Capitolul 2: Copilăria până la maturitate

La naștere Gheorghe a fost foarte mic, încât a trebuit să fie pus în incubator. La acea vreme îngrijirea prenatală sau dupǎ naștere era în curs de dezvoltare. Un an mai târziu, s-a descoperit că folosirea oxigenului nediluat în incubatoare ducea la orbirea bebelușilor.

Chiar și după ce a părăsit incubatorul și a fost adus acasă, era atât de mic încât mamei sale îi era frică să-l țină în brațe de teamă că l-ar putea cumva răni. Starea micuţului Gheorghe se agrava deoarece refuza laptele mamei sale. Când gemenii erau sugari, preotul Abdullah Shaker a venit în casa familiei Gheorghe și i-a botezat.

Limba arabă era singura limbă vorbită în casă, astfel încât Gheorghe și fratele său crescând nu vorbeau engleză. După doi ani de școală primară, însă, Gheorghe n-a mai vorbit limba arabă. A uitat-o complet.

A absolvit școala primară, gimnaziul și apoi Liceul Tehnic din Boston, care era un liceu numai pentru băieți unde se dădea examen de admitere. Ca și copil și adolescent, Gheorghe era foarte puțin diferit de cei de vârsta lui. Era atletic și juca atâtea sporturi câte putea și în liceu era în echipa de canotaj care concura cu alte licee la concursurile pe râul Charles. Era de asemenea co-căpitanul echipei de trick drill, era reprezentantul clasei, și participa și la alte activități.

Era totdeauna o persoană care încuraja pe cel slab sau care ţinea partea cuiva care a greșit. În gimnaziu și liceu, avea să fie înfruntat de bătăușul clasei sau chiar a cartierului și când provocarea îi era aruncată, nu era genul care să întoarcă spatele și să fugă. Din contră, și-ar fi apărat dreptul și nevinovăția lui chiar și în fața bătăușilor care erau mai în vârstă, mai mari sau mai tari și chiar dacă ar fi suferit consecinţele de a fi bătut sau de a pierde confruntarea. Însă, aceasta nu conta pentru că simțea că trebuia să facă ce era drept.

În această privință, era ca cei mai mulți, cu singura excepție că iubea să învețe despre Biserică și sfinți și despre rostul vieții. Își spunea rugăciunile cât putea el mai bine, cu foarte puține instrucțiuni deoarece nu erau disponibile. A trebuit să învețe singur achiziționând diferite cărţi ortodoxe care îl puteau ajuta să afle despre învăţăturile Bisericii și despre vieţile sfinților. Era spre sfârșitul adolescenţei când a achiziționat Scara dumnezeiescului urcuș, Filocalia și Pidalionul sau Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe. Aceste cărți i-au făcut o profundă și durabilă impresie pentru că vesteau legile lui Dumnezeu și i-au consolidat înţelegerea duhovnicească și viața creștină, la care aspira.

La Liceul Tehnic din Boston urma cursurile avansate, excelând în matematică, calcule și desen. Una dintre profesoarele lui, domnișoara Quirk, era o fostă călugăriță romano-catolică care se gândea să se întoarcă la mănăstire. Gheorghe, însă, a purtat multe discuţii cu ea încurajând-o să nu se întoarcă și i-a explicat că a făcut bine că a părăsit mănăstirea și că ar trebui chiar să se mărite. Deci vedem că, chiar din liceu, tânărul Gheorghe a avut o adevărată înțelegere ortodoxă în multe lucruri duhovnicești pe care ortodocșii de azi nu le înțeleg.

La un concurs de desen între școlile din Massachusetts, Gheorghe a câștigat și a ieșit primul. În anuarul din 1963, sub poza fiecărui absolvent, fiecare persoană trebuia să scrie la ce aspiră. Unul dorea să fie doctor; altul dorea să fie pilot, etc., dar sub poza lui Gheorghe el a scris: “Să fiu plăcut înaintea lui Dumnezeu”. După ce a absolvit liceul, a intrat la Universitatea Northeastern.

Odată, într-o frumoasă zi de vară în Boston, Gheorghe citea Viața mea în Hristos a Sfântului Ioan de Kronștadt, și s-a întâmplat că un bărbat mare și negru trecea pe strada Washington chiar pe lângă casa lui. Apropiindu-se de locul în care Gheorghe citea, s-a oprit și i-a cerut ceva de mâncare. Gheorghe i-a răspuns, “Bine, cred că ți-e foame, nu?” Bărbatul i-a răspuns “Da!” Gheorghe, uitându-se spre casă pentru a vedea dacă l-a observat cineva, i-a zis, “Haide, urmează-mă”, aducându-l în verandă în partea opusă a casei. Gheorghe s-a dus la ușa din spate, a intrat în bucătărie și a luat câteva feluri de mâncare din frigider, pâine și tacâmuri și le-a adus prin casă la ușa care dădea în verandă și le-a pus înaintea musafirului său. Când a văzut că le-a consumat pe toate, i-a zis, “Așteaptă, am să-ți mai aduc”, și s-a dus înăuntru încet și a adus mai multă mâncare și a pus-o înaintea bărbatului. Apoi după ce acesta a terminat aproape tot, a auzit un zgomot în casă. Bunica sa a descoperit că Gheorghe hrănea un străin și mai mult, acel străin era o persoană de culoare. Imediat a anunțat-o pe mama lui Gheorghe, Agnes, care doar a mărit tulburarea, însă amândurora le era frică să iasă afară. Străinul i-a mulțumit frumos lui Gheorghe după care și-a continuat călătoria. Ei bine, când Gheorghe a început să ducă înapoi farfuriile și tacâmurile, știa că trebuie să dea niște explicații. N-au ezitat să-l certe, zicând, “Ce?! Ai înnebunit?! Cum ai putut face asta?! Cum ai făcut aceasta?!” Nu a răspuns, doar a pus farfuriile în chiuvetă și a ieșit afară să stea cu musafirul său și să-și ia rămas bun. Când Gheorghe a ieșit afară din casă, bărbatul negru nu se mai vedea nicăieri. Gheorghe s-a dus pe trotuar ca să vadă dacă își continua călătoria, pentru că din acea poziție putea să vadă cel puțin o milă în toate direcțiile. A privit spre nord, spre sud și împrejur în zadar. A stat pe trotuar, nedumerit, neputându-și da seama unde este, cum întru-un minut bărbatul dispăruse. Gheorghe s-a întors acasă și a explicat că acelui om îi era foame și era corect să îl hrănească, și că era intrigat pentru că a vrut să-l conducă pe musafirul său, sau măcar să-și ia la revedere.

Gheorghe a intrat la Universitatea Northeastern, o facultate cooperatistă, specializată în inginerie electrică. Deoarece familia lui era săracă, nu putea să meargă la alt tip de facultate. Școala cooperatistă este o școala pe care cineva o frecventează și plătește pentru primul an și în anii următori, muncește câte trei luni și merge la școală trei luni, și în acest fel își plătește facultatea. Pentru că a intrat la facultate, nu a fost recrutat pentru Războiul din Vietnam. Acele vremuri erau foarte nesigure, se poate spune chiar, sălbatice.

Însă, după ce a petrecut trei ani în facultate, a cultivat o dorință de a sluji Bisericii. Fiind aprins în devotamentul său religios, totdeauna slujea ca  băiat de altar. Chiar și la vârsta de șapte ani, parcurgea cu metroul tot drumul din West Roxbury spre centrul Bostonului împreună cu fratele său și amândoi slujeau la biserica a Sfântului Ioan Damaschin din parohia lor. Crescând, voia totdeauna să fie aproape de Biserică. Pe când era la facultate, a devenit de asemenea profesor de școală duminicală și a reușit să-i instruiască pe cei mai buni.

În acel timp profesorii școlii duminicale ortodoxe din toată împrejurimea Bostonului erau invitați să facă un curs special oferit de Arhiepiscopiile greacă și antiohiană. Erau pregătiţi de profesori de la Universitatea din Massachusetts la orele de pedagogie și de profesori de la Seminarul Ortodox Grec Sfânta Cruce la cursurile de Ortodoxie. Atunci l-a întâlnit prima oară pe respectabilul părinte Ioannis Romanides, care preda profesorilor școlii Duminicale diferite teme ale teologiei. Acolo a întâlnit, de asemenea, pentru prima dată pe unii dintre seminariștii din școlile teologice, cu care va rămâne în legătura.

Într-una din aceste ocazii l-a întâlnit pe un lector invitat, tânărul de 29 de ani stareț al Mănăstirii Schimbării la Față din zona Bostonului. Numele lui era părintele Pantelimon, care era invitat să vorbească despre viața monahală. L-a impresionat pe tânărul Gheorghe, fiindcă era monah și vorbea despre viața monahală și despre Sfântul Munte Athos. Toți tinerii seminariști (care erau de aceiași vârstă cu Gheorghe, cam de 21 de ani) aveau consideraţie pentru el și-l admirau deoarece era singurul monah grec din țară și datorită legăturii lui cu Muntele Athos.