Locul Episcopului în Biserica lui Hristos. Despre falșii păstori

Soborul drept-slăvitorilor și adunarea ereticilor

A privi Biserica din perspectivă istorică înseamnă a înțelege relația dintre Episcop și credincioșii săi, trupul său. Împreună, Episcopul și cei în ascultare de el sunt icoană a Marelui Preot nevăzut și a Bisericii Universale – căci Episcopul este, imitându-l pe Hristos, „Marele Preot” al obștii sale. Așa cum acelea alcătuiesc un singur Om, așa și Episcopul și poporul său formează un singur om. Astfel, Sfântul Ignatie al Antiohiei saluta Biserica din Efes „prin… Episcopul vostru după trup„1. Tot în acest sens înțelegem și cunoscuta sa afirmație: „Oriunde se va arăta episcopul, acolo să fie și mulțimea poporului; după cum oriunde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală. [nt. – în orig. “Catholic”]”2 De asemenea, Sfântul Ciprian al Cartaginei (d. 258) susține același lucru atunci când spune: „Dintru care trebuie să știți că Episcopul este în Biserică, iar Biserica întru Episcop; și dacă cineva nu este cu Episcopul, înseamnă că nu este în Biserică.„3

Acesta este răspunsul la absurdul ecleziologic conform căruia Biserica Ortodoxă nu ar avea un cap vizibil – și nici un alt cap în afară de Iisus Hristos – ca și cum o astfel de afirmație scandaloasă ar respinge Papismul. În realitate, este imposibil să existe o Biserică – trupul vizibil al lui Hristos – fără un cap vizibil, adică Episcopul. După cum am învățat [din ceea ce ni s-a predanisit], nimeni nu poate aparține Bisericii istorice – și, prin urmare, nici Bisericii cerești – fără legături vizibile cu Episcopul. Astfel, fiecare persoană botezată în Hristos este botezată în Biserica vizibilă, pământească, ceea ce înseamnă în mod necesar „în-corporarea” în „trupul” Episcopului, ce îl simbolizează pe Hristos. Prin urmare, ideea, des întâlnită, potrivit căreia credința și comportamentul Episcopului nu îi afectează pe cei supuși lui este, de asemenea, o nerozie ecleziologică. Credința Episcopului trebuie să fie și credința poporului său. Așa cum afirmă Sfântul Fotie cel Mare (cca. 810-cca. 893): „Este oare păstorul eretic? Atunci el este un lup! Trebuie să fugiți de el; nu vă amăgiți să vă apropiați de el, chiar dacă pare cuminte și blajin. Fugi de comuniunea și de împărtășirea cu el așa cum ai fugi de un șarpe veninos „4.

Constituțiile Apostolice afirmă: „[Dumnezeu] va judeca între un Episcop și altul, între un mirean și altul și între un conducător și altul (căci aceste oi și acești berbeci nu sunt creaturi iraționale, ci raționale); ca nu cumva, la un moment dat, un mirean să spună: ‘Eu sunt oaie și nu păstor și nu mă îngrijesc de mine însumi; să se îngrijească păstorul de aceasta, căci lui singur i se va cere socoteală pentru mine’. Așa cum oaia ce nu urmează păstorului cel bun rămâne fără adăpost în fața lupilor, spre pieirea ei, tot așa și cea care-i urmează păstorului rău se expune unei morți inevitabile, deoarece păstorul său o va devora. De aceea, se cuvine să avem grijă să ne ferim de păstorii nimicitori.„5

Ne amintim, de asemenea, de o întâmplare din viața Sfântului Ipatie al Bitiniei (cca. 366-446) cu puțin timp înainte de cel de-al treilea Sinod Ecumenic: „Înțelegând că Nestorie susținea și propovăduia păreri contrare adevăratei Ortodoxii, [părintele Ipatie] i-a șters numele [lui Nestorie] din dipticele Mănăstirii Sfinților Apostoli pentru ca nu cumva să fie pomenit la Liturghie. Un alt episcop, Evlalie, l-a întrebat pe avva: ‘De ce i-ai șters numele? Nu cunoști consecințele unei astfel de acțiuni?’. Ipatie a spus: ‘Din momentul în care am fost înștiințat de necinstitele sale afirmații despre Domnul nostru, am rupt comuniunea cu el. De atunci nu i-am mai pomenit numele, pentru că el nu este un episcop ortodox’. Evlalie a spus: ‘Du-te și te îndreptează, ca nu cumva să iau măsuri împotriva ta!’. Ipatie a răspuns: ‘Fă precum poftești. Iar în ceea ce mă privește, gata sunt să le sufăr toate; căci cu această încredințare am purces la acestea'”6.

Facem o mică paranteză aici pentru a discuta mai în amănunt despre această chestiune importantă. Sunt mulți cei care se numesc pe sine ortodocși astăzi, dar care au adoptat o mentalitate protestantă, și anume, că doar credința personală contează, iar credința Episcopului nu îl afectează pe credincios. Această opinie eronată este complet străină de tradiția Bisericii și de gândirea Sfinților Părinți. Episcopul este capul Bisericii. Un trup nu poate supraviețui cu un cap mort (sau retezat). Dacă un Episcop cade în erezie, toți cei care rămân cu el vor pieri și ei. Din acest motiv, Sfântul Ioan Gură de Aur spune,

„Dacă unei corăbii îi iei cârmaciul, vei scufunda vasul; tot așa, dacă de la o turmă îndepărtezi păstorul, ai răsturnat și ai nimicit totul […] Când stăpânitorul este rău, […] nu este un rău mic, ci chiar un rău mult mai vătămător decât anarhia. Căci este mai bine să nu fii condus de nimeni decât să fii condus de un stăpânitor rău. Căci cei dintâi, într-adevăr, de multe ori sunt salvați iar de multe ori sunt primejduiți, dar cei din urmă vor fi cu totul primejduiți, fiind mânați în prăpastia pierzării. Apoi atunci cum de spune Pavel: ’Ascultați pe mai-marii voștri și vă supuneți lor [Evrei 13:17]’? Zicând mai sus: ’Privind la săvârșirea (sfârșitul) vieții lor, să le urmaţi credința [Evrei 13:7]’, aici a spus: ’Ascultați pe mai-marii voștri și vă supuneți lor’. ‘Dară, zici tu; și când sunt răi să-i ascultăm?’ Răi? În ce sens? Când e vorba de Credință, apoi fugi și te depărtează de dânsul, de ar fi nu numai om, ci chiar înger din cer, iar dacă e vorba de viaţa lui, nu cerceta cu amănunțime […] ‘Nu judecați, ca să nu fiți judecați [Mt. 7:1]’ este zisă pentru viața [aceluia], iar nu pentru credința [sa].”7.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (cca. 580-662) a declarat: „Nu pot intra în comuniune cu scaunul Constantinopolului, deoarece conducătorii acestei patriarhii au respins hotărârile celor patru Sinoade Ecumenice. În schimb, ca normă, ei au acceptat cele Nouă Capitole Alexandrine. Ulterior, au acceptat Ekthesis-ul patriarhului Serghie (mărturisiri de credință eretice), …excomunicându-se astfel de mai multe ori. Împreună cu faptul că s-au excomunicat pe ei înșiși, au fost caterisiți și lipsiți de preoție…. Ce Taine pot săvârși astfel de persoane? Ce duh vine asupra a ceea ce săvârșesc ei sau asupra celor hirotoniți de ei?…. Chiar de-ar fi ca universul să intre în comuniune cu patriarhul [monoteliților], eu nu m-aș împărtăși niciodată cu el. Luați aminte la cuvintele Sfântului Duh prin Apostol: ‘Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie Anatema!’ [Gal. 1, 8].”8.

Pentru un Episcop (sau oricine altcineva), a semna o mărturisire de credință eretică este un act de apostazie.

Mai târziu, în secolul al XV-lea, pe măsură ce Imperiul Bizantin se apropia de ruină și destrămare ca urmare a invaziilor turcilor musulmani, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, disperat, a căutat unirea cu Biserica Romană, sperând să primească asistență militară. Grecii și latinii s-au adunat la falsul Sinod de la Ferrara-Florența (1439), la care papistașii i-au constrâns pe ortodocși să semneze o „uniune” ce accepta toate ereziile și inovațiile latine. Singurul episcop ortodox care a refuzat să semneze a fost Sfântul Marcu, mitropolit de Efes. Când bizantinii s-au întors acasă, populația dezgustată a refuzat să mai participe la slujbe cu vreunul dintre cei care au trădat Credința. Sfântul Marcu nu a vrut să aibă nicio comuniune cu patriarhul latinizat al Constantinopolului sau cu clerul său și a spus: „Sunt absolut convins că, cu cât stau mai departe de el și de cei ca el, cu atât mă aflu mai aproape de Dumnezeu și de toți Sfinții; și cu măsura cu care mă separ de ei, [cu aceeași măsură], mă unesc [mai profund] cu adevărul și cu Sfinții Părinți, teologii Bisericii „9.

Astfel, un Episcop fals sau „pseudo-episcop” nu mai este o icoană a lui Hristos, iar turma sa este „risipită [Mt. 26:31]”, întrucât Episcopul este principiul unității. Altfel spus, din cauza ereziei sale, „Episcopul” nu-și mai reflectă Prototipul său, nu-L reprezintă nici pe El în fața creștinilor și nici pe creștini în fața lui Hristos. Poporul său nu mai este, așadar, o „cetate […] în ceruri„. Falsul Episcop și-a pierdut treapta de Mare Preot, iar Tainele sale și ale preoților săi (presbiteri) sunt lipsite de sens. El încetează să mai fie „părinte și păstor al creștinilor” (Sfântul Dionisie al Alexandriei) și este, de fapt, excomunicat (de exemplu, Canoanele Apostolice 45 și 68). „În măsura în care s-au lipsit de acea învățătură de credință în care fuseseră sfințiți„, explică Sfântul Nichifor al Constantinopolului (d. 828), „din necesitate, au fost înlăturați din treapta lor și au fost caterisiți pentru că propovăduiau alte învățături„10. De îndată ce un cleric se îndepărtează de Biserică, el și Tainele sale sunt lipsiți de harul lui Dumnezeu.

„Ei trebuie să fi fost lipsiți de ungerea Duhului imediat ce au renunțat la mărturisire, pentru că este imposibil ca ei să încalce Credința cu care au fost unși și [în același timp] să săvârșească ceea ce este dat prin ungere” (Sfântul Nichifor).11

În cuvintele celui de-al Șaptelea Sinod Ecumenic, „‘Harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos [cf. Ioan 1, 17]. Dar cum ei au părăsit adevărul, în care se proslăvește scriitorul Proverbelor, zicând: „Cerul gurii mele, adevărul îl va vești [Prov. 8, 7]”, și au îmbrățișat minciuna, este evident că au căzut și ei din har „12 .

Trebuie să știm, de asemenea, că un Episcop (și turma sa) poate cădea de la Credință, intrând în comuniune cu ereticii, chiar și fără a mărturisi personal minciuna. După cum ne spune Sfântul Teodor Studitul (cca. 759-826): „Chiar dacă cineva ar renunța la toate bunurile sale lumești, dacă este totuși în comuniune cu erezia, nu poate fi prietenul lui Dumnezeu, ci este mai degrabă un dușman„13. Dar cum se poate întâmpla acest lucru? Pentru că a fi în comuniune cu un Episcop sau cu o altă Biserică înseamnă că amândoi împărtășesc aceeași credință. Oricine se unește cu bună știință cu erezia este el însuși un eretic. Pentru a-l cita încă o dată pe Sfântul Teodor: „În ceea ce privește Credința, ereticii au naufragiat cu totul; iar în ceea ce-i privește pe ceilalți, chiar dacă în gândirea lor nu au naufragiat [încă], totuși, din cauza comuniunii lor cu erezia, au căzut și ei alături de ceilalți.„14 De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Cât despre toți cei care pretind că mărturisesc credința ortodoxă, dar sunt în comuniune cu ereticii, dacă sunt mustrați și totuși rămân încăpățânați, nu numai că nu trebuie să fiți în comuniune cu ei, dar nici măcar nu trebuie să-i numiți frați.„15 Prin urmare, potrivit Sfântului, ortodocșilor le este interzis să fie în comuniune chiar și cu un alt Sinod ortodox, dacă un astfel de Sinod este în comuniune cu ereticii.

De asemenea, nu este posibil ca un creștin ortodox să pomenească un eretic în timpul Sfintei Liturghii, pentru că un astfel de act sugerează deplina comuniune și unitate în credință. Așa cum a scris Sfântul Marcu: „Fugiți, fraților, fugiți de împărtășirea cu cei ce nu pot fi împărtășiți și de pomenirea celor ce nu pot fi pomeniți.„16 Pentru a lua un alt exemplu din istorie, ne întoarcem în secolul al XIII-lea, când, din nou, un împărat bizantin necredincios, de teama turcilor, a căutat unirea cu Roma.17 După ce împăratul Mihail al VIII-lea a convins o parte din clerul ortodox să accepte Uniunea de la Lyon (1274) și să se supună papalității, cei care nu au consimțit la această unire au fost aspru persecutați. Călugării din Sfântul Munte Athos din Grecia i-au scris împăratului, explicând de ce era de neconceput pomenirea Papei de la Roma:

„Cum este posibil ca noi să aducem eretici în biserică, în timp ce jertfa cea fără de sânge a Fiului lui Dumnezeu este adusă pe înfricoșătoarea și tainica Masă?…. Căci dacă simpla rostire a formulei ‘Bun-venit! [2 Ioan 10]’ ne face părtași la faptele rele ale altuia, cu cât mai mult este pomenirea oficială a cuiva în timpul săvârșirii dumnezeieștilor și înfricoșătoarelor Taine? Căci dacă Cel ce este prezent pe Sfânta Masă este Însuși Adevărul, cum poate fi cu putință să credem că El va accepta această mare minciună, și anume ca Papa să fie cinstit drept ortodox printre ceilalți Patriarhi ortodocși? Și cum poate sufletul unui creștin ortodox să îngăduie aceste lucruri și să nu rupă imediat comuniunea cu pomenitorii și să nu-i privească ca pe niște oameni care dau la schimb cele dumnezeiești pentru câștigul pământesc? Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu a recunoscut încă de la început că pomenirea numelui unui Ierarh în Sfântul Altar înseamnă comuniune deplină cu acela; căci în tâlcuirea Sfintei Liturghii este consemnat faptul că atunci când slujitorul pomenește numele Episcopului, el își arată astfel supunerea față de unul mai mare în treaptă, cu care este în comuniune și căruia îi urmează în Credință și în Sfintele Taine….

Iar Dumnezeu a arătat întocmai acest lucru, zicând: ‘Și preoții ei au nesocotit Legea Mea și au profanat lucrurile Mele sfinte’ [Ezechiel 22:26]. Cum? Pentru că ‘nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt’, ci le-au privit pre toate ca fiind neosebite. Și totuși, să permitem acest lucru folosind ‘iconomia’? Dar cum ar putea fi permisă o astfel de ‘iconomie’, care spurcă cele dumnezeiești și alungă Duhul Sfânt, potrivit cu cele spuse de Dumnezeu? Aceasta ar duce la pierderea înfierii credincioșilor [drept copii ai lui Dumnezeu] și i-ar lipsi de iertarea păcatelor. Ar putea exista, cu adevărat, vreo ‘iconomie’ mai pierzătoare decât aceasta?! „18 .

La ordinele împăratului, soldații latini au terorizat pe toți călugării care nu recunoșteau suveranitatea papei. Dintre mărturisitorii athoniți, 26 de martiri ai Mănăstirii Zografu au preferat să fie arși de vii mai degrabă decât să-l pomenească pe Papa sau pe Patriarhul unionist Vekkos.

Drept urmare, vedem că ortodocșii nu pot fi în niciun fel în comuniune cu cei care sunt în afara Bisericii, ceea ce îi include și pe schismatici. „Chiar dacă schismaticii au greșit cu privire la lucruri care nu sunt dogme„, remarcă Sfântul Vasile, „din moment ce capul Bisericii este Hristos – potrivit Apostolului dumnezeiesc -, de la Care toate mădularele viețuiesc și obțin sporire duhovnicească, ei s-au rupt de armonia mădularelor trupului și nu mai sunt mădulare [ale acestuia] și nu mai au harul Duhului Sfânt„19 .

Sfântul Ciprian, în tratatul său despre Unitatea Bisericii, afirmă: „Ce jertfe cred că săvârșesc cei care sunt potrivnici ai preoților? Consideră ei că Îl au pe Hristos cu ei atunci când se adună împreună, cei care sunt adunați în afara Bisericii lui Hristos? Oricine ar fi cel care este despărțit de Biserică, unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit [Tit 3:11] […] Astfel, Core, Datan si Abiron, care au încercat să răpească lui Moise și preotului Aaron dreptul de a jertfi, îndată au fost pedepsiți pentru încercările lor [Num. 16:1-35] – legăturile pământului s-au rupt, o adâncă prăpastie s-a deschis sub picioarele lor și i-a înghițit de vii. Dar nu numai pe ei, care fuseseră făptașii nedreptății, i-a lovit mânia lui Dumnezeu, ci și pe ceilalți 250 de complici și participanți la aceeași nebunie […] iar fiii lui Aaron, fiindcă au pus pe altar un foc străin, pe care nu-l încuviințase Domnul, au fost nimiciți pe dată, în fața Domnului care i-a pedepsit [Lev. 10:1, 2] […] Dacă un sfat sănătos nu poate readuce pe calea mântuirii pe anumiți conducători de schisme și făuritori de dezbinări, care rămân în nebunie oarbă și încăpățânată, […] trebuie să ne îndepărtăm, ba mai degrabă trebuie să fugim, de cei care cad, ca nu cumva, în timp ce cineva se alătură cu cei care umblă cu răutate și merge pe căi greșite și păcătoase, să fie găsit el însuși, rătăcind de pe calea drumului adevărat, în aceeași vină „20.

Cu aceeași măsură, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre cât de grav este păcatul schismei. „Nimic nu poate supăra mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârși mii de lucruri bune, noi, cei care sfărâmăm plinătatea Bisericii, nu suntem mai puţini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său! […] Un oarecare bărbat sfânt (Sfântul Ciprian) a spus ceva care pare a fi îndrăzneţ, dar totuşi l-a spus. Și ce a spus? ‘Că nici sângele muceniciei nu va putea șterge păcatul acesta’[…] Am spus acestea către cei care se dau pe ei înșiși fără niciun discernământ în mâinile celor care divizează Biserica. Căci dacă dogmele lor sunt potrivnice, apoi nu e potrivit să ne amestecăm cu ei; iar dacă cugetă ca și noi, cu atât mai mult nu trebuie să ne amestecăm cu ei. De ce? Pentru că în acest caz este vorba de boala iubirii de stăpânie […] Ce vrei să spui? Să se spună, ‘Credința lor este aceeași, sunt ortodocşi, ca și noi’? Și atunci din ce cauză nu sunt împreună cu noi? Este ‘un domn, o credință, un botez’ [Eph. 4:5]. Dacă ale lor sunt bune, atunci înseamnă că ale noastre sunt rele. Însă dacă ale noastre sunt bune, fără îndoială că ale lor sunt rele. ’Copii, duși de valuri, clătinaţi încolo și încoace de orice vânt’ [Ef. 4:14] Spune-mi: Considerați că e suficient aceasta, că spun că sunt ortodocși? […] De aceea vă spun și vă mărturisesc că a face schismă în Biserică nu este un rău mai mic decât a cădea în erezie[…], apoi de care gheenă nu va fi vrednic cel care înjunghie şi ciopârțește mădular cu mădular pe Hristos?”21

Vedem astfel mărturia clară a tuturor Părinților.

  1. Sfântul Ignatie, Epistola către Efeseni, cap. I, ANF I:49.
  2. Sfântul Ignatie, Epistola către Smirnaeni, cap. VIII, ANF I:89, 90.
  3. Sfântul Ciprian al Cartaginei, „Epistola LXVIII, Către Florentius Pupianus”, § 8, ANF V:374, 375.
  4. Sfântul Fotie cel Mare, Orațiunea 36, § 10, Optzeci și trei de Orațiuni și Omilii ale Părintelui nostru între sfinți Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Vol. 1 (în greacă), ed. de Staurakes Aristarches (Constantinopol: The Annuaire Oriental & Printing Company, Ld., 1900), p. 268.\
  5. Constituțiile Sfinților Apostoli, Bk. II, Sec. III:XIX, ANF VII:404.
  6. 17 iunie, Marele Sinaxari al Bisericii Ortodoxe (Buena Vista, CO: Mănăstirea Sfinții Apostoli, 2017), p. 475.
  7. Sfântul Ioan Hrisostom, Evrei, „Omilia XXXIV”, NPNF 1st Ser., XIV:518, 519.
  8. 21 ianuarie, Marele Sinaxar, pp. 857, 858.
  9. A. Pogodin, „Discurs al Sfântului Marcu în ziua morții sale”, Orthodox Word, vol. 3, nr. 3(14), iunie-iulie (Jordanville, NY: Holy Trinity Monastery, 1967), p. 104.
  10. Sfântul Nichifor al Constantinopolului, Apologetica minoră, § 270, PG 100:841BC.
  11. Sfântul Nichifor, Apologetica credinței creștine, § 154, PG 100:548BC.
  12. Sesiunea a șasea, Al Șaptelea Sinod General, tr. de J. Mendham (Londra: W. E. Painter, 1850), p. 309.
  13. Sfântul Teodor Studitul, Epistole, Bk. 2, „Epistola 32, Către fiul Talaleu”, PG 99:1205A.
  14. Ibidem, „Epistola 15, Către Patriarhul Ierusalimului”, PG 99:1164AB.
  15. Sfântul Vasile, citat de Sfântul Marcu al Efesului, Mărturisirea de credință, Patrologia Orientalis, vol. 17, col. I, p. 10. 303.
  16. 19 ianuarie, Marele Sinaxar, p. 765.
  17. O întrebare pertinentă: cum poate un episcop (Papa) să aibă atât de multă putere politică, ba chiar și propria sa armată?
  18. „Scrisoarea athoniților către împăratul Mihail Paleologos”, în Dossier Grec de l’Union de Lyon (1273-1277), ed. de V. Laurent și J. Darrouzes, Archives de l’Orient Chrétien, vol. 16 (Paris: Institut Français d’études byzantines, 1976), pp. 397-401.
  19. Sfântul Vasile, citat de Met. Kalliopios (Giannakoulopoulos), Ta Patria, Vol. 7 (Pireu, Grecia: 1987), pp. 277, 278.
  20. Sfântul Ciprian al Cartaginei, „Tratat I: Despre unitatea Bisericii”, §§ 13, 17, 18, 23, ANF V:425, 427-429.
  21. Sfântul Ioan Hrisostom, Efeseni, „Omilia XI”, NPNF 1st Ser., XIII:106, 107.

Fragment din publicația „Învățăturile Sfintei Biserici Ortodoxe”, Partea 2, Capitolul 3, – Schitul Adormirea Maicii Domnului