101 ani de la decretul (ukaz) nr. 362 al Sfântului Patriarh Tihon prin care s-a întemeiat canonic Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Granițelor

Soborul Local a Toată Rusia, 1917-1918

DECRET

al Înaltpreasfinției Sale, Patriarhul Tihon, a Sfântului Sinod

și al Consiliului Suprem al Bisericii Ortodoxe Ruse,


 7/20 noiembrie 1920

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Patriarh, Sfântul Sinod și Consiliul Suprem al Bisericii s-au întrunit cu privire la necesitatea, suplimentară instrucțiunilor date deja în scrisoarea enciclică a Înaltpreasfințitului Patriarh, în cazul încetării activității consiliilor eparhiale, de a acorda arhiepiscopilor instrucțiuni în caz de desființare a relațiilor dintre eparhie și administrația supremă a Bisericii sau încetarea activității acestora și, pe baza deciziilor anterioare, hotărâm:

Printr-o scrisoare enciclică în numele Înaltpreasfinției Sale se dau următoarele instrucțiuni arhiepiscopilor pentru îndrumarea lor în cazurile necesare:

1) În cazul în care Sfântul Sinod și Consiliul Suprem al Bisericii, pentru orice motiv, își încetează activitatea administrativă bisericească, arhiepiscopul, pentru instrucțiuni cu privire la dirijarea eparhiei sale și soluționarea problemelor apărute în conformitate cu regulile Administrației Supreme a Bisericii, se adresează direct către Înaltpreasfinția Sa, Patriarhul sau către acea persoană sau instituție indicată de către Sfinția Sa Patriarhul.

2) În cazul în care o eparhie, ca urmare a mișcării frontului, a schimbării frontierelor de stat etc., se află complet în afara contactului cu Administrația Supremă a Bisericii sau dacă Administrația Supremă a Bisericii, în frunte cu Înaltpresfinția Sa, Patriarhul, din orice motiv, își încetează activitatea, chiriarhul intră imediat în relații cu arhiepiscopii din eparhiile învecinate, în scopul organizării unei instanțe superioare a autorității bisericești pentru mai multe eparhii în condiții similare (sub forma unei Administrații Supreme provizorii a Bisericii sau un district Mitropolitan sau orice altceva).

3) Responsabilitatea organizării unei Autorități Supreme a Bisericii ca obiectiv al unui întreg grup de eparhii care se găsesc în poziția indicată în paragraful 2, îi revine celui mai vechi episcop din grupul în cauză.

4) În cazul imposibilității de a stabili contactul cu episcopii din eparhiile vecine și până la organizarea unei autorități superioare bisericești, chiriarhul își asumă în plinătate autoritatea acordată de canoanele Bisericii, luând toate măsurile necesare pentru a organiza viața bisericii locale și, dacă este necesar, în legătură cu condițiile create, să rezolve toate situațiile prevăzute de canoanele puterii ierarhice, cu ajutorul organelor existente ale administrației eparhiale (adunarea eparhială, consiliul eparhial și altele, sau cele recent organizate); în cazul imposibilității de a forma instituțiile de mai sus, va acționa pe propria răspundere.

5) În cazul în care starea de lucruri indicată la paragrafele 2 și 4 are un caracter prelungit sau chiar permanent, mai ales în imposibilitatea episcopului de a beneficia de cooperarea organelor administrației eparhiale, prin mijloacele cele mai eficiente (în sensul stabilirii ordinii bisericești) măsura este divizarea eparhiei în mai multe eparhii locale, unde arhiepiscopul:

a) acordă drepturi semi-independente vicarilor săi, conform Ordinului, pentru a organiza și conduce eparhia folosind toate mijloacele locale.
b) stabilește, în conformitate cu hotărârea unanimă cu alți episcopi ai eparhiei, ori de câte ori este posibil în toate orașele importante din eparhia lor, noi scaune ierarhice cu drepturi semi-independente sau independente.

6) O eparhie împărțită în modul specificat la paragraful 5 formează un district bisericesc condus de episcopul principalului oraș din eparhie, care administrează treburile bisericești locale în conformitate cu canoanele.

7) Dacă, în situația indicată la paragrafele 2 și 4, se găsește o eparhie care nu are un arhiepiscop, atunci Consiliul Eparhial, sau în lipsa acestuia, clerul și laicii, se îndreaptă către arhiepiscopul cel mai apropiat sau cel mai accesibil, iar arhiepiscopul de mai sus numește episcopul său vicar să administreze eparhia văduvă (adică vacantă) sau își asumă el însuși administrația, acționând ca în cazurile indicate la paragraful 5, iar pentru administrarea acestei eparhii, în conformitate cu paragrafele 5 și 6, se poate organiza ca un district bisericesc special.

8) Dacă, din orice motiv, nu este prezentată o invitație din partea unei eparhii văduve, arhiepiscopul indicat la paragraful 7 se angajează din proprie inițiativă și se îngrijește de administrarea ei.

9) În cazul unei dezorganizări extreme a vieții bisericești, atunci când anumite persoane și parohii încetează să recunoască autoritatea arhiepiscopului, acesta din urmă, aflat în poziția indicată la paragrafele 2 și 6, nu renunță la puterile sale episcopale, ci formează protopopiate și o eparhie; el permite, acolo unde este necesar, ca dumnezeieștile slujbe să fie săvârșite chiar și în case particulare și în alte locuri potrivite și întrerupe comuniunea cu cei neascultători.

10) Toate măsurile luate la fața locului în conformitate cu prezenta instrucțiune, în cazul restaurării autorității bisericești centrale, trebuie să facă obiectul confirmării acesteia din urmă.

Sinodul Arhieresc al viitorului ROCOR, Sremski Karlovtsy, Serbia, 1921

Sursa: „Церковные ведомости”, 1922, pag. 2-3