Articolul de mai jos a fost scris în 1950 de către Protoiereul Mihail Polski, autorul culegerii „Noii martiri ai Rusiei” la aniversarea a 25 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Patriarh Tihon, în ziua Buneivestiri, 25 martie 1925 (7 aprilie stil nou).
Patriarhul Tihon a fost un om deschis, simplu și blând. Iar rușii l-au simțit cu inima pe Patriarh ca fiind de-al lor, iubitor și devotat poporului cu tot sufletul său. Grelele suferințe pricinuite de violența revoluționară au făcut ca poporul să vadă în Patriarh singurul sprijin duhovnicesc, singura mângâiere și nădejde de izbăvire din această năpastă căzută pe umerii lui. În locul Țarului, conducătorul de obște al statului, ei au primit un părinte duhovnicesc, de care erau profund și lăuntric legați în sânul Credinței Ortodoxe și a Bisericii prigonite. Aici unitatea Bisericii în fața vrăjmașului era neclintită.
Apelurile pline de blândețe ale Patriarhului Tihon nu l-au împiedicat să fie de o fermitate de nestrămutat în problemele bisericești, acolo unde era necesar, mai ales în apărarea Bisericii împotriva potrivnicilor ei. Nu s-a ferit să denunțe în mod fățiș prigoana împotriva Bisericii, decretele bolșevicilor ce distrugeau toate temeliile Ei, a terorii și cruzimii lor.
Descriind în epistolele sale persecuția ridicată împotriva Adevărului lui Hristos și bătăile groaznice și brutale ale unor oameni nevinovați, fără nici un proces, cu încălcarea tuturor legilor și legalității, Patriarhul spunea:
„Toate acestea ne umplu inima de o adâncă durere și ne determină să-i denunțăm pe acești monștri ai neamului omenesc cu cuvinte strașnice de mustrare, după cuvântul Apostolului „Pe cei ce păcătuiesc, mustrați-i în fața tuturor, pentru ca și ceilalți să se teamă.” (I Tim. 5, 20.)
Reveniți-vă, smintiților, încetați prigoanele voastre sângeroase! Căci ceea ce faceți nu e doar o crudă fărădelege: ea este cu adevărat lucrare satanică, pentru care, pe cealaltă lume, veți arde în focurile iadului, iar în această viață – vă veți găsi sub blestemul înficoșător al urmașilor.
Cu puterea dată nouă de la Dumnezeu, vă interzicem să vă împărtășiți de Tainele lui Hristos și vă dăm Anatemei, chiar dacă încă mai purtați un nume creștin sau prin naștere aparțineați Bisericii Ortodoxe.
Iar vouă, fiilor credincioși ai Bisericii Ortodoxe, vă poruncim să nu aveți nimic de-a face cu aceste fiare ale neamului omenesc: „Scoateți afară dintre voi pe cel rău.” (I Corinteni 5, 13.)
Vrăjmașii Bisericii iau putere asupra Ei și a moștenirii acesteia cu forța armelor aducătoare de moarte, dar voi împotriviți-vă lor cu puterea credinței voastre, cu strigătul plin de putere a întregului popor… Iar dacă va trebui să suferiți pentru Hrisos, vă chemăm pe voi, iubiți fii ai Bisericii… Vă chemăm pe voi la aceste suferințe împreună cu noi…” (Scrisoarea din 19 ianuarie 1918).
Într-o scrisoare referitor la pacea de la Brest-Litovsk, încheiată de bolșevici cu germanii, Patriarhul scria: „O pace prin care chiar și Ucraina ortodoxă istorică este despărțită de Rusia frățească, iar Kiev, capitala, mama orașelor, leagănul Botezului nostru, vistieria celor sfinte, încetează de a mai fi un oraș al puterii Rusiei; o pace care lasă poporul nostru și pământul rusesc într-o grea robie – o astfel de pace nu va da poporului odihna și liniștea dorită și va aduce mari pagube și suferințe Bisericii Ortodoxe și nemăsurate pierderi Patriei. Între timp, noi continuăm aceeași luptă care ne distruge Patria. Războiul civil nu numai că nu a încetat, dar se înăsprește pe zi ce trece. Foametea este tot mai mare… Fac un apel către voi toți, arhipăstori, păstori, fiii și fiicele mele în Hristos: grăbiți-vă să popovăduiți pocăința, îndemnați la încetarea luptelor fratricide și a distrugerii, îndemnați la pace, la liniște, la muncă, la dragoste și unitate”.
În final, în scrisoarea Patriarhului Tihon către Sovietul Comisarilor Poporului cu ocazia primei aniversări a Revoluției din Octombrie scria: „Când ați preluat puterea și ați chemat poporul să aibă încredere în voi, ce promisiuni le-ați făcut și cum ați îndeplinit aceste făgăduințe? Cu adevărat, i-ați dat o piatră în loc de pâine și un șarpe în loc de pește (Matei 7:9-10). Ați înlocuit Patria cu o internațională fără suflet… Ați împărțit întreaga națiune în tabere războinice și ați aruncat-o într-un fratricid de o cruzime nemaiîntâlnită. Ați înlocuit în mod deschis dragostea lui Hristos cu ura și, în loc de pace, ați alimentat în mod artificial dușmănia de clasă. Războiului pe care l-ați pornit nu i se întrezărește niciun sfârșit, deoarece vreți să obțineți iluzoriul triumf al revoluției mondiale prin mâinile muncitorilor și țăranilor ruși… Nimeni nu se simte în siguranță, toată lumea trăiește sub frica permanentă de a fi percheziționat, jefuit, evacuat, arestat, împușcat. Ați promis libertatea… Deosebit de dureroasă și crudă este încălcarea libertății în materie de credință… În organele de presă apar blasfemii și sacrilegii răuvoitoare… Ați pus mâna pe patrimoniul bisericesc adunat de generații de credincioși… Ați închis o serie de mănăstiri și biserici parohiale. Ați blocat accesul la Kremlinul Moscovei, care este patrimoniul sfânt al întregului popor credincios. Distrugeți forma originară a comunității bisericești – parohia, dispersați reuniunile eparhiale ale Bisericii, interveniți în administrația internă a Bisericii Ortodoxe… Știm că denunțurile noastre vă vor trezi doar mânie și indignare și că veți căuta în ele doar un pretext pentru a ne acuza că ne opunem autorităților; dar cu cât se va ridica mai sus „stâlpul mâniei” voastre, cu atât mai îndreptățite vor fi denunțurile noastre… Sărbătoriți aniversarea șederii voastre la putere prin eliberarea prizonierilor, prin încetarea vărsării de sânge, a violenței, a ruinării, a constrângerii credinței… Altfel, tot sângele drept pe care l-ați vărsat va fi cerut de la voi (Luca 11, 51), și prin sabie veți pieri voi înșivă, cei care ați luat sabia (Mt. 26:52).” (Scrisoarea din 28 oct. 1918).
Prigoana împotriva Bisericii a continuat cu o vigoare crescândă: proprietățile bisericești au fost confiscate și jefuite, iar clerul a fost exterminat în număr mare. Numărul de preoți uciși este de nedescris. Din toate părțile Rusiei au sosit la Patriarh vești despre aceste orori.
La început, bolșevicii nu s-au atins de Patriarhul însuși. Dar de foarte devreme au încercat să negocieze cu el. Au vrut să-l terorizeze moral pe Patriarh, punându-i în față starea generală a Bisericii și prin fărădelegile săvârșite față de Ea, să-i promită, totuși, relaxări dacă făcea concesii în pozițiile sale intransigente.
Patriarhul a fost pus în fața unei întrebări chinuitoare: cum să guverneze Biserica, ce să facă pentru a ușura situația Ei și a organiza viața Ei într-un stat fără de Dumnezeu, ce părea să ofere anumite condiții de co-existență. Iar Patriarhul, umilindu-se, și-a schimbat tonul în relațiile sale cu autoritățile. Prin persoana Patriarhului, Biserica nu vorbea de politică și a făcut tot posibilul să se împace cu autoritățile. Dar nu mai mult de atât. El nu a afectat moralitatea creștină în general, starea duhovnicească a poporului și a clerului Bisericii și nu a încălcat Canoanele Bisericii. A păstrat autoguvernarea și libertatea lăuntrică a Bisericii. El nu a permis dușmanilor să o conducă. Aceștia puteau să O batjocorească și să facă astfel ca hotărârile autorităților bisericești să fie inaplicabile, dar aceste hotărâri ale Bisericii nu erau date de bolșevici, dușmanii Ei. El nu a spus neadevăruri despre starea Bisericii și nici nu a calomniat clerul, preferând să se umilească în fața autorităților. Expunerile sale verbale, torturate și forțate de violența celor fără de Dumnezeu, au rămas fără efect. Fiind aproape singur la guvernare, nu și-a depășit autoritatea, ci ascultând de vocile Bisericii, a corectat cu repeziciune fiecare acțiune și ordin al său, făcute datorită violenței, înșelăciunii sau provocărilor bolșevicilor și care au provocat protestul cercurilor bisericești ale episcopatului, clerului și poporului.
Prin tot ce a trecut Patriarhul Tihon a fost suficient pentru a dezvălui înșelăciunile sistematice ale bolșevicilor în promisiunea de a da libertate Bisericii și inutilitatea oricăror înțelegeri cu ei și nădejdi de îmbunătățire a situației sale într-un stat fără Dumnezeu: persecuția religiei nu putea fi oprită prin nicio concesie făcută de autoritățile bisericești, ci înseși aceste concesii ar fi servit scopurilor prigoanei, slăbind rezistența împotriva bolșevicilor în rândul poporului bisericesc și scăzând prestigiul autorităților bisericești în ochii credincioșilor.
Cu toate acestea, dacă nu ar fi trecut prin această tristă experiență, ci ar fi continuat să denunțe bolșevicii, binecuvântând clerul și poporul doar ca să sufere și să moară în lupta împotriva lor, multor membri ai Bisericii li s-ar fi putut părea în continuare că Biserica însăși era de vină pentru propriile suferințe, neacordând autorităților cinstea cuvenită și respingând condițiile de libertate care i se ofereau, atunci când autoritățile încetau oarecum lupta împotriva lui Dumnezeu. Dar în această direcție – exprimarea loialității față de putere -, acum că maximul era făcut, era imposibil să se meargă mai departe în concesii, pentru a nu da Cezarului nu numai cele ce sunt ale Cezarului, ci și pe cele ale lui Dumnezeu.
Iată cum a fost înțeleasă calea Patriarhului Tihon de către cei mai apropiați succesori ai săi. Timp de doi ani întregi, din primăvara anului 1925 până în primăvara anului 1927, Mitropolitul Petru și locțiitorii săi au ținut un curs ireconciliabil de ferm. Odată cu moartea Patriarhului Tihon, încercările de compromis s-au încheiat. Orice făgăduință a bolșevicilor nu a mai fost crezută, judecarea episcopilor și clericilor de peste hotare nici măcar nu a fost promisă bolșevicilor, iar orice încercare a celor fără de Dumnezeu de a se amesteca în administrarea Bisericii a fost în continuare respinsă categoric, în ciuda prigoanei tot mai mari.
Acest lucru a continuat până când primul episcop al Bisericii, mitropolitul Serghie, printr-un act singular [și unilateral], a intrat în deplin acord cu autoritățile. În ciuda protestului general al Episcopatului, al clerului și al poporului, suficient pentru a face necanonice acțiunile și poziția episcopului, acest protest a fost respins de mitropolit și s-a instaurat o dictatură a primului episcop, nemaiîntâlnită în Biserica lui Dumnezeu, care a adunat susținători într-o atmosferă de teroare și susținere a puterii bolșevice.
Odată cu intensificarea persecuției generale a religiei și distrugerea celor sfinte, primul episcop i-a acuzat de contrarevoluție pe toți Episcopii și clericii întemnițați, de lipsă de încredere politică, pentru care sufereau pe bună dreptate, a negat existența oricărei prigoanei a Bisericii în Rusia, a demis la cererea vrăjmașilor Bisericii mulți Episcopi din eparhiile lor, rupând el însuși legătura morală profundă dintre păstori și turmă în momentul suferinței comune. Justificând și aprobând acțiunile puterii vrăjmașe lui Dumnezeu în numele administrației sale ecleziastice, „i-a dezlegat mâinile” pentru distrugerea Bisericii, păstrând noua sa administrație, continuând cu toată viteza, fără obstacole, până la anihilarea Ei în 1940, când condițiile războiului și noile sarcini ale politicii interne și externe ale bolșevicilor i-au obligat să înceteze persecuția fățișă a Bisericii, lăsând însă în vigoare toate constrângerile asupra vieții și dezvoltării Ei.
În zilele noastre, Patriarhia Moscovei se află în strânsă legătură cu puterea bolșevică în toate discursurile și înșelăciunile sale pur politice, ademenindu-i pe credincioșii din alte țări să se alăture bolșevicilor și pregătind astfel pentru ea însăși și pentru toate religiile și bisericile epoca lichidării lor complete… Aceștia nu mai sunt ereticii din trecut, ci mai rău, sunt ca cei căzuți în timpul persecuțiilor și trădătorii, care chiar și în prigoanele antice nu erau puțini.
Aceasta este soarta Patriarhiei Moscovei, dacă luăm în considerare poziția Patriarhului Tihon, lupta, adevărul, dragostea și jertfa sa. Această poziție nu a dispărut sub falsa conducere modernă a Bisericii Ruse [Patriarhia Moscovei]. Episcopii, clerul și oamenii Bisericii care au protestat împotriva acțiunilor Patriarhiei moderne a Moscovei au rămas și se află fie în închisoare, fie în Biserica secretă, în Catacombe. Aceste poziții sunt amintite, apărate și păstrate de acea parte străină liberă a Bisericii Ruse care nu a intrat niciodată în contact cu această Patriarhie. „Tihoniții” sunt vii până în ziua de azi și vor fi mereu vii în Biserica Rusă.
Preasfinția Sa Patriarhul Tihon nu i-a denigrat pe Mucenicii Rusiei, ba chiar a devenit el însuși cel dintâi din oastea lor prin intensitatea suferințelor îndurate în acea epocă teribilă de prigoană. Deși a stat doar un an și o lună în închisoare, partea cea mai dificilă a vieții sale a fost întreaga perioadă în care a fost în libertate, în toți cei șapte ani de Patriarhat (de la 21 noiembrie 1917). A fost o mucenicie îndurată zi după zi și oră de oră pentru întreaga Biserică, în mijlocul unei lupte neîncetate cu dușmanul pentru libertatea Ei lăuntrică, pentru libertatea Ei în general, o luptă morală împotriva violenței fizice, a minciunii, a înșelăciunii, a ispitelor. În luptă și durere a întâmpinat și ultimul ceas al vieții sale.
În slăvita zi a ridicării Patriarhului la tronul său, marele ierarh al Bisericii și al doilea după Patriarh, Mitropolitul Antonie [Hrapovițki] (fost Arhiepiscop de Harkov), în numele tuturor Episcopilor, a spus noului ales, Preasfinției Sale, Patriarhului Tihon următoarele:
„Alegerea dumneavoastră trebuie numită cu adevărat o lucrare a Proniei Dumnezeiești pentru că a fost prezisă în mod inconștient de către prietenii dvs. din tinerețe, colegii de la Academie. La fel cum acum 150 de ani în urmă, băieților care studiau în Novgorod, glumind în mod prietenos pe seama evlaviei colegului lor Timotei Sokolov, dădeau cu cădelnița în fața lui, le-au urmat nepoții lor, săvârșind o adevărată cădire în fața moaștelor nestricăciose ale acestuia, adică ale patronului ceresc al Preasfinției Voastre, Sf. Tihon de Zadonsk; așa și proprii dvs colegi de la Academie vă numeau Patriarh când erați încă laic și când nici ei și nici dvs înșivă nu puteați să vă gândiți la înfăptuirea efectivă a unei astfel de „numiri”, pe care v-o dădeau prietenii din tinerețe pentru tăria de caracter, evlavia și pacea ce o aveați.”
Credem că, după proslăvirea din Ceruri, pe care a primit-o deja Preasfinția Sa Patriarhul Tihon, va primi la timpul potrivit cinstirea și în Biserica noastră pământească. Și acest lucru se va împlini, așa cum s-a împlinit și proslăvirea bisericească a patronului său ceresc și a propriului său patriarhat, prezisă cândva fără a realiza acest lucru.
Sursa: День русского ребенка. 1950. Вып. 17. С. 75–79.
Iată, așa cum a nădăjduit și autorul acestui articol scris în 1950, Sfântul Ierarh Tihon a fost proslăvit de către Biserică în 1981 dimpreună cu numeroși Sfinți Mucenici și Mărturisitori ai Rusiei de sub jugul comunist.
Sfinte Patriarh Tihon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Amin ☦︎
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.