe 25 al lunii Sofr[28], anul 923 după Hegira. După moartea sultanului Saleem I și întronizarea sultanului Soulaiman, patriarhul Atallah a mers din nou la Constantinopol și a obținut o nouă directivă, confirmând toate precedentele.

Astfel, patriarhii băștinași ai Ierusalimului nu au făcut niciun efort pentru a menține Sfântul Mormânt și toate Sfintele Locuri. Astfel, în vremurile lor, niciuna dintre bisericile non-ortodoxe nu a îndrăznit să pretindă vreo autoritate asupra lor, căci toți oamenii au știut și au recunoscut că autoritatea asupra Locurilor Sfinte aparținea poporului ortodox băștinaș din Ierusalim și Palestina. Această autoritate a fost recunoscută de sultanii victorioși. După răpirea autorității patriarhale din timpul domniei lui Mourad al IV-lea, când latinii au revendicat autoritatea Ieslei din Betleem bazată pe un firman falsificat, patriarhul Teofan nu a putut să dovedească dreptul poporului ortodox până când a chemat iconomul băștinaș al patriarhiei Ierusalimului, părintele Hanna, care a dovedit într-o limba arabă elocventă, în prezența Marelui Vizir, a șeicului musulman și a unor oficiali militari, dreptul poporului ortodox și invaliditatea cazului latin. Apoi a obținut o directivă sultanică în favoarea patriarhului Teofan datat la mijlocul primului Jumada, 1047 după Hegira.

După moartea binecuvantatului patriarh Atallah, patriarhul Gherman i-a succedat și a început să înlocuiască toți episcopii băștinași cu episcopi greci. Când oamenii neortodocși au văzut că Locurile Sfinte erau delapidate din mâinile tutorilor lor legali și puse sub autoritatea unui grup care vorbea o limbă ciudată și erau dintr-un loc ciudat, pe baza faptului că grecii nu aveau drepturi mai multe asupra Sfântului Mormânt și a Locurilor Sfinte decât oricine altcineva, toate confesiunele non-ortodoxe s-au grăbit să revendice dreptul de a avea autoritate asupra Locurilor Sfinte. Astfel, disputele și conflictele au început între călugării din Ierusalim și confesiunile neortodoxe. În ciuda tuturor banilor plătiți de către călugării din Ierusalim pentru protejarea Locurilor Sfinte, ei nu au reușit să le protejeze ca protectorii legali, ortodocșii băștinași. La catva timp după răpirea Locurilor Sfinte de către călugării din Ierusalim, latinii au pus sechestru pe unele, armenii au luat altele, iar alții au pus stăpânire pe altele. Aceste dispute sunt încă în plină desfășurare și nu vor înceta niciodată atât timp cât călugării greci din Ierusalim continuă să controleze Biserica Ierusalimiteană și stăpânesc Sfântul Mormânt și toate Locurile Sfinte, contrar oricărui Canon și lege.

Ceea ce susține acuzația de mai sus este faptul că neortodocșii i-au considerat pe călugării greci, de la Gherman până în prezent, uzurpatori străini. Această opinie a fost exprimată de mulți latini și, mai ales, de scriitorul francez Eugene Bori în cartea sa „Țara Sfântă”, unde i-a numit pe călugării greci nu numai străini, ci „delapidatori care urmăresc să domine cele trei Scaune patriarhale: Ierusalimul, Antiohia și Alexandria„[29]. Deși patriarhul Constantie face toate eforturile pentru a respinge cartea lui Eugeniu Bori, încercând să demonstreze că poporul ortodox din Ierusalim și Palestina cu patriarhii și clerul lor au fost de la început greci și, prin urmare, călugării Frăției Ierusalimului nu sunt străini sau delapidatori. Cu toate acestea, adevărata istorie, conform mărturiei mai sus menționate a lui Constantios însuși și a patriarhului Dositei, afirmă că autoritatea Bisericii din Ierusalim și a tuturor Sfintelor Locuri de la începutul creștinismului până la Gherman, Peloponezianul, în 1534 se afla în mâinile poporului ortodox autohton din Ierusalim și Palestina. Așadar, nu există nici o îndoială că monahii din Ierusalim sunt delapidatori străini:

În primul rând, au format o Frăție a cărei apartenență este limitată la greci, cu excluderea tuturor celorlalți ortodocși, în special a poporului băștinaș a Bisericii din Ierusalim.

În al doilea rând, au inventat în Marea Litanie tradiția de a comemora pe toți patriarhii din Ierusalim adormiți – numiți președinții Frăției – de la Gherman la nou răposatul Ierotei (predecesorul lui Nicodim). Acest act arată clar că Frăția este o organizație străină, deoarece pomenește succesiunea patriarhilor începând doar cu Gherman. Cel puțin dacă ar fi pomenit pe un patriarh al Ierusalimului, care a fost înainte de Gherman, de exemplu pe patriarhul Atallah, împreună cu patriarhii greci, ar fi păstrat cel puțin succesiunea patriarhilor autentici din Ierusalim și ar fi păstrat dreptul de a spune că patriarhii săi sunt urmașii lui Iacov Apostolul, primul episcop al Ierusalimului, pe de altă parte ar fi dovedit că sunt departe de duhul naționalismului, care contrazice învățătura Evangheliei și a Bisericii. Ceea ce dovedește afirmația noastră este că Frăția a decis să pomenească numele patriarhilor greci în scopuri naționaliste. Astfel, primul patriarh Antiohian de la Frăție, Ierotei a introdus această tradiție în Biserica Antiohiei. El a dat ordine de a pomeni numele patriarhilor antiohieni începând de la Silvestru, primul patriarh grec al Antiohiei în 1724. Cei doi urmași ai săi, Gherasim și actualul patriarh Spiridon, au confirmat această tradiție în Biserica Antiohiană. Deoarece amândoi sunt membri ai Frăției Sfântului Mormânt, ei au dovedit că nu au nicio legatură cu cei care i-au precedat, cu patriarhii băștinași care au fost urmașii Apostolilor.

Frăția Sfântului Mormânt și veniturile Patriarhiei Ierusalimului

Unul dintre motivele care au determinat acest grup să delapideze autoritatea duhovnicească a Bisericii din Ierusalim este lăcomia lor asupra veniturilor din Țara Sfântă, care a început să crească cu câțiva ani înainte de întronizarea patriarhului Gherman. Motivul acestui venit sporit era pacea care a predominat în Palestina, Siria și în toate țările otomane în urma triumfului sultanilor otomani asupra Ierusalimului, cu rezultatul că pelerinii creștini din întreaga lume s-au grăbit să viziteze Țara Sfântă. Astfel, încă de la înființare, Frăția Sfântului Mormânt a folosit metode pentru a exclude clerul băștinaș din ierarhie, planificând să direcționeze toate veniturile Locurilor Sfinte în propriile sale mâini. Așadar, să urmărim călătoriile patriarhilor greci ce colectau bani în numele Sfântului Mormânt și pentru a achiziționa proprietăți care le-ar putea furniza mijloace de belșug și lux.

Având principi greci în Moldova și Serbia, ei au putut să schimbe titlul de proprietate al multor mănăstiri împreună cu proprietățile lor, astfel încât acestea să poarte numele Sfântului Mormânt. Dar nu s-au mulțumit doar cu mănăstirile și, prin urmare, au convins mulți oameni ortodocși bogați din țara respectivă să predea titlul celor mai bune proprietăți ale lor Sfântului Mormânt, pentru a-i proteja de atacurile slavilor catolici. Aceste atacuri au avut ca rezultat îndepărtarea acestor țări din mâinile Imperiului Otoman. Astfel, într-o perioadă scurtă de timp, călugării din Ierusalim au putut obține multe mănăstiri și proprietăți vaste în Moldova și Serbia. Apoi, așezându-și capcanele în Georgia și Caucaz, au obținut proprietăți și terenuri ale ortodocșilor băștinași. Veniturile lor au crescut enorm, iar câștigurile veneau lor în torente. Lăcomia a cuprins în așa măsură pe acei călugări încât nu au fost mulțumiți de veniturile enorme ale acestor proprietăți, ci au început să construiască în principalele orașe clădiri numite metocuri, astfel încât să poată strânge donații sub numele Sfântului Mormânt.

În particular, ar trebui să ne referim la Metocurile din Ierusalim, Constantinopol, Moscova, Atena, Tagnerock – Rusia de Sud – Azmir, Creta, Chalki și multe altele din Anatolia, Macedonia și Tracia. Toate aceste metocuri aveau proprietăți ale căror recoltele erau exploatate de călugării din Ierusalim. Au dus o viață luxoasă și somptuoasă, l-au ignorat pe Dumnezeu și s-au implicat în imoralitate, în special stareții din Moldova. Și-au schimbat casele de la simple chilii monahale la conace uriașe care nu puteau fi deosebite de conacele prinților. Erau preocupați de pompă, splendoare, mâncare somptuoasă și tot felul de îngăduințe. Au atins cele mai înalte niveluri ale autocrației. Observând că stareții nu merg dintr-un loc în altul fără o caleașcă specială, băștinașii din aceste țări au fost profund tulburați de acțiunile lor. Când guvernul Moldovei a văzut acțiunile lor atroce, i-a deportat în 1864 și a pus stăpânire pe toate mănăstirile împreună cu proprietățile lor, schimbându-le în case de caritate și locuri militare, veniturile proprietăților intrând în vistieria guvernului[30].

Cu toate acestea, rămâneau încă multe proprietăți sub controlul călugărilor Sfântului Mormânt din Serbia, deoarece Serbia a intrat sub autoritatea Rusiei în 1812. Pe lângă acestea, aveau proprietăți valoroase în Georgia, Caucaz și în multe alte țări. Valoarea lor depășea 6.000.000 de riyal, adică 9.000.000 de piastri. Următoarea este o declarație a veniturilor Frăției, așa cum a apărut în bugetul Patriarhiei din Ierusalim în 1890, publicată de Basil Chitrovou, secretarul Societății Ortodoxe Imperiale Palestiniene.

Venit obișnuit	Riali
Proprietăți în Ierusalim Proprietăți în Izmir Proprietăți în Creta și Cipru Proprietăți în Istanbul Proprietăți în Grecia Proprietăți în Georgia Proprietăți în Serbia și Rusia Donații rusești Donații pentru școli Pelerini Proprietăți în Serbia, 1884 Vânzări materiale Dobânzi de la debitori Împrumut pentru Rusia Împrumut pentru un evreu Banca Împrumut pentru persoane particulare ––––––––––– Total	64100 8900 1600 2200 1500 2300 138500 17500 55700 110900 23496 13752 6554 621 313165 169769 85452 –––– 1016009

Astfel, dacă trecem cu vederea veniturile speciale care depășesc un milion de riyal rusești, adică cincisprezece milioane de piaștri, venitul anual obișnuit se apropie de jumătate de milion de riyali rusești, adică de șapte milioane de piaștri. Nimeni în afară de Dumnezeu însuși și membrii Frăției nu pot cunoaște cantitatea exactă a darurilor speciale care vin de la pelerini. Pentru a cunoaște, cititorule, sumele mari pe care le adună călugării din Ierusalim de la pelerini și binefăcători, trebuie să menționăm suma de bani pe care Patriarhia a împrumutat-o ​​anumitor membri ai Frăției în timpul patriarhului Nicodim:

Lui Serafim, arhimandritul Sfântului Mormânt, o sută de mii de riyal rusești (adică 302862 franci); și asistentului său, arhimandritul Eutemie, treisprezece mii de riyal (adică 40.000 de franci). Mitropolitului El-Tour, Spiridon (actualul patriarh al Antiohiei, douăzeci de mii de riyal (76480 franci). Dobânda acordată lui Serafim a fost de 7%, iar pentru Eutemie și Spiridon a fost de 8%. Dacă arhimandriții Sfântului Mormânt au împrumutat bisericii mii de riyali, mă întreb cât capital are fiecare? Și câte mii au episcopii și mitropoliții lor?

Acum că știi, cititorul meu, suma incredibilă a veniturilor lor anuale, vă mai întrebați de ce țin la poziția lor actuală care le oferă un venit material atât de mare? Vi se pare încă ciudat faptul că încearcă să slăbească și să extermine băștinașii ortodocși, cei care au drepturile legale asupra locurilor sfinte, sursa tuturor acestor venituri abundente?

Totuși, poate vă întrebați de ce Frăția s-a străduit să confiște și autoritatea duhovnicească a Bisericii din Antiohia, în ciuda faptului că venitul Patriarhiei Antiohiei este nimic în comparație cu venitul Patriarhiei din Ierusalim.

Scopul Frăției în Patriarhia Antiohiei nu este doar venitul acesteia, ci și preluarea controlului exclusiv asupra băștinașilor cu scopul singular de a-i lăsa în umbra morții duhovnicești, mentale, morale și materiale. Se tem că influența noastră asupra unui patriarh autohton ar atrage atenția fraților lor din Patriarhia Ierusalimului asupra însușirii de către călugării din Ierusalim a veniturilor din Sfintele Locuri. Acest lucru ar aduce nenorocirea călugărilor, pentru că ei știu că sunt străini și nu au dreptul să pună stăpânire pe Țara Sfântă, care este dreptul populatiei native din Ierusalim. Dacă băștinașii s-ar trezi, ei ar avea dreptul deplin de a alunga pe călugării străini și de a-și recupera proprietățile părinților și strămoșilor lor.

Frăția Sfântului Mormânt și copiii băștinași ai Bisericii din Ierusalim

Se poate pune întrebarea: Ce beneficii au avut fiii băștinași ai Bisericii din Ierusalim de la avantajele Frăției? Până la urmă, a răpit de la ei toată autoritatea duhovnicească și a pus stăpânire pe veniturile Sfintelor Locuri, care acum ajung anual la suma de șapte milioane de piaștri. Înainte de a fi deposedați de proprietățile din Moldova, erau peste patruzeci de milioane de piaștri anual.

Pentru a răspunde la întrebarea importantă pusă mai sus, ne întoarcem la cuvintele unui mare scriitor rus care a trăit mult timp în Ierusalim și în Palestina și a avut legături atât cu călugării din Ierusalim, cât și cu populația băștinașă din Ierusalim: „Răspund la această întrebare spunând obiectiv că Frăția nu a făcut nimic în folosul ortodocșilor din Ierusalim și Palestina, nici din punct de vedere moral, nici financiar. Nici măcar biserici simple, pentru închinare nu au fost construite pentru ei. Frăția nu a deschis nici un seminar pentru pregătirea slujitorilor și nici școli elementare pentru popor. Numărul membrilor Bisericii din Ierusalim în ultimele trei generații nu a ajuns la treizeci-patruzeci de mii. Dacă Frăția ar aloca 10% din veniturile Patriarhiei, acestea le-ar fi fost de mare ajutor. Oricum, nu a făcut nimic de genul acesta și nu găsim nicio urmă a unei astfel de acțiuni. Prin urmare, consider că acuzația mea împotriva lor este adevărată„[31].

Ceea ce a spus acest scriitor rus este confirmat de istorie și practică. Amândouă mărturisesc că Frăția, de la răpirea autorității duhovnicești a Bisericii din Ierusalim, nu a făcut nimic bun pentru nativii din Ierusalim. Dimpotrivă, s-ar împotrivi oricui ar încerca să realizeze orice lucru util. Dar patriarhii băștinași ai Ierusalimului au fost adevărați părinți și păstori buni, care nu și-au lăsat copiii nici pentru o singură clipă, în ciuda circumstanțelor nefavorabile, cum ar fi tulburările politice, continuul refugiu și fluxul puterii politice din Ierusalim și Palestina și imposibilitatea pelerinilor creștini de a vizita Țara Sfântă. În cuvânt și faptă, au stăruit să-și mângâie copiii duhovnicești, împărtășind cu ei suferința și nenorocirile. Membrii Frăției au neglijat total parohiile autohtone, deoarece călugării erau plini de aviditate pentru colectarea fondurilor și trăirea în mare lux. Singura lor preocupare se limita la veniturile Sfintelor Locuri.

Această afirmație este confirmată de faptul că la întronizarea lui Gherman, primul patriarh grec al Ierusalimului, pacea sub dominația otomană asupra Ierusalimului a fost stabilă în Palestina. Imediat și-a neglijat turma și „s-a îndreptat spre Constantinopol și spre alte locuri pentru a strânge donații. La întoarcerea din călătoria sa, el a trăit în Trans-Iordania, unde locuiau mulți creștini înstăriți„[32]. Succesorii lui Gherman, (cu excepția lui Sofronie), până la patriarhul Chiril, obișnuiau să-și aleagă patriarhi care aveau să plece din viață fără a-și vedea vreodată turma, pentru că preferau să locuiască în Metocul Ierusalimitean din Constantinopol, acolo puteau să stea mai aproape de proprietățile producătoare de venituri ale Sfântului Mormânt din Moldova și Serbia. Pentru Teofan, Paisie și Dositei, întregul lor interes s-a limitat la controlul și administrarea acestor proprietăți și să călătorească în Rusia colectând donații. Astfel, ei nu au întrebat niciodată despre turma lor și au lăsat sarcina de a administra Patriarhia unui episcop numit „Comisar Patriarhal”. Ultimul comisar din Ierusalim a fost Meletie, mitropolitul El-Tour și unchiul patriarhului Spiridon, Din fericire, patriarhul Spiridon a recuperat proprietățile unchiului său după moartea lui Meletie.

În 1845, când Chiril, mitropolit de Lida, a fost întronizat ca patriarh al Ierusalimului, a mutat sediul din Constantinopol la Ierusalim – nu cu interesul turmei sale în minte, ci din dorința de a scăpa de lăcomia clerului din Fanar. De îndată ce a ajuns la Ierusalim și a văzut succesul latinilor, școlile și unitățile tipografice pe care le construiseră pentru a ilumina pe oameni, s-a temut de dezintegrarea Frăției Sfântului Mormânt. Membrii acesteia erau scufundați în noroiul ignoranței, știind doar cum să acumuleze bani și erau interesați doar de destrăbălare și de a trăi o viață de lux. Având o mare dorință de a-i ridica din noroiul acesta, a înființat un seminar într-o mănăstire veche a Georgiei cunoscută sub numele de mănăstirea El-Musalabah. Deși majoritatea seminariștilor erau călugări greci din Ierusalim, au acceptat câțiva seminariști băștinași, care nu au fost tratați în mod egal. Călugării greci studiau șase ani de învățământ, în timp ce seminariștii băștinași trebuiau să termine în patru ani. După absolvirea seminarului, grecii erau obligați să fie călugăriți, în timp ce seminariștii băștinași erau numiți profesori în satele Palestinei. Mai târziu, când abia după ce se căsătoreau, erau hirotoniți preoți, dacă alegeau aceasta[33].

Nu negăm că patriarhul Chiril a fondat câteva școli elementare în Palestina, precum și o tipografie arabă și un spital. Cu toate acestea, realizările sale au fost puține în comparație cu veniturile Patriarhiei, care în zilele sale, așa cum am văzut în capitolul precedent, a atins milioane. Într-adevăr, el a fost numit Tatăl aurului! Obiectivul său a fost să îmbunătățească imaginea Frăției în ochii oamenilor. Realizările sale, care au avut ca scop mai mult să beneficieze călugării decât băștinașii, i-au deranjat pe călugări, deoarece au văzut-o ca pe o trădare a politicii lor etnice din Ierusalim și Palestina. Din acest motiv, au căutat o ocazie să se răzbune pe el.

În aceeași perioadă, poporul bulgar s-a eliberat rapid de opresiunea și tirania călugărilor din Fanar. Călugării din Fanar au fost, desigur, supărați de rezistența bulgară. Dar, în loc să cedeze în numele Bisericii și să evite schisma unei mari națiuni de peste cinci milioane, au decis să-i separe pe bulgari de Biserica Ortodoxă din cauza interesului lor etnic. Și astfel au ținut un Sinod în 1872 la Constantinopol, la care au participat patru patriarhi greci. Însă restul Bisericilor Ortodoxe au refuzat să participe pentru că știau că intenția era să dividă Biserica.

La întâlnire, patriarhul Constantinopolului și Sinodul său au reușit să-l atragă pe patriarhul Alexandriei și patriarhul Antiohiei, deși acesta din urmă s-a înțeles cu călugării din Fanar fără cunoștința Sinodului Antiohian. Chiril, patriarhul Ierusalimului, însă, nu a fost de acord cu ceilalți patriarhi cu privire la excomunicarea bulgarilor. Fiți liniștiți, acest lucru nu a ieșit din dragostea lui pentru dreptate, ci din frica lui că va jigni Biserica Rusă și că guvernul rus va confisca proprietățile Sfântului Mormânt din Serbia și Caucaz. Profitând din plin de acest lucru, călugării din Ierusalim l-au acuzat pe patriarhul lor, Chiril, de partinire față de ruși. Cu sprijinul călugărilor din Fanar, au reușit să-l detroneze și să-l aleagă pe Procopie în locul lui.

La întronizarea sa, Procopie a lansat un atac împotriva băștinașilor pentru a face pe plac fraților săi, călugării din Ierusalim. El a închis toate școlile elementare care au fost deschise de Chiril, precum și seminarul El-Musalabah. Însă atacul său nu s-a limitat doar la închiderea școlilor, dar a aruncat și toți oamenii săraci băștinași din casele aparținând Bisericii. El a recurs la tot felul de persecuții împotriva restului oamenilor, raportând guvernului ca fiind partizani ruși.

Comportamentul urmașilor săi, Ierotei și Nicodim nu a fost mai bun. Seminarul care a fost redeschis de Ierotei a fost închis de Nicodim sub pretextul că Patriarhia a fost îngrădită financiar. Însă, adevărul este că el greșit cu promisiunile sale mari către guvernului rus, care i-a sprijinit alegerea ca patriarh al Ierusalimului și i-a înapoiat veniturile din proprietățile Sfântului Mormânt din Serbia. Aceste proprietăți fuseseră confiscate pe vremea lui Procopie care s-a angajat să-și dedice atenția promovând educația în rândul oamenilor și ameliorarea sărăciei lor religioase și duhovnicești.

Susținerea afirmației noastre că Frăția Sfântului Mormânt de la înființare nu numai că a neglijat nevoile copiilor băștinași ai Bisericii din Ierusalim, ci continuă să folosească toate mijloacele pentru a-i slăbi și anihila, este mărturia scriitorului rus Mihail Eslaviov : „Spiritul de etnie greacă a orbit ochii Frăției într-o așa măsură încât ei doresc ca toți oamenii ortodocși să se alăture bisericii romano-catolice sau oricărei denominațiuni protestante, astfel încât să se poată face mesageri fără o comunitate locală, la fel ca armenii. Așa vor putea să aibă stăpânire deplină asupra veniturilor Sfântului Mormânt și a tuturor Sfintelor Locuri. Dar, datorită orbirii lor, nu au înțeles faptul că anihilarea comunității locale le va aduce nenorocirea, pentru că existența patriarhului și a Patriarhiei depinde de oameni. Dorința Frăției este de a face ca toți cei douăzeci și cinci sau douăzeci și șapte de mii de „fermieri” – rămășițele prețioase a vechii credințe creștine – să se convertească la bisericile latine sau protestante, care ar da cu generozitate pentru a atrage turma băștinașă la ei, astfel încât să-și poată stabili propriile comunități din ei. În acel moment, Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și-ar pierde singurul sprijin și s-ar dezintegra. La acea vreme călugării greci din Ierusalim nu erau considerați cu adevărat clerul Bisericii din Ierusalim, ci mesageri greci„[34].

Cititorul nu ar trebui să-și imagineze că intenția Frăției este să slujească elenismul din Ierusalim și Palestina. Doamne ferește! Dacă intenția sa era de a servi elenismului, ar fi folosit, încă de la înființare până în prezent, toate mijloacele materiale pentru promovarea educației grecești, prin înființarea de școli și alte centre de învățământ pentru instruirea tinerilor băștinași, nu numai în Palestina, dar și în Siria și Egipt. Deși Frăția nu a reușit nimic pozitiv, aceasta tot împiedică copiii Bisericii din Ierusalim și ai Bisericii din Antiohia de la școlarizare și fac toate eforturile pentru a lăsa nativii într-o stare de analfabetism și ignoranță. Dacă nu ar fi fost școli străine, americane, franciscane, iezuite și altele, nu ați vedea o persoană ortodoxă în Siria și Palestina alfabetizată chiar în propria sa limbă maternă.

Intenția Frăției este să strângă bani, astfel încât membrii ei să poată atinge cele mai înalte poziții ecleziastice și să se bucure de ceea ce este interzis de religie și conștiință. Zicala este adevărată că fiecare călugăr din Ierusalim, de la portar la episcop, are un singur interes, de a strânge bani în orice mod posibil pentru a ajunge la tronul Patriarhiei. Cel mai mare exemplu este Spiridon, actualul Patriarh al Antiohiei, care a urcat pe scara clericală și a devenit Patriarh, nu prin virtuțile și cunoștințele sale, ci prin acumularea de bogății ilicite.

Frăția Sfântului Mormânt și starea ei religioasă și morală

Una dintre cele mai vechi metode ale Frăției de a face un profit profan este imitarea bisericii papale prin reproducerea indulgențelor, pe care sunt tipărite imaginea Sfântului Mormânt, Învierea și unele scrieri grecești, iar apoi a le vinde pelerinilor. Majoritatea pelerinilor din Antiohia care au vizitat Ierusalimul la mijlocul acestui secol au aceste indulgențe, pe care le-au cumpărat în mod ignorant din simplitatea inimii lor. Cu toate acestea, cea mai mare circulație a acestor indulgențe au fost printre pelerinii ruși. Frăția obișnuia să le vândă public și fără nicio rușine. Dar când au aflat că unii pelerini ruși cunoscuți și erudiți au devenit conștienți de această mârșăvie, au început să o condamne în mass-media. Frăția a încetat apoi să le vândă public, de teama presei. Cu toate acestea, au continuat să le vândă în secret unor pelerine neavizați. Încă nefiind mulțumiți cu aceasta, Frăția a legalizat multe lucruri care sunt ilegale conform Scripturii și legii canonice, cum ar fi botezul bebelușilor morți. Deoarece lucrurile ilegale au fost făcute legale de către Frăție, rușii s-au înfuriat și au înființat Societatea Palestiniană pentru a avea grijă duhovnicesc și material. În esență, societatea are scopul de a-i îndepărta pe pelerinii ruși de la păcăleala și înșelăciunea Frăției.

Într-adevăr, nici stiloul nu rezistă să scrie toate mașinațiunile și faptele călugărilor din Ierusalim, cauzând oroare chiar și ateilor. Și astfel vom trece cu vederea multe abuzuri, din respect pentru Preoție… Dar pentru a nu lăsa cititorul să creadă că le atribuim lucruri de care nu sunt vinovați, vom sublinia o broșură greacă scrisă de scriitorul grec NITh (tipărit la Constantinopol în 1873) sub titlul „Palatul Patriarhal este Rușinea Ierusalimului”. În această carte a demonstrat viața și faptele unora dintre membrii Sfântului Mormânt, precum patriarhul Atanasie – mentorul ultimului patriarh Ierotei – și succesorul său, Chiril și al altor călugări și călugărițe ale căror fapte au depășit mizeria Babilonului și faptele abominabile ale vechi Rome. Printre alte lucruri menționate în această broșură, autorul afirmă: „În Ierusalim exista un obicei ca fiecare călugăr să aibă una sau două călugărițe sau chiar trei în conformitate cu rangul și situația sa financiară”[35].

Dacă am fi lăsat afară informații istorice importante pentru cititor, ar fi fost de ajuns aceasta informație. Un dialog între arhimandritul Porfirie Uspensky și episcopul Meletie, vicarul patriarhal (unchiul actualului patriarh Spiridon), a apărut în jurnalul lui Uspensky, tipărit după moartea sa de către Academia de Științe din Petersburg în cartea sa anuală. Cauza incidentului era o călugăriță de sub mitropolitul de Lida (mai târziu patriarhul Ierusalimului). Ea avea o rudă care era nepotul unei călugărițe a unuia dintre arhimandriții din Ierusalim. El avea un temperament bolnav și era o persoană vicioasă. Ea i-a recomandat lui David, unul dintre persoanele de seamă, a cărui soție era grecoaica din Adrana, să o căsătorească pe fiica sa cu persoana menționată mai sus.

Temându-se de rușine și dorind să protejeze onoarea familiei sale, David s-a dus la arhimandritul rus Porfirie și l-a rugat pe arhimandrit să-l protejeze de călugărița rea ​​a mitropolitului Lidei, pentru că avea putere și mijloace de a-l constrânge. După ce l-a ascultat, Porfirie l-a sfătuit să aștepte câteva zile până când va găsi momentul potrivit pentru a discuta problema cu vicarul patriarhal, Meletie. În lacrimi, David i-a răspuns: „Nu pot aștepta mult pentru ca ei – călugărița, cu ruda ei și cu mitropolitul – își pot pune în practică imediat dorința, alungându-mă la mănăstirea Sfântului Sava, sub pretextul că sunt deranjat mental[36] și s-o forțeze pe fiica mea să se căsătorească cu el.” Aceste cuvinte au avut un impact mare asupra arhimandritului Porfirie. Atunci Porfirie și-a amintit, potrivit jurnalului său, că patriarhii și vicarii lor din Turcia au o anumită autoritate civilă, pentru că erau capabili să pedepsească creștinii care erau sub jurisdicția lor, alungându-i la una dintre mănăstiri sau la o instituție penală. Astfel, el a decis să meargă la Meletie, vicarul patriarhal și să-l implore să rezolve această problemă. Acest lucru a avut loc la 23 iunie 1884. Din păcate, întrucât situația nu ne permite să raportăm întreaga conversație care a avut loc între arhimandritul Porfirie și vicarul patriarhal Meletie, vom traduce doar câteva fragmente. În discuția legată de ruda călugăriței lui Chiril cu privire la fiica lui David, Porfirie a început prin susținerea lui David și a fiicei sale cu toată puterea, spunând:

„Chiril: – Nu ai nici o afecțiune pentru noi și de aceea îi aperi.

Porfiri: – Dumnezeu știe întinderea dragostei mele față de tine, dar am milă de arabi și sunt pregătit să-i apăr.

Chiril: – Nu au nici o credință; ei sunt barbari, răufăcători.

Porfiri: – Dacă ceea ce spui este adevărat, de ce nu îi înveți Credința? De ce nu-i faci miei blânzi? Nu ești păstorul lor?

Chiril: – Nu ne vor asculta.

Porfiri: – Nu este surprinzător, pentru că nu-i iubești, ci ii disprețuiești. Ei sunt persecutați de toți, dar nu primesc nicio protecție de la tine. Ba chiar nu au unde să se roage. Bisericile satelor sunt în cea mai mizerabilă stare.

Chiril: – Uiți că suntem sub jugul turc.

Porfirie: – Turcii nu vă împiedică să reparați și să construiți noi biserici pe temelia vechilor biserici. Și, în ceea ce privește decorarea bisericilor, turcii nu se amestecă deloc cu acest lucru. Mai mult, în bisericile satului nu există icoane și veșminte.

Chiril: – Unde putem găsi iconografi? Dăm fiecărui preot după hirotonia lui un sticherion, două manșete, un patrafir, un felon, un disc și un potir, dar aceștia nu au grijă de ele.

Porfirie: – (El a vrut, după cum a menționat în jurnalul său, să răspundă episcopului spunând că veșmintele pe care le dau preoților sunt vechi și folosite – nimic altceva nu le este dat până la moartea lor – și că ar fi mai bine să le ofere obiecte bisericești din lemn și nu din cositor, dar nu a menționat aceste lucruri. În schimb, a profitat de ocazie pentru a vorbi despre situația morală a preoților.) Preoții dvs. arabi nu își înțeleg îndatoririle. Ei îndeplinesc Tainele fără evlavie și își țin vitele în biserică. În loc să-i înveți și să-i ghidezi, îi alungi din chiliile tale ca niște servi. Când vă bat la ușile voastre, spunând; „Prin rugăciunile Sfinților Părinți noștri”, le răspundeți: „Ieșiți de aici, plecați, măgarilor!”

Chiril: – Nu primim preoți arabi pentru a nu ne pierde demnitatea noastră episcopală. Traducătorii ne informează despre solicitările lor.

Porfirie: – (Pentru prima dată în viața mea am auzit că primirea unui preot scade demnitatea episcopală) Preasfinția Voastră, ce spuneți? Fiecare episcop este o harpă ale cărei corzi sunt preoții. Nu eu spun aceasta, ci Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu. Vedeți marea legătură care, conform învățăturii Părinților Bisericii, unește episcopului cu preoții.

Chiril: – Nu le înțelegem limba.

Porfirie: – De ce nu înveți araba? Necunoașterea limbii turmei tale este motivul care stă la baza urii arabilor față de tine. Dacă sunteți prea bătrân, de ce nu aveți un interpret în prezența lor pentru a transmite solicitările?

Chiril: – Nu putem introduce noi obiceiuri.

Porfirie: – Astfel, vechiul va rămâne așa cum este! Nu construiți școli pentru a educa copiii preoților și nu le permiteți fetelor orfane arabe, văduvelor și persoanelor cu handicap să își găsească un adăpost într-una dintre mănăstiri. Nici nu permiteți unui arab să devină episcop, călugăr sau chiar slujitor într-o mănăstire.

Chiril: – Această problemă nu ne privește; ea aparține patriarhului.

Porfirie: (Văzând că discuția s-a abătut de la subiectul pe care a venit să-l rezolve, și-a cerut scuze pentru îndrăzneala lui în a vorbi despre obligațiile păstorilor față de turma lor. Apoi l-a rugat să-l ajute la rezolvarea problemei pe care fiica lui David o are cu ruda călugăriței mitropolitului Lida. Deodată a strigat Porfirie). – Nenorocită este Biserica guvernată de maici și nu de episcopi! Dacă, potrivit spuselor Domnului, că toți cei care privesc o femeie cu poftă au comis deja adulter, cât de mult mai păcătos este dacă trăiește cu ea? Vai de cel prin care vin smintelile! Dacă corupția morală este abominabilă în lume, cât de mult trebuie să fie în mănăstiri și în Locurile Sfinte!

Chiril: (Ascultând aceste cuvinte, Chiril a început să apere cu fervoare practicile călugărilor din Ierusalim, spunând:) – Petru Apostolul a fost însoțit de o femeie credincioasă, iar noi suntem urmașii lui. Dacă Domnul nostru Hristos și-a permis să fie slujit de femei, de ce nu ar trebui să acceptăm serviciul și supunerea lor în fața noastră? De altfel, nu am fost primii care au introdus tradiția de a primi călugărițe în mănăstirile bărbaților; este o veche tradiție. Răul mai mic este mai bun decât răul mai mare. Să presupunem că, potrivit acuzației tale, suntem adulteri, ni se va cere să dăm un răspuns lui Dumnezeu… „

De îndată ce Chiril a terminat apărarea sa groaznică, furia părintelui Porfirie a izbucnit. El a strigat, spunând: „Sfinția voastră, de dragul lui Dumnezeu și al oamenilor, dacă acestea sunt ideile și gândurile tale, voi spune că Împărăția lui Dumnezeu va fi, fără îndoială, luată de la tine și dată altora. Ce mai pot spune? Va fi luat de la tine. Biserica Ortodoxă a fost stricată din cauza ta și este în pragul morții.„

Dar, s-au schimbat moravurile călugărilor din Ierusalim în zilele noastre? Din nefericire nu. Mai degrabă depravarea lor a crescut. Acest lucru afirmă scriitorul Mihail Slaviov în cartea sa citată mai devreme[37]: „Existența unor călugărițe frumoase și atractive în apropierea clerului din Ierusalim și a tuturor călugărilor ierusalimiteni nu este neobișnuit. Puteți vedea că aceste călugărițe trăiesc public în mănăstiri de călugări. Mulți nepoți ai episcopilor și călugărilor din Ierusalim, care sunt de fapt copiii lor adevărați așa cum știe toată lumea, sunt sursa principală de conducere în Biserica din Ierusalim„.

Din respect pentru stimații noștri cititori, voi rămâne tăcut despre cel mai oribil act din viața călugărilor din Ierusalim, adică pedofilia. Dacă cineva se îndoiește de veridicitatea afirmației noastre, poate să citească broșura greacă menționată mai sus sau scrisoarea unui onest maronit trimisă din Ierusalim iezuiților din Beirut, care a fost tipărită în revista lor, „Vestea bună” din 1887.

Cunoscând doar câteva dintre numeroasele lucruri despre condițiile religioase și morale ale călugărilor din Ierusalim, umplând de ofensă chiar și pe ateii din epoca noastră, vom lovi cuiul în cap spunând: „Acesta este urâciunea pustiirii în locul cel sfânt„[38].

Concluzii

Este clar din ceea ce am menționat că Biserica din Ierusalim își pierduse după 1534 importanța ei ca Biserică Autocefală, devenind dimpreună cu toate proprietățile și veniturile ei nu mai mult decât o moșie în mâinile unei trupe de călugări din locurile și pământurile străine. Nu a durat mult până au format o Frăție asemănătoare cu o companie comercială sub numele de Frăția Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Această Frăție nu s-a limitat la delapidarea Bisericii din Ierusalim, ci s-a angajat și la răpirea Bisericii din Antiohia. Prin averea sa, a reușit să smulgă autoritatea patriarhală. Având în vedere că băștinașii erau conștienți de lăcomia ei vicioasă și de intențiile demonice, a folosit toate mijloacele și modalitățile prin patriarhul Spiridon pentru a înlătura clerul băștinaș și a slăbi poporul antiohian, astfel încât să poată domina și controla complet Biserica Antiohiană, asa cum a tiranizat Biserica din Ierusalim.

Într-o situație atât de jalnică, de ce nu se frâge inima fiecărui adevărat ortodox băștinaș, când vede capcana devastării pusă asupra concetățenilor săi și a copiilor Bisericii sale de către Frăția Sfântului Mormânt? De ce nu se aprinde zelul ortodox în el, când privește la răpirea Bisericii strămoșilor săi în mâinile unor persoane analfabete, unor lupi vorace care nu pot înțelege și nu pot fi înțeleși? Numai răutatea poate fi de așteptat de la un lup. De-a lungul istoriei, Biserica Antiohiei a fost demnă de ierarhi cinstiți și păstori drepți, împodobiți cu cunoaștere, precum Sfântul Igantie, purtătorul de Dumnezeu, Efrem Sirul, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Andrei, episcopul Cretei, patriarhul Sofronie al Ierusalimului și alții din timpuri apropiate precum Ioachim Ghoumah, Mihail Hamwoui, Ioachim Ibin Ziady Housni, Macarie Ibin El-Zaeim, Atanasie Fadlallah Damaschinul, preotul Mihail Breek, arhimandritul Atanasie Kassir, preotul Iosif Haddad… Unde sunt timpurile în care bunii păstori și călugării devotați ca Efrem, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur și ceilalți care, în ciuda abundenței de cunoștințe și virtuți, nu au îndrăznit să accepte toiagul păstoririi care cu o singură voce le-a fost oferită de cler și mireni, ci mai degrabă au fugit spre munți și deșerturi, considerându-se nedemni pentru o așa înaltă slujire?

Ce s-a întâmplat cu epocile trecute și unde ne aflăm în epoca actuală, în care călugării din Ierusalim, în ciuda faimei viciilor lor și a imensității ignoranței lor, nu încetează să folosească toate căile, indiferent dacă sunt legitime sau ilegitime, să răpească demnitatea ierarhică și să smulgă toiagul  păstoriei, împotriva voinței clerului și a oamenilor, nu din dragoste de a sluji Biserica, ci din aviditate pentru a acapara autoritatea. Ei nu caută să slujească turma, ci să împrăștie oile cugetătoare ale lui Hristos, să strângă fonduri și să trăiască o viață de lux. Ceea ce a spus Domnul nostru lui Iisus Hristos este dovedită a fi adevărată în ei: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră prin ușă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide și oile ascultă de glasul lui, și oile sale le cheamă pe nume și le mână afară. Și când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui… Iar cel plătit și cel care nu este păstor, și ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind și lasă oile și fuge; și lupul le răpește și le risipește. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu are grijă de oi„[39].

Acum vă spun, credincioșilor și concetățenilor mei: „De ce v-ați întors fața de la Biserica părinților și strămoșilor voștri, permițând unui grup de călugări străini care se străduiesc să vă distrugă, să pună jug peste gâturile voastre? Unde este zelul și înflăcărarea voastră, unde este cinstea și dragostea față de Biserică? Sunt inimile împietrite și sufletele voastre înfricoșate? Nu vedeți cum lupii au intrat în Bisericile și școlile voastre sunt pe cale de dispariție? Nu simțiți ticăloșia și dizgrația, că Bisericile voastre au fost vândute sau, mai bine zis, ați fost vânduți unor persoane viclene, care leagă mâinile și picioarele cu lanțurile sclaviei duhovnicești și vă face să gustați amărăciunea colocintei[40] prin faptele și tirania lor?

Scoală-te, ridică-te, o popor Ortodox, ridică-te din somn și grăbește-te să dai jos jugul Frăției de pe umerii tăi și de pe umerii fraților tăi. Nu te teme și nu fi fricos, îmbracă armura iubirii credinței tale și a țării tale, fă să nu fii însemnat cu stigmatul necinstirii și disgrației, căci ești cetățean într-un Imperiu Otoman liber. Cel care nu îmbrățișează aceast Har este, fără îndoială, o persoană vicioasă și trădătoare și nu este devotat strămoșilor.

---

[1] Această valoroasă carte istorică a fost redescoperită în 1995 la Ierusalim. Prezentei traduceri îi lipsește un capitol din textul arab original, care tratează istoria Frăției din Patriarhia Antiohiei.

[2] El-Phanar este un district din Constantinopol, unde are reședința patriarhul Ecumenic, n. red.

[3] Vol. 11, cap. 9, nr. 1 și vol. 11, cap. 12, nr.  2

[4] A se vedea decretele acestui patriarh, tipărite la Constantinopol, în 1866, pag. 231.

[5] Patriarhatul său a durat 45 de ani, din 1534 până în 1579, Dositheos, vol. 11, cap. 7, nr. 4

[6] Relațiile Rusiei cu Estul, vol 1, pag. 56-57

[7] Vol. 11, cap. 7, nr. 3

[8] Vol. 11, cap. 7, nr. 4

[9] Dositheos, vol. 11, cap. 7, nr. 6

[10] Dositheos, vol. 12, cap. 1, nr. 10

[11] Partenie

[12] Dositheos, vol. 12, cap. 1, nr. 10

[13] Dositheos, vol. 12, cap. 2, nr. 1

[14] Ibidem

[15] Dositheos, vol. 12, cap. 1, nr. 10

[16] Dositheos, vol. 12, cap. 2, nr. 1

[17] Dositheos, vol. 12, cap. 3, nr. 6

[18] Ibidem

[19] Al-Hidayat

[20] În ziarul grecesc „ΣΩTHP” din 1892, este un articol scris despre patriarhul Dositheos de către arhimandritul Chiril Athanasiades.

[21] Dositheos, vol. 12, cap. 2, nr. 1

[22] Dositheos, vol. 12, cap. 2, nr. 1

[23] Coloseni 3:11

[24] Este vorba despre secolul 18, n. red.

[25] Vezi Constantinides, pag. 230.

[26] Sau Cerkeși.

[27] Luna sărbătorii întreruperii postului islamic. Este a zecea lună a calendarului Lunar.

[28] A doua lună a calendarului Arabic.

[29] Vezi Proviziile lui Constantie, pag. 251-268.

[30] Pe lângă proprietățile Sfântului Mormânt, au existat proprietăți care aparțineau Bisericilor din Constantinopol, Alexandria și Antiohia administrate de călugării din Ierusalim. Ultimul stareț al mănăstirii antiohiene a fost Ierotheos, nepotul patriarhului Ierotheos, care a devenit stareț al mănăstirii Balamand și care a murit acolo în 1886.

[31] Vezi Ziarul Moscovei, nr. 346, 1981

[32] Dositheos, vol. 11, cap. 7, nr. 3

[33] Vezi legile administrative ale școlii Al-Mousalba, tipărite în greacă în 1884, cap. 23, 24.

[34] Sfintele Locuri și Societatea Imperială Ortodoxă Palestiniană, pag. 86-87.

[35] Pagina 15.

[36] Unul dintre mijloacele satanice pe care călugării din Ierusalim le folosesc atunci când vor să distrugă orice persoană nativă care nu este de acord cu ei în scopurile lor rele este să răspândească zvonul că acesta e deranjat mental! Astfel, în Rusia au răspândit zvonul despre credinciosul arhimandrit Hristofor Gibarat și l-au obligat să părăsească Rusia după ce l-au depus din funcția de conducător al Metocului de la Moscova. La fel au procedat cu mitropolitul Zahle, Gherasim Yared, când s-a opus în alegerea patriarhului Spiridon. De asemenea, ei răspândesc zvonuri rele despre Gabriel, mitropolitul Beirutului, după ce toate celelalte trucuri împotriva lui au eșuat. Recent, ei au răspândit zvonuri rele despre arhimandritul Serafim, conducătorul Metocului din Constantinopol. După ce l-au depus, l-au înlocuit cu arhimandritul Arsenie. Nu știm dacă sunt responsabili de zvonurile proaste despre arhimandritul Rafael, care a fost înlăturat pe nedrept de la conducerea Metocului Antiohian.

[37] Pagina 91-92.

[38] Matei 24:15.

[39] Ioan 10:1-5, 12-13.

[40] Un fruct amar.