Biserica și Naționalismul

de către binecuvântatul mitropolit Antonie Hrapovițki al Kievului și Galiciei, 1899

În ajunul Nașterii Domnului și al Bobotezei, dar și în Duminica Ortodoxiei, când protodiaconul rostește mulți ani pentru „sfinții Patriarhi Ortodocși: ai Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului”, o vizibilă însuflețire creștină se revarsă asupra fiilor Bisericii, motivându-i în aceste momente să-și ridice mâna pentru a-și face semnul Crucii și să-și lărgească privirea duioasă, parcă cuprinzând cu dor acele orașe și biserici sfinte îndepărtate, în care moștenitorii dumnezeieștilor Apostoli „păstrează Ortodoxia”.

A fost o vreme când Sfânta Rusie arăta adesea o ospitalitate plină de respect acestor stâlpi ai Credinței noastre apostolice, și, cu un singur suflet, toți — de la Țar până la ultimul țăran — își plecau capetele și genunchii primindu-le binecuvântarea. Este uimitor că nici căderea exterioară [datorată circumstanțelor politice] a tronurilor patriarhale, nici întemeierea în Rusia a celui mai puternic Patriarhat independent nu au diminuat fascinația pentru cei patru Patriarhi universali. Dimpotrivă, asuprirea lor de către dușmanii creștinismului, neputința și sărăcia lor le-au sporit și mai mult autoritatea sfântă în ochii strămoșilor noștri.

Evlaviosul și prea-milostivul Țar Alexei Mihailovici, primind Ierarhii răsăriteni și aflând de starea lor jalnică sub stăpânirea necredincioșilor, a căzut pe grumazul lor și și-a revărsat compasiunea cu lacrimi, cerând chiar iertare în numele său și al poporului rus pentru că nu au putut elibera moștenirea Domnului din chinuirea de către agareni. Clerul și poporul i-au găzduit pe Patriarhii răsăriteni cu aceeași sinceritate. Astfel, când Ierarhul Ierusalimului, Teofan (1608–1644), a hotărât să viziteze Lavra Serghiev și pe sfântul său egumen Dionisie, acesta din urmă, împreună cu întreaga obște și o mulțime de oameni, a ieșit într-o procesiune cu crucea departe dincolo de hotarele lavrei, în câmp, pentru a-l întâmpina pe preasfințitul lor oaspete.

Oamenii, văzându-l pe Patriarh, și-au ridicat mâinile cu duioșie spre cer și de trei ori s-au aruncat la pământ. Această bucurie duhovnicească s-a revărsat și asupra preabinecuvântatului vizitator, încât, intrând după slujbă în trapeză, din pricina emoției sale adânci, nu a putut lua nicio hrană, ci a plâns îndelung cu lacrimi de bucurie, încât a stârnit frică în rândul fraților: „Oare nu s-a simțit jignit preasfințitul nostru oaspete? Oare nu-și va da sufletul său drept în mâinile Domnului?”

Acum vremurile s-au schimbat. În Rusia, oamenii sunt reci nu doar față de cinstirea celor mai sfinți Patriarhi, ci chiar și față de Cel Căruia Îi slujesc. Totuși, evlavia nu a fost golită cu totul nici până acum, iar numărul fiilor credincioși ai Bisericii nu a scăzut în nicio clasă socială. Sfânta Biserică Apostolică și Sobornicească, întărită de cele Șapte Sinoade Ecumenice și înconjurată de cele patru tronuri patriarhale, rămâne până astăzi o comoară de neprețuit, fără egal, pentru o mulțime de mireni și clerici. Mulți dintre ei socotesc cea mai mare bucurie a vieții să se închine înaintea marilor locuri sfinte ale Răsăritului și, cu genunchii plecați, să primească binecuvântarea Patriarhilor răsăriteni.

Unitatea duhovnicească cu aceștia și, prin ei, cu foștii mari Părinți răsăriteni ai Bisericii, constituie pentru acești adevărați robi ai lui Hristos o mare bucurie, căci în această unitate văd confirmarea cuvintelor prețioase și dătătoare de viață ale Duhului dumnezeiesc, descoperite nouă prin vasul alegerii: „Unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos.” (Col. 3:11). Sfânta Cetate a Ierusalimului rămâne și acum [1899] capitala noastră duhovnicească, iar păstorul ei este pentru totdeauna părintele nostru duhovnicesc. Astfel, când veștile repede zburătoare ale ziarelor despre mutarea la Domnul a preabinecuvântatului nostru Gherasim (1891–1897) au ajuns la noi, numele lui — după dorința preoților și mirenilor, a celor vestiți și chiar a celor mai sărmani oameni simpli — a fost ridicat în rugăciune în orașele și satele nesfârșitei Rusii, pe câmpiile Marii Rusii și ale Malo-Rusiei (Ucrainei), în pădurile din districtul Vațkaia, pe țărmurile Mării Albe și în Siberia îndepărtată și Caucaz.

Astăzi, unitatea noastră cu ierarhii răsăriteni nu este slăbită nici de diferențele de limbaj, nici de particularitățile tipicului nostru. Dimpotrivă, cuvintele prețioase ale rugăciunilor și binecuvântărilor, rostite într-o limbă străină, dar sfântă — a grecilor și sirienilor — ne umplu inimile cu și mai multă duioșie și evlavie. Urmăm cu încredere păstorii noștri ruși, știind că ei nu doresc să rupă comuniunea de rugăciune și credință cu cei ce au fost cetățile Ortodoxiei încă de la început, întărind adevărul în catedralele sfinte ale antichității iubitoare de Hristos.

Dar iată că o amărăciune adâncă și o îngrijorare încep să ne rănească inimile, cu privire la aceste prețioase depozite ale sfintei Credințe; nu este o chinuire exterioară venită de la saracini, în care Mântuitorul și Domnul nostru a fost slăvit, ci otrava cea mai rea a dezbinării lăuntrice, care ne întristează dragostea binevoitoare față de tronurile apostolice. Vai! Inimile noastre tremură de frică, ca nu cumva acolo, în cetățile Ortodoxiei universale, să fie uitat Adevărul universal de dragul strădaniilor deșarte ale naționalismului. Pe acest teren trădător și vrăjmaș lui Hristos s-au poticnit deja unii și au pierdut lumina mântuitoare a Ortodoxiei: copții și armenii, iar mai târziu și schismaticii ruși, care i-au influențat pe bulgari. Dar aceste pierderi nu au atins firele cele mai proeminente ale veșmântului fără cusătură al lui Hristos, căci nu au clătinat cele patru tronuri. Este adevărat că a existat și un al cincilea tron, preeminent între cele patru, și acela, din toate semnele, s-a rupt pentru totdeauna de Trupul lui Hristos; dar harul lui Dumnezeu, care umple întotdeauna ceea ce începe să lipsească, a dăruit Bisericii a Treia Romă — țara Moscovei — și ea, slujind ca cea mai tânără soră a cincea, s-a unit cu cele patru păstrătoare ale evlaviei apostolice. Vom continua, oare, să ispitim îndelunga-răbdare a Domnului și să clătinăm temeliile Bisericii? Vai! Experiența amară nu ne face mai înțelepți, iar acum, în locul luptei unite a celor mai sfinte tronuri împotriva necredinței și impietății, se găsesc războaie între greci și arabi și între greci și slavi. De mulți este disprețuită acea Ortodoxie, în care doar elenismul, slavismul și sirianismul se sfințesc, însă pentru care [acea Ortodoxie adevărată], într-o situație necesară, propria naționalitate, casa, copiii, părinții și însăși viața trebuie jertfite — aruncate ca niște zdrențe lipsite de sens, ca un ban ponosit — numai pentru a găsi acea perlă a mântuirii ascunsă în Biserica universală. Vai! Mulți dintre greci, slavi și arabi au încetat să înțeleagă acest lucru și, asemenea vechilor iudei necredincioși, se închină deșertăciunii fanteziilor lor naționaliste, unei vanități mai amare decât idolii lui Baal și Astartei. Ei au ajuns la o asemenea prostie dureroasă încât se arată gata să se rupă de Trupul lui Hristos pentru a făuri din ei înșiși o statuie a lui Nabucodonosor sub chipul unui pan-arabism pe jumătate mahomedan, al unui sârbism uniat, al unui bulgarism schismatic sau al „marii idei” a fanariotismului. O, vai! Auzim din nou acum nebunia cuvintelor ucigașe de Hristos ale lui Caiafa cel urâtor de Dumnezeu, împreună cu conspiratorii săi prieteni ai Satanei: „Deci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm așa toți vor crede în El, și vor veni romanii și ne vor lua țara și neamul.” (Ioan 11:47–48). O, voi fără de minte! Acum ați ajuns la o înțelegere, nu-i așa? Că prin aceste cuvinte exact, v-ați ucis neamul și l-ați dat pradă groazei romanilor, căci nu pe Hristos, ci pe voi înșivă și poporul vostru v-ați osândit la moarte. Nu ați luat viața Celui ce dă viață, ci El Însuși Și-a dat-o doar pentru două zile, ca să Se ridice iarăși în slavă și să împlinească osânda dată vouă de Dumnezeu prin Moise: „Am zis: îi voi împrăștia și voi șterge pomenirea lor dintre oameni.” (Deuteronom 32:26).

Astfel a murit Vechiul Israel, iar voi sunteți Noul Israel! Să nu îngăduiți ca întâiul vostru născut să aibă parte de un destin asemănător! Ce ar putea înlocui pentru voi, pe pământ, harul lui Hristos, în care părinții voștri s-au desfătat în mijlocul necazurilor? Ce va înlocui pentru voi bucuria cerească de după moarte, pe care toți cei ce părăsesc corabia mântuitoare a Bisericii o pierd pentru totdeauna? S-ar putea ea înlocui cu existența jalnică a unui stat-națiune lipsit de orice viziune inteligentă asupra lumii, întemeiat doar pe mândria națională și devenit străin de ideea religioasă? Acesta nu mai este un popor, ci un cadavru putrezit, care își ia descompunerea drept viață, când în el nu mai există viață, ci doar cârtițe, viermi și insecte scârboase, care se bucură că trupul a murit și acum se descompune, căci într-un trup viu nu ar fi existat nicio satisfacție pentru dorința lor, nicio viață pentru ele. Cel ce va înțelege cuvintele noastre va fi acela care îi cunoaște pe eroii din Panama sau pe colaboratorii lui Milanu al Serbiei (1854–1901) sau pe separatiștii austrieci. Dar dacă moartea duhovnicească este soarta fiecărui popor care se lipsește de o viziune religioasă dătătoare de viață, atunci pentru națiunile din Răsărit, urmând exemplul poporului lui Dumnezeu, Israel, răsplata trădării lui Hristos nu va fi doar o moarte duhovnicească, ci și una trupească și politică, venind repede asupra lor. Este adevărat, această răsplată este deja neînsemnată în comparație cu blestemul veșnic al lui Dumnezeu, sub care cad toți cei ce preferă alte scopuri pe pământ decât Biserica universală, dar le vom arăta acestor nechibzuiți că, schimbând slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios pe fantezia bunăstării politice, nu se vor apropia nicidecum de scopurile lor, ci vor cădea și mai departe de ele, pierzând nu doar făgăduința mântuirii veșnice, ci și toată acea vrednicie duhovnicească a neamului lor, care constă și în tăria sa pământească, toate acestea întru împlinirea cuvintelor Celui ce a spus: „Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua”. (Mt. 25:29).

Să începem cu frații noștri mai mari în Credință, grecii. Se tem că, fără a îndepărta celelalte popoare de la participarea la educația bisericească și la autoritatea Bisericii, își vor arunca Bisericile Locale în pericolul de a se îndepărta de Canoane și chiar de Dogme, astfel încât, după părerea lor, în întregul Răsărit doar naționalitatea greacă poate menține o cetate de necucerit pentru paza Ortodoxiei.

Nu vom refuza să acceptăm supremația poporului grec atât în păstrarea, cât și în explicarea adevărurilor dumnezeiești ale Credinței și a sfintelor Canoane ale Bisericii, așa cum se va vedea mai jos. Este adevărat că, în literatura rusă, uneori apar batjocuri la adresa vieții religioase și a gândirii religioase a grecilor, dar aceste batjocuri vin de la oameni care și-au pierdut gândirea creștină proprie și și-au umplut mintea cu săgețile greșite ale lui Luther și cu blasfemiile lui Strauss, și, de altfel, asemenea insulte nu pot decât să fie spre lauda celor cărora le sunt adresate. Priviți la cei ce sunt cu adevărat cei mai buni teologi și cei mai drepți Părinți ai Bisericii Ruse. Toți îi tratează cu mare venerație pe cei mai creștini dintre greci și consideră Athosul drept capitala vieții și gândirii ortodoxe.

Așa a fost Binecuvântatul nostru Teofan, episcopul, teologul și pustnicul; așa au fost și cei care au trăit la mijlocul secolului trecut (al XIX-lea), drepții stareți ai mănăstirilor Optina, Sarov, Valaam, Glinsk, cei care, cu adevărat, au înviat monahismul rus. Toți au fost ucenici ai lui Paisie Velicikovski, care, deși slav după sânge, era grec în gândire, găsind izvoarele duhului și ale vieții în Filocalia Părinților greci, această mare carte devenind, datorită bătrânilor de la Optina și lui Teofan, un izvor pentru viața ascetică chiar și în Rusia noastră până în ziua de azi.

Dar viața monahală, înflorind — asemenea unui phoenix — dă totuși cu smerită dragoste întâietate asceților greci și acceptă că nu suntem în stare să ținem pasul cu frații noștri mai mari pe calea desăvârșirii duhovnicești prin ura față de trup și prin nevoințele contemplative asemenea lor.

Trebuie să vorbim și despre știința teologică, mai ales despre tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu. Școala rusă posedă în acest domeniu o pregătire excepțional de formală, cunoaște limbile vechi, compară manuscrisele străvechi, dar în ceea ce privește duhul creator în tâlcuirea cuvintelor dumnezeiești, este departe de a atinge nivelul grecilor, care și până acum, de pildă în persoana fostului Patriarh Antim [1895–1896], abia se deosebesc de marii tâlcuitori patristici din vechime. Slujbele grecești, străine de măreția noastră și de marea noastră podoabă bisericească, sunt totuși mult mai duhovnicești și mai profunde decât ale noastre. În general, în domeniul vieții religioase, grecii, chiar și până acum (1899), rămân exemplele și călăuzele creștinilor ortodocși de pretutindeni și, în parte, și ale rușilor. Acest lucru este acceptat de conducătorii monahismului rus de pe Athos, vrednici de toată fericirea, și de asemenea de urmașii lor de la noi; căci și aceștia, la fel ca ceilalți, încearcă, după puterea lor, să păstreze rânduiala greacă a slujbelor; iar academiile și seminariile rusești găsesc o mângâiere deosebită atunci când, măcar o dată pe an, săvârșesc o Liturghie în limba greacă.

Acum să întrebăm: care ramură a vieții grecești — cea bisericească veche sau cea nouă, europenizată și politizată — este cea care atrage un respect atât de înalt din partea poporului rus cel puternic și a celor mai buni păstori și credincioși ai Bisericii slave și arabe? Desigur, cea veche, cea bisericească! Căci în viața politică europenizată, grecii nu au reușit decât să copieze cele mai rele principii ale vieții constituționale, atât de pe bună dreptate ridiculizate în „Colecția Moscovei” de către Pobedonosțev. Aici nu vom găsi nimic altceva decât intrigile lacome ale unui partid ministerial, care se subminează reciproc și își distrug împreună patria — în acest caz, sărmana Grecie — și, între timp, acești blestemați partizani politici, acoperindu-se cu „marea idee”, se străduiesc să corupă clerul constantinopolitan și pe cel al Sfântului Mormânt și să-i învețe să-și trădeze chemarea pastorală de dragul visurilor naționaliste și să prefere mai degrabă duhoarea intrigii politice, decât pe Hristos. Desigur, nu le este rușine să-și piardă cu desăvârșire unirea cu arabii și slavii de dragul acestor intrigi, căci nu găsesc nicio bucurie în faptul că copții și etiopienii sunt uniți cu Biserica; ei vor doar să păstreze un astfel de loc aducător de câștiguri în mâinile grecilor. Dar, o, ce nebunie! Nu vedeți oare că, renunțând la cultura bisericească universală în favoarea celei înguste și naționaliste (și, pe deasupra, cu totul pervertite), odată cu această trădare a Ortodoxiei, omorâți și naționalitatea greacă? Popoarele nu pot exista în mijlocul dușmanilor fără o idee care să le însuflețească. Dar cu ce gând unificator se va umple națiunea dacă va pierde tocmai ceea ce a făcut-o mare, adică Ortodoxia universală? Oare se poate doar cu auto-slăvire? Sau cu fostul păgânism elenistic, pentru care Renan, cel ce urăște pe Hristos, v-a lăudat, el care v-a învățat limba doar pentru a batjocori Sfânta Evanghelie, cea care a slăvit pe veci limba greacă? Chiar nu înțelegeți că, în afară de monahul grec, teologul grec, țăranul și capul de familie grec cu frică de Dumnezeu, nu există alt tip bun de grec? Nu înțelegeți cu adevărat că insidioșii voștri prieteni occidentali vă vor înghiți mica voastră naționalitate? Chiar când doriți să vă identificați cu cultura occidentală lipsită de Dumnezeu, vă vor înghiți exact așa cum au înghițit o zecime din națiunile slave-occidentale, otrăvindu-le viața mai întâi cu papismul latin și apoi cu nihilismul occidental.

Vor rămâne oare grecii ortodocși, care trăiesc la picioarele sfintelor altare, frații mai mari, mai experimentați și iubitori ai tuturor popoarelor ortodoxe, sau vor deveni o colonie englezească jalnică, plină de minciuni și spălare de bani, măcinată de lupte politice interne și disprețuită chiar și de prietenii săi falși? Așa erau evreii în vremea când, nevrând să primească în comuniunea noii Credințe celelalte popoare, l-au aruncat în temniță pe propovăduitorul acestei comuniuni universale, dumnezeiescul Pavel, și repede, foarte repede, și-au pierdut atât Ierusalimul, cât și patria, fiind risipiți peste întreaga lume locuită, devenind o groază și o pildă și o batjocură, subiect de dispreț pentru toate neamurile (Deuteronom 28:37).

„Dar ce vrei de la noi?” mă vor întreba. Doresc ca voi să vă recunoașteți înainte de toate ca fiind ortodocși, ca păstorii voștri să pună drept scop al activității lor mântuirea fiecărui suflet creștin, pentru binele tuturor sfintelor biserici ale lui Dumnezeu, și nu mândria și bogăția neamului vostru. Iar dacă veți acționa astfel, nu doar că veți fi bogați, dar veți și păstra particularitățile nației voastre și vă veți lărgi influența asupra tuturor popoarelor ortodoxe. Dacă nu îi veți împiedica pe arabi și pe slavi să fie învățați în școlile voastre superioare, să primească monahismul și să ocupe tronurile ierarhice — dacă voi înșivă v-ați strădui în învățarea adevărului teologic și în desăvârșirea duhovnicească, arătând în voi chipul adevăratei păstoriri și al creștinismului — atunci co-păstorii voștri din celelalte națiuni, de bunăvoie sau chiar fără de voie, ar asimila principiile culturii grecești odată cu educația și desăvârșirea monahală. Atunci v-ar iubi ca pe o nație ce luminează întregul univers, ca pe o împărăție de preoți, un neam sfânt, asemenea acelora despre care se spune: „Nu vă atingeți de unșii Mei și nu vicleniți împotriva profeților Mei” (Ps. 104:15). „Dar timpul a trecut deja!” îmi veți spune. „Nu poți întoarce istoria înapoi, și dacă am fost puternici în vremuri străvechi, acum ne vor uita și ne vor nimici dacă nu ne vom apăra puterea, chiar și prin intrigi și fărădelegi.” Nu, iubiților. Puterea voastră este mare în lumea ortodoxă. Lumea ortodoxă trăiește prin trecutul său, prin sfânta sa Tradiție, prin scrierile Sfinților Părinți și prin pomenirea Mucenicilor și a Sfinților. Dar voi aveți toate acestea în stăpânire, așa cum aveți încă, după cum s-a spus, și o energie superioară a duhului religios, și darul disprețuirii trupului și al înțelegerii dumnezeieștilor Scripturi. Și dacă nu veți stinge acel duh, dacă veți păstra cultura Bisericii universale, atunci toate popoarele ortodoxe vă vor urma. Dintre acestea, mai presus de toate, voi vorbi despre ruși: atașamentul nostru față de sfânta și ecumenica antichitate ortodoxă este mare, dar continuarea acestei vârste de aur a creștinismului o vedem în voi, în greci. Și din acest motiv ne plecăm până la pământ înaintea celui mai sfânt tron al Patriarhului Constantinopolitan și continuăm să îl vedem ca pe păstorul suprem. Ne închinăm înaintea Sfântului Munte Athos, în ciuda tuturor orașelor noastre bogate, a Academiilor noastre învățate, a bisericilor noastre frumos împodobite, a zecilor de milioane de oameni, a bogăției pământului, a aurului, diamantelor și famililor nobilimii. Toate acestea le socotim mici și fără valoare și le considerăm gunoaie în comparație cu orașele și satele care ne par smerite, dar în care a răsunat predica Apostolilor, unde au liturghisit Părinții ecumenici, unde asceții drepți au săvârșit minuni. Cu lacrimi de umilință sărutăm pământul pe care au pășit picioarele lor frumoase și ne plecăm cu evlavie genunchii înaintea urmașilor lor, atunci când poartă în ei duhul acestora, precum, de pildă, sihastrul athonit, prea sfântul Ioachim al III-lea (Patriarh al Constantinopolului, 1878– 1884), acel cu adevărat mare Părinte al Ortodoxiei, recunoscându-i influența nu împotriva dogmelor false, a superstiției, a intrigii politice, a puterii militare sau a bogăției, ci prin înțelepciunea sa smerită, înălțimea sufletului său plin de dragoste și sfințenia vieții sale. Să fie binecuvântată sfinția sa pentru mulți ani! Să fie ridicate rugăciunile sale pastorale pentru buna rânduială a sfintelor biserici ale lui Dumnezeu, pentru unitatea tuturor!…

Nu demult am avut un astfel de vis: m-am trezit în mijlocul unei adunări de atenieni. Greci în sacouri pariziene, cu țigări și bastoane, reflectând în hainele și manierele lor toată vulgaritatea nihilismului european, discutau cu mare aplomb despre crizele ministeriale. Văzând că sunt rus, unul dintre ei m-a întrebat cu satisfacție: „Nu-i așa că nu suntem mai prejos decât europenii și că adunarea noastră nu este inferioară unui salon parizian?” Până în acel moment am tăcut, dar nu m-am mai putut abține și, ridicându-mă, mi-am înălțat glasul atât de tare, încât toate conversațiile s-au oprit și toți cei prezenți s-au uitat la mine cu priviri uimite și curioase. Am spus: „Mă întrebi cum privesc rușii viața greacă modernă, și iată că îți răspund. Ne gândim că grecii, urmașii primilor creștini, își trăiesc viața doar în citirea Scripturilor divine și a lucrărilor purtătorilor de Duh. Noi credem că turma lui Gură de Aur și a lui Grigorie Palama nu dorește să știe nimic despre vreo știre lumească măruntă și că, așa cum era și altădată, în piețele orașelor lor, uitând de cumpărări și vânzări, nu discută decât dacă El este ‘de o ființă’ sau ‘de aceeași ființă’, ori despre cum trebuie înțeleasă lumina cerească ce a strălucit împrejurul Mântuitorului pe Tabor. Credem că astfel de discuții se încheie doar odată cu sunetul clopotelor bisericii, pentru ca, adunați împreună, să-L laude pe Hristos Dumnezeu pentru Patima Sa mântuitoare, să se întărească sufletește prin ascultarea Scării mântuitoare a lui Ioan, iar apoi, între Vecernie și Pavecerniță, să-și încheie grabnic treburile cetățenești și gospodărești, pentru a putea dedica restul zilei convorbirilor despre tămăduirea patimilor, despre care ne-au învățat dumnezeieștii Părinți din vechime. Ne gândim, vrem să credem, că dacă pentru noi, în Rusia, tot ce este sfânt a venit de la greci, atunci și tot ce este grec ar trebui să fie sfânt și sacru. Îmi spui: ‘Vezi, nu suntem mai prejos decât europenii.’ Vai! Eu văd că nu sunteți nici mai buni decât ei, acei nenorociți degenerați ai unei erezii vechi de o mie de ani, acei stricătorii ai întregii lumi. Dar nu cred ceea ce văd. Plâng doar de la acest gând: că realitatea, poate, se aseamănă cu această viziune rușinoasă. Și totuși, sper că această viziune este falsă, că sunt doar tulburat de un coșmar.” După ce am rostit aceste cuvinte, m-am trezit și am simțit că ochii îmi erau umezi de lacrimi.

Și, într-adevăr, cred până în ziua de astăzi că principiile mai bune ale vieții naționale la greci vor fi ridicate deasupra pervertirii europenismului și că aceștia își vor urmări „marea idee” națională nu pentru a o lega de intriga iudaico-kahalică, ci pentru a conduce turma cea cu multe neamuri la comuniunea cu Hristos, „Nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.” (1 Pet. 5:3), pentru a prețui mădularele sfinte ale trupului lui Hristos, pentru a-L imita pe Păstorul cel dumnezeiesc, Care a lăsat cele 99 de oi în munți și S-a dus să caute oaia cea pierdută, pentru a-și aduce aminte de cuvintele Domnului: „Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici” (Mt. 18:10) și „Astfel nu este vrere înaintea Tatălui vostru, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr- aceștia mici.” (Mt. 18:14).

Ce ar trebui să le spunem fraților noștri slavi de același sânge, românilor, sârbilor și bulgarilor? Să nu deveniți asemenea Israelului necredincios, care, din lăcomie, s-a repezit să imite dușmanii lui Dumnezeu și a ajuns să fie el însuși dușman al lui Dumnezeu. Întemeindu-vă pe principiile neascultării și ale voinței proprii, respingând autoritatea tronului ecumenic, voi înșivă omorâți rămășița Ortodoxiei din țările voastre, iar dacă excomunicarea Patriarhului ar fi venit ceva mai târziu, izolarea voastră v-ar fi lipsit de puterea dătătoare de viață a Duhului creștin.Țările voastre, care nu au fost întemeiate de mult timp, nici măcar nu au nevoie de prădătorii europeni pentru a le duce la ruină politică și morală (deși nici acest lucru nu va întârzia), căci chiar în sânul țărilor voastre se înmulțesc distrugătorii de popoare, escrocii politici, care își întemeiază bunăstarea pe coruperea vieții naționale și care folosesc libertatea structurilor de stat pentru a dărâma principala fortăreață a popoarelor — sfânta și soborniceasca Ortodoxie — și pentru a stoarce viața din patria voastră. Acești obraznici n-au dobândit de la Europa decât viciile ei, și totuși au găsit printre concetățenii lor nefericiți și neștiutori un număr suficient de proști care sunt gata să creadă marile lor cuvântări despre cultură, libertate, progres și alte asemenea vorbe, pe care nici cei ce le rostesc, nici cei ce le ascultă nu le înțeleg.

Dar slavă lui Dumnezeu, nu toți sârbii și bulgarii sunt așa; și ne vom ruga ca Domnul să le dea tărie sufletească și putere a cuvântului acelor reprezentanți mai buni ai acestor popoare, care înțeleg că mântuirea lor stă în Ortodoxia nepătată și că aceasta poate fi păstrată doar în comuniune cu Biserica lor mamă, preferând sensul universal al Bisericii în locul naționalismului îngust al unei provincii slave.

Ce ar trebui să vă spunem vouă, compatrioți sirieni ortodocși ai Domnului și Mântuitorului nostru? Însetați după luminare și doriți să vă scoateți poporul dintr-o stare de semi-sărăcie. Bine vouă dacă este așa, dar să fie această luminare luminarea Ortodoxiei, cea universal-bisericească, și nu lărgirea jalnicei și ridicolei voastre stime de sine și a luptelor naționaliste, care sunt gata să vă rupă fiii de la Trupul universal al Bisericii. Sfânta Biserică privește la societățile voastre patriarhale cu mare respect; nu risipiți, imitând luptele occidentale ale partidelor politice, comoara unică a modului de viață creștin, lăsată moștenire vouă de strămoșii voștri ortodocși. Departe de centrele guvernamentale, ca și cum ați fi uitați printre munți și câmpii, aceste leagăne ale creștinismului, ați păstrat într-o structură simplă a societăților parohiale multe trăsături ale acelui mod de viață creștin prin care Biserica a fost slăvită doar în vremea Martirilor și care, ulterior, s-a schimbat semnificativ în epoca Împăraților creștini. Cu mare compasiune și cinste se străduiește știința istorică europeană să învețe temeiul acestui mod de viață și să-l prezinte contemporanilor săi ca pe cea mai înaltă desăvârșire a culturii creștine. Nu trădați, așadar, bogăția patriei voastre, pe care vrăjmașii voștri o invidiază, pentru hrana porcilor sub cetățenii nemiloși ai unui neam îndepărtat, unde domnește foametea duhovnicească.

Apostolul a spus: „Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul” (Rom. 13:8). Aici se află și se înmulțește nobilul spirit de rivalitate al popoarelor ortodoxe. Să facem, după cuvintele Scripturii, „în cinste, unii altora dați-vă întâietate” (cf. Rom. 12:10), socotind adevărata noastră patrie Biserica universală și avuția noastră națională — Ortodoxia nepătată. Să învățăm aceasta de la umilul popor rus, acel purtător cu adevărat sincer al spiritului universal al creștinismului, care cu aceeași putere își iubește țara natală pentru faptul că este ortodoxă, și o altă țară ortodoxă pentru același lucru, chiar dacă îi este străină. Acest simțământ este asemănător cu simțirea unui fiu bun față de mama sa, de care nu se desparte niciodată, și cu simțirea față de tatăl său, pe care îl reîntâlnește după mulți ani de despărțire îndepărtată. Foarte diferite în aparență, dar la fel de puternice sunt aceste două simțăminte. Fiul bun își copleșește mama cu dragoste; prezența ei constantă este necesară sufletului său, precum aerul; dar nu arată mai puțină căldură a iubirii față de tatăl său, care, după o lungă călătorie, se întoarce pentru puțin timp la familia sa, rămânând mereu pentru familie tatăl său nativ și de neînlocuit. Așa sunt simțămintele unui adevărat creștin față de poporul său și Biserica sa natală, pe de o parte, și față de Bisericile Ortodoxe străine, pe de altă parte. Și este asemenea modului în care fiul bun simte plinătatea bucuriei doar în acel timp când tatăl și mama sa se unesc în casa lor părintească pentru o conversație prietenoasă cu el; la fel și fiul Bisericii universale simte plinătatea vieții duhovnicești doar atunci când păstorii diferitelor popoare ortodoxe se unesc, fără invidie și rivalitate, într-un singur cor, pentru rugăciune evlavioasă și pentru zidirea la fel de gânditoare a Bisericii.

Și, dacă doar pentru această binecuvântată unitate a tuturor în Dumnezeu ar fi necesar să ne sacrificăm pentru totdeauna naționalitatea și chiar să o pierdem pentru totdeauna în istorie, atunci noi, fără niciun fel de îndoială, „le privim drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândim” (Filipeni 3:8). Dar nici măcar o astfel de jertfire nu este cerută: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6:33). Așa cum personalitatea individuală a unui om își oprește dezvoltarea și devine goală și vulgară când omul își face propriul sine scopul activității sale, la fel și personalitatea colectivă a unui popor își atinge deplina dezvoltare a darurilor sale doar atunci când scopul nu este sinele însuși, ci mijlocul pentru împlinirea altruistă a proniei dumnezeiești. În acest câmp a înflorit marea națiune rusă către sfârșitul secolului al XVII-lea, din fostele turme înspăimântate ale tributarelor tătare. Pe această regulă a luminării neegoiste a barbarilor vecini au înflorit geniile creștine bizantine în vremurile de demult. Pe acest principiu al loialității nedespărțite față de Ortodoxie și al prieteniei creștinești reciproce și-au păzit toate semințiile ortodoxe atât Credința însăși, cât și sufletul națiunii lor, răbdând jugul de secole al sarazinilor fanatici. Și abia în vremurile actuale, lipsite de credință și depravate, a început să pătrundă un duh de febră naționalistă și de indiferență, în fiecare națiune ortodoxă fără excepție, față de unitatea universală în Biserica lui Hristos. Desigur, porțile iadului nu vor birui sfânta Biserică, dar să nu cadă asupra noastră cuvintele Domnului rostite iudeilor: „De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei”. (Matei 21:43). Să nu fie așa! „Ci mai ales adu-Ți aminte, Doamne, de sfânta, soborniceasca și apostoleasca Ta Biserică, care este de la o margine la cealaltă a universului, și dăruiește pace aceleia pe care ai întemeiat-o cu prețiosul sânge al Hristosului Tău”.

Traducere după: trueorthodoxy.org