Capitolul 14: Viața în mănăstire

Pe tot parcursul timpului ca monah în această mănăstire, părintele Grigorie a căutat să se inspire și să urmeze viețile Sfinților, îndeosebi cele monahale. A încercat să-i imite în toate virtuțile lor. A citit toate viețile pe care le putea face rost. Asculta cu atenție Sinaxarul care era citit după fiecare vecernie. Și cu adevărat, era un monah model, din toate punctele de vedere, niciodată nu a dat dovadă de a fi legat în nici un fel de vreo patimă. De multe ori avea să fie lăudat pentru toate realizările sale, dar niciodată nu a permis ca acest lucru să-l influențeze în vreun fel înspre mândrie. Din momentul în care a intrat la mănăstire ca și începător până în momentul în care a plecat, părintelui Grigorie i s-a acordat onoarea de a spune Crezul și Tatăl Nostru la fiecare Liturghie.

Părintele Grigorie nu a fost niciodată învățat să cânte, deși și-a dorit acest lucru. Părintele Efrem, maestrul psalt, a refuzat să-l învețe. Motivul refuzului său a fost că, “Dacă îl voi învăța pe părintele Grigorie să cânte, atunci mănăstirea va fi formată dintr-un singur om”, a spus, referindu-se la faptul că ar fi capabil să facă totul în mănăstire. Din păcate, părintele Efrem avea sufletul tulburat de patima invidiei. Această invidie părea să fie îndreptată doar spre părintele Grigorie.

Părintele Grigorie a dezvoltat mult afacerea de montaj a icoanelor pentru mănăstire. A învățat cum să fotografieze icoanele pentru a le reproduce și apoi a introdus procesul de laminare astfel încât, producția de icoane a crescut mult, ceea ce a eliminat necesitatea de lăcuire. Cu banii veniți din iconografia părintelui Grigorie, s-au achiziționat râșnițe pentru tămâie astfel încât producția de tămâie a crescut. Multe alte proiecte s-au dezvoltat și îmbunătățit sau au fost începute prin beneficiile profitului venit din iconografie. De-a lungul anilor, atelierul iconografic n-a fost doar o sursă de venit, ci de asemenea era unul dintre principalele locuri de vizită la mănăstire. Aproape fiecare vizitator care rămânea mai mult de o noapte, în cele din urmă ajungea la atelierul iconografic unde stătea și vorbea cu părintele Grigorie și îl privea cum pictează.

Odată cu trecerea anilor ocările din partea părintelui Pantelimon s-au domolit. Unii spun că în sfârșit a înțeles că, comportamentul său a făcut mai mult rău decât bine, alții spun că respectul său pentru viața exemplară a părintelui Grigorie ca monah l-a schimbat complet. În orice caz, atunci când țipetele sale erau auzite în întreaga mănăstire, erau direcționate spre alte chilii. Ca exemplu, este relatată următoarea istorisire. Mănăstirea a primit un musafir, un preot antiohian de vârstă mijlocie care avea o problemă serioasă cu alcoolul. După un anumit număr de luni în care a locuit la mănăstire, într-o noapte acest preot s-a îmbătat. S-a dus în curtea mănăstirii și a tăiat toți copacii mici care fuseseră de curând plantați în acea săptămână. A fost prins datorită zgomotului pe care îl făcea, și călugării l-au adus la stareț, care a izbucnit într-o criză de furie când l-a văzut și a început să-l lovească. Starețul a trebuit să fie imobilizat de către doi călugări. După câteva minute de abuz verbal necruțător, i-a spus că șederea lui acolo a devenit de nesuportat și că dacă n-ar fi avut chilia lângă cea a părintelui Grigorie, i s-ar fi cerut demult ca să plece, din moment ce părintele Grigorie era singurul călugăr din mănăstire care avea răbdarea de a-l suporta.

Multă lume a venit la mănăstire pentru a se călugări, dar foarte puțini au rămas. Părintele Grigorie a văzut mulți tineri venind la mănăstire, toți având mare zel, precum avea și el când a venit. Unii au rămas doar începători și alții au fost tunși, dar în cele din urmă mulți au plecat. După ce plecau, aceeași poveste se spunea iar și iar despre ei de către stareț. Acest lucru l-a derutat pe bună dreptate pe părintele Grigorie. Nu l-a judecat pe stareț în această privință, dar acest lucru l-a făcut pe conducătorul acestor sărmane suflete să arate a fi incompetent. De ce aceste suflete nu puteau să se inspire pentru a rezista după ce și-au petrecut atâția ani sacrificând atât de multe pentru viața monahală? De ce plecau în miezul nopții? De ce erau fugari? Mulți, după trecerea celor trei ani, au depus jurămintele marii schime, apoi după un timp relativ scurt, au renunțat la acele jurăminte și s-au întors înapoi în lume. Acest lucru era greu de înțeles pentru mulți, întrucât nu îi era oferit obștei un motiv pentru care acești părinți au decis să plece în mod hotărât, altul decât mândria.

Părintele Grigorie nu și-a dat seama de viața secretă de noapte a unora din mănăstire. Comportamentul pe timp de zi a acestor persoane n-a fost superlativ nici în ceea ce privește monahismul. Atunci când o persoană se călugărește, el trebuie, an de an, să să-șu dorească a-și domolii patimile, dar se părea că nu este urmă de așa ceva la stareț și nici chiar la unii dintre ucenicii lui mai bătrâni. Starețul, se părea, că nu devine mai bun, ci devenea mai rău în expunerea mâniei lui. Părintele Grigorie, după ce a stat acolo mulți ani, a simțit că ceva nu e în regulă, dar datorită neștiinței sale în lucruri referitoare la patimile lumești, intuițiile sale doar cauzau confuzie.

Apoi au primit un număr mare de bani ca să cumpere o fostă mănăstire romano-catolică care urma să fie abandonată în Brookline pe Warren Street. Acolo obștea a crescut la peste treizeci de monahi. Părintele Grigorie a privit toate acestea ca fiind într-adevăr din Pronia lui Dumnezeu astfel încât nu doar mănăstirea, dar și Biserica, va crește deoarece Sfântul Serghie a întemeiat în Rusia șaptezeci de mănăstiri din puțina sămânță în Radonej, și nu exista nici un motiv spre a crede că Statele Unite nu vor avea aceeași roadă ca și aceea din Rusia. Oricând era nevoie de muncă iscusită la construcția sau întreținerea acestei mari unități, doar trei dintre frați erau cei care o puteau împlini. Ei erau părinții Barnaba, Nectarie și Grigorie.

Însă, ceva părea să lipsească zelului de a mări monahismul și Biserica prin instalarea comunităților monastice. Starețul nu voia să trimită monahi niciunde pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu prin viața monahală. Asta l-a derutat pe părintele Grigorie. Cu trecerea anilor nu numai că mănăstirea nu depășea numărul celor treizeci de călugări, și nu numai că nu creștea, dar de asemenea călugării plecau pentru a se întoarce înapoi în lume. Și acest lucru era de asemenea derutant pentru părintele Grigorie deoarece după plecarea fiecărui monah, avea loc o descoperire usturătoare despre comportamentul acelei persoane în mănăstire, foarte dezonorantă, să zic așa. Acest comportament, deplasat și necreștin, a sporit de asemenea confuzia tânărului călugăr și în cele din urmă și-a dat seama, că nu înțelegea în totalitate oamenii cu care el trăia și că era ceva în neregulă care el nu pricepea. Prin multă rugăciune, a încercat să alunge acele sentimente, dar Dumnezeu părea să-i confirme și mai mult în inima sa că ceva nu era în regulă la mănăstire. Singurul lucru ce-l putea face era să se roage cu mult zel.

În acea vreme episcopul Constantin a fost transferat din Australia în Statele Unite și a fost făcut Episcop al Bostonului. Eparhia sa era Bostonul și era supusă mitropolitului Filaret. A venit și a trăit în mănăstire. Mare a fost consolarea pentru părintele Grigorie faptul că mănăstirea avea persoane în vârstă. El simțea la cei în vârstă un sens al stabilității care lipsea la înfățișarea prezentată de tânărul părinte Pantelimon și la tinerii monahi considerați a fi bătrânii mănăstirii, având în vedere faptul că nu numai starețul dar si călugării mai vechi erau doar cu câțiva ani mai mari decât părintele Grigorie.

Crescând obștea, călugării mai mari erau hirotoniți întru preoție și diaconie. Primul a fost ridicat părintele Haralambie întru preoție, apoi părintele Barnaba a devenit diacon, părintele Isaac întru preot, părintele Andrei întru diacon, părintele Iustin întru preot, părintele Luca întru diacon, și așa mai departe. Părintele Efrem și părintele Grigorie erau singurii părinți mai mari care au fost ocoliți.